Funcţiile semantico-pragmatice ale frazei tautologice simple în limba franceză1
Pentru tipar
Fraza tautologică simplă (FTS) poate avea doua variante de materializare: a) în care se reia acelaşi lexem, de exemplu „Un sou est un sou” (x este x), cu condiţia obligatorie ca lexemul redundant să exprime acelaşi sens, omonimele fiind excluse; b) în care verbul être pune în relaţie de identitate aceleaşi conţinuturi exprimate prin lexeme distincte, de exemplu: „Paris est la capitale de la France” (x este y).
FTS cu formula x este y este acceptată ca necesară îndeosebi la formularea definiţiilor lexicografice. Cea de tipul „Un enfant est un enfant” este obiectul unor abordări critice eterogene.
Deşi FTS este de proporţii reduse şi cu o frecvenţă de utilizare relativ mică, emitentul îi conferă un sens. Decodarea mesajului transmis presupune luarea în consideraţie atât a constituenţilor FTS, cât şi a relaţiilor co-textuale şi a factorilor extralingvistici. Anume aspectul enunţiativ şi cel pragmatic măsoară impactul actului verbal astfel realizat.
Având certitudinea că aceste structuri ocupă o poziţie bine determinată în procesul de comunicare, ne propunem să constituim un repertoriu al funcţiilor semantico-pragmatice ale enunţurilor tautologice. Ele vor fi analizate în contextul structurilor de tip x este x sau x este y.
În primul rând, tautologiile cu formula x este y îndeplinesc o funcţie explicativă. Acest tip de fraze este întotdeauna justificat – atât în limbajul scris, cât şi în cel vorbit – de necesitatea de a completa o anumită lacună în informarea destinatarului. Astfel, în frazele „Le cosmodrome est une base de lencement des engins spatiaux”, „Le danseur est une personne dont la profession est la danse” lexemele cosmodrome, danseur, cu funcţie de subiect şi care sunt (presupuse a fi) necunoscute locutorului, sunt substituite prin lexemele hiperonime base, personne care se prezintă ca nişte vocabule a căror semnificaţie este familiară deja pentru receptor. Prin folosirea unui sinonim (cuvintele cosmodrome şi base sau danseur şi personne putând fi considerate, în acest context, sinonime) în poziţia de nume predicativ se realizează nu doar identificarea semnificaţiei primului lexem, ci o atribuire de către decodor a unor semnificaţii proprii celui de-al doilea lexem itemului lexical din poziţia de subiect.
M. Riegel consideră că FTS de tipul x c’est y are funcţie asertoricăşi aduce exemplul: „Un ophtalmologiste est un médecin spécialiste des yeux”. A. Bondarenco exprimă însă părerea că în fraza citată este o explicaţie de gen lexicografic şi că funcţia asertorică e proprie doar frazei cu formula x este x.
Frazele care conţin nume proprii în poziţia de subiect şi în cea de nume predicativ sunt folosite pentru a actualiza un raport de identitate, transmiţând informaţii ce ţin nu doar de domeniul lingvistic, ci şi de altă natură, precum ar fi „une assertion d’ordre géographique” [5, p. 218] în propoziţia „L’Everest est Chomolugma”. FTS de acest tip pot funcţiona fără a fi însoţite de context.
FTS „L’Evérest est l’Evérest” exprimă de asemenea o aserţiune, care însă, extrasă din context, riscă să rămână nedescifrată. Ea este comprehensibilă pentru cei ce cunosc semnificaţia numelui Evérest. De aceea, pentru decodarea unor astfel de structuri este necesară raportarea la întreaga situaţie de comunicare, interlocutorul având astfel posibilitatea să identifice, în reprezentarea sa, anumite trăsături care să corespundă intenţiilor emitentului. Asemenea propoziţii ţin în particular de oralitate şi relevate în context, în anumite cazuri de enunţare, ele pot da naştere la o multitudine de semnificaţii.
Frazele construite cu ajutorul verbului être, în care ambele ocurenţe sunt realizate de acelaşi lexem, exprimat prin nume comun sau propriu, au, de asemenea, caracter de definiţii. Acestea reprezintă însă nişte formulări mai speciale, întrucât în ele definirea persoanei sau a obiectului se realizează prin înseşi noţiunile acestora. În frazele de tip definiţional „L’ enfant est l’ enfant”; „La pluie est la pluie”; „Un père est un père” lexemele sunt definite pe calea indicării întregului complex de trăsături noţionale ce constituie conţinutul conceptual al entităţilor enfant, pluie, père. Este adevărat că în astfel de construcţii complexitatea şi calitatea interpretării va depinde în mare măsură de competenţele decodorului. Dacă am compara aceste definiţii cu cele lexicografice, ca, de exemplu, pentru primul caz – „L’ enfant est un être humain dans l’âge de l’enfance”, am observa că aceasta din urmă scoate în evidenţă două trăsături pertinente ale obiectului definit şi anume: humain şi âge bas. În structura „L’ enfant est l’ enfant”, prin lexemul identic, ce constituie tautologia şi care exercită diferite funcţii sintactice, se actualizează atât trăsăturile generale, cât şi elemente particulare ce alcătuiesc conţinutul conceptual al lexemului astfel definit. Misiunea receptorului rezidă în decodarea acestor semnificaţii atribuite de către locutor în fiecare context comunicaţional.
