Pleonasmul și tautologia – manifestări ale redundanței lingvistice

În diverse studii, îndeosebi în cele cu privire la cultivarea limbii, deseori s-a examinat pleonasmul ca eroare ce afectează structura logică a mesajului, coerența și coeziunea textului, a actului de comunicare, în ansamblu. Totuși, ca greșeală de exprimare, dar și de logică, el rezistă oricăror critici dure, ironice în același timp, fiind mai răspândit în limbajul uzual, al mass-mediei, chiar și în unele manuale din învățământul de toate gradele. Cert e că acest lucru îl influențează nefavorabil pe „consumatorul” autohton (cititor, auditor, spectator). În locul unor veritabile mostre de limbă literară standard, ce ar trebui să se promoveze pretutindeni, observăm unele inadvertențe care alterează orice comunicare (Grosu 2003: 204).

Prin urmare, credem că e util să reactualizăm acest subiect. Punând accentul pe latura lui aplicativă, e oportun să analizăm cele mai des întâlnite structuri pleonastice: vorbitorul actual, mereu grăbit, uneori, neatent la ceea ce rostește, deocamdată, nicidecum nu reacționează, pentru a se debarasa de ele.

Să ne reamintim, mai întâi, ce este pleonasmul. Evident, sunt mai multe definiții, ce diferă neesențial de la un autor la altul, unele laconice, altele ample, toate reflectând, efectiv, specificul acestui fenomen lingvistic complex. O definiție clară, exhaustivă chiar, în viziunea noastră, este formulată de M. Avram: „Folosirea mai multor elemente de expresie decât ar fi strict necesar pentru redarea unui anumit conținut, alăturarea unor elemente care au înțeles identic ori asemănător sau dintre care unul se cuprinde în altul” (Avram 1996: 3). Această definiție nu ia în considerare unele cuvinte, ci elemente de expresie care pot fi constituente ale unei singure vocabule, când vizează pleonasmele interne (Ibidem: 4).

Pe material românesc, reputați cercetători: Al. Graur, M. Avram, Th. Hristea, I.-Șt. Rădulescu, V. Guțu Romalo, D. N. Uritescu, R. Bogdan, I. Condrea, V. Marin, I. Melniciuc, E. Grosu ș.a., în baza unor principii pertinente, au încercat să delimiteze câteva tipuri de pleonasme, să determine particularitățile lor esențiale, identificând cauzele apariției acestora. Semnalăm că până acum nu există o clasificare netă a pleonasmului în limba română, întrucât el este variat și se poate caracteriza din mai multe perspective. Plecând de la compartimentul limbii pe care îl vizează, M. Avram, bunăoară, distinge pleonasme lexicale, gramaticale și lexico-gramaticale (Ibidem: 3-4). Potrivit A. Stoichițoiu-Ichim, din categoria celor lexicale fac parte pleonasmele semantice, etimologice și ale derivării (Stoichițoiu-Ichim 1995: 7-8), primele două fiind recunoscute și de G. Angelescu (Angelescu 1998: 6). Conform modului de exprimare, D. N. Uritescu deosebește pleonasme populare, culte, semiculte (Uritescu 1999: 86-88). În general, se acordă atenție deosebită pleonasmelor lexicale, care sunt mai numeroase. Acestea, de regulă, se indică în dicționarele de pleonasme și în manualele școlare de limba română. De exemplu: persuasiune convingătoare, a cere o solicitare, a face planuri pe viitor, perioadă de timp ș.a., ce conțin, după cum e ușor a observa, lexeme cu sens identic. Din șirul exemplelor excerptate, ne-am dat seama că acestea sunt cele mai frecvente. Iată modele concrete din context, când un substantiv e precedat sau e urmat de un adjectiv cu același sens, dublându-și întocmai determinatul: (1) „Cunoașterea în profunzime a celor mai specifice trăsături de tehnică violonistică o va dovedi compozitorul...” (Ștefănescu 1996: 314). S-a alăturat adjectivul specifice, al cărui sens este inclus în semantismul cuvântului determinat. Iată ce cuprinde seria lui sinonimică:1. linie, contur; 2. aspect, specific, caracteristică (Bulgăr 2014: 252). Era de ajuns să se spună: cunoașterea în profunzime a trăsăturilor de tehnică violonistică... (2) „Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși” (Wikipedia). Deci, se va utiliza doar substantivul trăsăturile. (3) „Importanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate” (Wikipedia). Chiar dacă e o oarecare distanță între cuvintele evidențiate, ele s-au folosit necorespunzător. Pentru a ne convinge, să vedem ce sinonime posedă adjectivul semnificativ: 1. expresiv, revelator, sugestiv, grăitor; 2. însemnat, important, valoros, de preț (Bulgăre 2014: 225). Astfel, vom scrie: Importanța (ori semnificația) lui Beethoven în muzică e relevantă... (4) „Aceste caiete, de diverse tipuri și mărimi, au fost împrăștiate de prieteni și moștenitori după moartea sa, marea majoritate ajungând în final în colecții de prestigiu...” (Wikipedia). Aici, se cerea numai substantivul articulat hotărât majoritatea. (5)„Îndurerat de aceste pierderi, Giuseppe Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco” (Wikipedia). Substantivul livresc fiasco are sensul de insucces total, eșec. În acest caz, comentariile sunt de prisos.