Una din funcţiile esenţiale ale tautologiei este de a exprima ovaloare de adevăr. L. Wittgensteinscriecă realismul tautologiei este certşi că tautologia nu are nicio condiţie de adevăr, căci este necondiţionat adevărată [6, p. 74].
Într-o structură tautologică cei doi constituenţi sunt legaţi prin relaţia de predicaţie, iar predicativitatea, precizează N. Arutiunova, este inseparabilă de noţiunea de adevăr [1, p. 5]. Tautologia este deci totdeauna adevărată, ea se referă la o stare de lucruri care e o evidenţă incontestabilă, un adevăr. Ea nu poate fi verificată prin experienţă, dar relaţionează cu cele mai generale proprietăţi şi cu raportul acestora cu realitatea.
Capacitatea de exprimare a adevărului se apropie mult de cea de exprimare a evidenţei, fapt constatat de J. Rey-Debove: „La tautologieest généralement perçue comme un jugement indiscutable, l’expression d’une vérité fermée sur elle-même, d’un contenu absolu qui soutient l’ ensemble des autres jugements par l’ éblouissement de l’ évidence retrouvée”[4, p. 36].
Anume prin intermediul acestor evidenţe comunitatea locutoare îşi asigură o stabilitate – fie şi provizorie, dar foarte necesară – în comunicare, în sensul înţelegerii reciproce. Prin structuri tautologice se constată şi se reafirmă un anumit set de valori (sau nonvalori). Iată un exemplu în acest sens:
„Durand: Encore faut-il savoir ce que c’est que la folie...
Beranger: La folie c’est la folie tout court. Tout le monde sait ce que c’est que la folie. Et les Rhinocéros, c’est la pratique ou la théorie?” (E. Ionesco, Les Rhinocéros).
Replica lui Beranger „La folie c’est la folie” vrea să însemne că noţiunea la folie este atât de cunoscută de toată lumea („tout le monde sait”), încât nu este necesar să i se dea nici cea mai mică explicaţie. El găseşte că la folie este cel mai potrivit cuvânt pentru o anumită stare de spirit corespunzătoare individului şi că ea poate fi desemnată doar prin acest lexem.
Structura tautologică citată serveşte pentru a sublinia caracterul evident, de mult afirmat al veridicităţii celor spuse. Prin urmare, o altă funcţie a FTS este cea de a sublinia o evidenţă, un fapt pe care autorul îl consideră cunoscut de toată lumea.
În baza aceluiaşi fragment poate fi identificată încă o funcţie a FTS – cea cognitivă. Valoarea cognitivă a frazei „Tout le monde sait ce que c’est que la folie”este relevată de verbul savoir şi de lexemul tout le monde, ce desemnează fiinţa în genere, genul uman care cunoaşte categoria psihofiziologică de folie. Structura tautologică nu este una de prisos, ci „exprimă o formă de cunoaştere a obiectului sau a fenomenului din realitatea înconjurătoare” [3, p. 19].
Exemplele de acest gen demonstrează fuziunea mai multor funcţii în aceleaşi structuri sintactice tautologice: cea cognitivă, cea de adevăr şi de subliniere a unei evidenţe.
La interpretarea unor asemenea fraze valoarea contextului imediat este enormă, deoarece acesta permite verificarea şi confirmarea înţelegerii adecvate a enunţului tautologic. „A ton aise, mais la vérité est la vérité. Elle se voit comme le nez au milieu de la figure. As-tu le temps? Alors, dis-moi ce que tu penses” (J. Giono, Que ma joie demeure). Ca şi în exemplul precedent, structura Elle se voit comme le nez au milieu de la figure permite să se sublinieze un fapt evident prin intermediul verbului voir şi al adverbului comme cu valoare jonctivă, care întroduce sintagma comparativă le nez au milieu de la figure. Prezenţa verbului voir are o importanţă deosebită, deoarece acesta este hiperonimul lexemelor ce desemnează gama pe percepţii vizuale.
Cele mai multe construcţii tautologice însă, precum ar fi: „La loi c’est la loi”; „Trop c’est trop”; „Un père est un père”, nu tolerează decât o singură interpretare ce nu ţine de context. În fond, este vorba de nişte structuri încetăţenite în limbă, cunoscute drept stereotipuri lingvistice. În astfel de fraze, emitentul sau receptorul este limitat în interpretarea enunţului, semnificaţia acestuia fiind unică.
Astfel, în fraza „Un père est un père” vom releva doar o valoare semantică, laudativă, determinată de imaginea tradiţională, stereotipizată a părinţilor – fiinţe iubitoare, indulgente şi credincioase progeniturilor lor. Alteori semnificaţia enunţului de acest tip poate fi doar depreciativă, ca în exemplul: „Un fou est un fou”. Aşadar, FTS de acest tip se încadrează în procesul de comunicare cu propria-i semnificaţie, care nu se pretează modificărilor.
Contextele concrete, lipsite de ambiguitate, pun în evidenţă funcţia identificatoarea FTS. În fragmentul ce urmează, intenţia emitentului este de a identifica un obiect în discuţie.
„– J’avais reçu une boule de neige dans la poitrine.
– On ne se trouve pas mal en recevant une boule de neige!
– Je n’ai rien reçu d’autre.
– Votre camarade prétend que cette boule de neige cachait une pierre.
Le malade vit que Dargelos haussait les épaules.
– Gérard est fou, dit-il. Tu es fou. Cette boule de neige était une boule de neige. Je courais, j’ai dû avoir une congestion” (J. Cocteau).
Într-o frază tautologică se stabileşte, de asemenea, o relaţie de identitatea obiectuluisau apersoaneicu sine însăşi: „La Guichardie affirma que Mme Bernin était bien Mme Bernin et qu’elle descendait d’une modeste, mais décente famille bourgeoise, les châteaux acceptèrent cette version, car nul, sur un tel sujet n’eût osé contredire une femme puissante et bien informée” (A. Maurois). La nivel sintactic, numele propriu Mme Bernin, prin intermediul căruia se construieşte o FT, este urmat de o subordonată completivă qu’elle descendait d’une famille bourgeoise, care completează mesajul informativ despre persoana respectivă. Emitentul utilizează adjectivul bourgeoise pentru a releva statutul social, originea persoanei. Rolul subordonatei constă în confirmarea identităţii persoanei.
Funcţia identificatoare a frazei este actualizată şi prin fraze în care ambele poziţii sunt ocupate de pronume. În franceză, de regulă, cel din ocurenţa predicat este însoţit de adverbul même: „Elle est elle-même”.
Propoziţia tautologică poate îndeplini şi o funcţie publicitară. De altfel, orice structură tautologică este pretabilă la un astfel de rol, într-un context cu valoare publicitară. Pe o pagină de revistă sunt expuse câteva imagini prezentând haine elegante de damă, pozele fiind însoţite de doar două legende scurte, dintre care una este tautologică: „C’est réellement bon! Parce qu’une femme est une femme”. Mostrele propuse spre comercializare sunt caracterizate prin adjectivul bon care exprimă o calificare, o apreciere. Pentru a-i da o importanţă suficientă, adjectivul este întărit de adverbul réellement. În scopul de a le pune în valoare, autorul face uz de o structură lingvistică tautologică cu o conotaţie laudativă, astfel sugerându-se ideea că femeia este o persoană deosebită şi că ceea ce ni se propune este în relaţie directă cu statutul ei de fire aleasă, că n-ar trebui să ne deranjeze prea mult preţul mărfii propuse.
În contextul celor scrise mai sus sunt relevante şi opiniile lui E. Benveniste care vorbeşte despre particularitatea verbului être de a exprimaautenticitatea faptelor relevate în cuvinte [2, p. 187]. FTS face uz şi de această calitate a verbului. Într-o emisiune televizată, în care discuţia se axa pe cunoscutele evenimente din 22 decembrie 1989, ce au avut loc în România, unul dintre participanţi enunţa: „Nimeni n-a mai intrat în teatru.Autenticul era în stradă: Sângele era sânge, vânătaia era vânătaie, împuşcătura era împuşcătură, mortul era mort” (Emisiune televizată, TVR-1). Substantivul autenticul, plasat de emitent în contextul imediat, are funcţia de a-i explicita receptorului intenţia comunicativă pe care o implică structurile tautologice ce urmează. Se enunţă o cvadruplă tautologie, în care, prin intermediul reduplicării, se reconstituie câmpul lexical al morţii.
Printre multe alte funcţii pe care le arepropoziţia tautologică se numără şi cea rezumativă. De multe ori ea este accentuată prin poziţia ocupată de FTS – la sfârşitul alineatului, scrisă din rând nou, ca în exemplul:
„Et des fois , il se regardait devant la glace. Il se voyait avec sa barbe rousse, son front taché de son, ses cheveux presque blancs, son gros nez épais et il se disait: «A ton âge!».
Mais le désir reste le désir” (J. Giono).
„Textul anterior este o explicaţie a ultimei propoziţii, prin intermediul căreia se generalizează informaţia microcontextului” [3, p. 18].
Tautologiile pot servi şi la sintetizarea unei situaţii determinate de context, exprimând totodată renunţarea la interpretări adiacente, ceea ce sugerează că respectiva caracterizare este epuizată: „Olguţa se aşezase pe patul din odaia ei. Venise Vanea. Patul era pat, masa era masă, zidul zid, fereastra fereastră. Şi închise ochii. Şi-i deschise zâmbind. Iubea” (I. Teodoreanu).
Deseori frazele de acest fel reprezintă o formulă de acceptare a realităţiiîn virtutea inevitabilităţii acesteia, din neputinţa de a schimba ceva. Motivele unei asemenea resemnări în faţa realităţii pot fi diferite. În textul „La publicité est la publicité” se pare că accentul se pune anume pe particularităţi negative, insinuându-se că publicitatea este în primul rând o sursă de venit, că deseori o marfă ori un serviciu lăudat nu întruneşte aşteptările unui public interesat, că uneori publicitatea este superficială, trivială, iritantă sau chiar indecentă. Cu toate acestea, suntem nevoiţi s-o acceptăm, deoarece ea este un element indispensabil al societăţii de consum în care trăim. De cele mai multe ori însă cauza unei atari concilieri cu realitatea constă în conştientizarea faptului că manifestările obiectului / subiectului discutat au atât un caracter pozitiv, cât şi anumite aspecte negative.
În exemplul „C’est mieux avec le président parce qu’on le vote. En Angleterre avec la reine c’est différent. La reine est la reine. On l’aime ou on ne l’aime pas, elle est là” (TV5 Monde) un cetăţean al Marii Britanii vorbeşte despre avantajul de a alege şi în acelaşi timp îşi exprimă regretul că regina nu poate fi aleasă. Acestea sunt regulile ţării sale şi chiar dacă el nu este de acord cu ele, totuşi e nevoit să le accepte.
În alte enunţuri, cu o formulă de exprimare identică, acceptarea realităţii poate însemna conştientizarea necesităţii îndeplinirii datoriei sale vizavi de x, oricare ar fi el: „La loi est la loi”. Bună, rea, dreaptă, nedreaptă, dură sau indulgentă – legea trebuie pusă în aplicare şi nimeni nu are dreptul s-o încalce.
Deseori, vorbitorii fac uz de formula tautologică şi în scopul creării diferitor jocuri de cuvinte, şarade, butade etc.: „Într-o lume nesigură ASIROM vă asigură”; „Du sacre au massacre”. Deşi acestea nu sunt tautologii propriu-zise, ele de multe ori sunt percepute ca atare de către receptor. În asemenea situaţii, emitentul exploatează funcţia ludicăa limbii.
Realitatea fenomenelor de limbaj este determinată, în mare parte, de statutul social şi intelectual al purtătorilor unei limbi. Enunţurile tautologice, exprimând, de cele mai multe ori, un adevăr, o evidenţă sau o relaţie de identitate, antrenează neapărat capacitatea receptorului de a interpreta faptele în raport cu propriul sistem de valori şi coordonate ale înţelegerii unei realităţi semnificante.
Note
1 Deşi studiul de faţă a fost conceput pentru limba franceză, FTS este o structură comunicativă proprie şi limbii române, în acest fel principiile de analiză prezentate aici putând fi aplicate şi limbii române.
Referinţe bibliografice
1. N. D. Arutiunova, Vérité et Ethique, Relation inter- et intra prédicatives, Cahier N 3, Université de Lausanne, 1993.
2. E. Benveniste, Problèmes de linguistique générale, vol. 1, Paris, Editura Galimard, 1992.
3. A. F. Bondarenco, S. G. Malachi, Predlojenie tavtologhicescogo tojdestva, Derivatologhia i dinamica v romanschih i ghermanschih iazâcah, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1989.
4. J. Rey-Debove, Le Métalangage, Paris, Editura Armand Colin, 1998.
5. J. R. Searle, Les actes de langage. Essai de philosophie du langage, Paris, Editura Hermann, 1972.
6. L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.