La aceeași categorie de pleonasme, adică lexicale, se referă și exemplele: (1) „Pe parcursul anului 1992, Patricia Kaas se retrage din lumina reflectoarelor, preferând să petreacă o perioadă de timp alături de familia sa” (Wikipedia). Era suficient numai un lexem (o perioadă sau un timp). (2) „După ce s-a terminat turneul, Brian May s-a întors înapoi la studio...” (Wikipedia). E necesar a exclude adverbul înapoi, fiindcă verbul reflexiv a se întoarce semnifică a veni înapoi. Drept argument e enunțul în care verbul acesta e întrebuințat corect: „În 1508, Leonardo da Vinci s-a întors în Milano...” (Wikipedia).

În ceea ce privește pleonasmele gramaticale, aidoma M. Avram (Avram 1996: 3), D. N. Uritescu afirmă că ele „se produc datorită cumulului
inutil de mărci gramaticale pentru exprimarea unei secvențe lingvistice în ipostaza sa morfologică sau sintactică” (Uritescu 1999: 53). Prin intermediul unor exemple edificatoare, autorul demonstrează in extenso specificul pleonasmelor morfologice și sintactice, care se încadrează în această clasă.

În limba română, după cum se știe, există adjective și adverbe ce, prin caracterul și semantica (originea sau structura) lor, exprimă un grad de comparație: complet, colosal, desăvârșit, extrem, enorm, esențial, excelent, extraordinar, fenomenal, final, formidabil, fundamental, genial, grandios, imens, important, infim, inferior, superior, întreg, major, maxim, minim, optim, perfect, principal, remarcabil, suprem, ulterior, universal ș.a. (Mureșanu 1998: 8-9).

În accepția lui D.N. Uritescu, adjectivele optim, maxim, minim, proxim, infim, extrem, suprem, ultim etc. sunt superlative etimologice, suficiente pentru a reda ideea de superlativ în înșiruirea de vocabule ce urmărește sesizarea acestui sens (Uritescu 1999: 56). Adjectivele cu sensul de superlativ absolut, însă cu formă de pozitiv: splendid, culminant, sublim, admirabil și echivalentele semantice ale morfemului de superlativ absolut: extrem de, extraordinar de, grozav de, teribil de, prea tare formează pleonasme ce trebuie respinse (Ibidem: 58).

Se atestă situații în care adjectivele incomparabile prin semnificația ce o comportă se utilizează, firește, impropriu la superlativ: (1) „George Enescu, compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, este considerat cel mai important muzician român” (Wikipedia). (2) „În 1480, Leonardo da Vinci a primit două comenzi extrem de importante și a început o altă lucrare, care se va dovedi revoluționară din punctul de vedere al compoziției. Cea mai renumită lucrare a lui Leonardo da Vinci, realizată în 1490, a fost Cina cea de Taină, … Încă din timpul vieții, Leonardo era atât de renumit, încât regele Franței îl considera un fel de trofeu, de comoară neprețuită a țării sale, declarând că avea să stea pe cheltuiala sa până la sfârșitul vieții” (Wikipedia). Textul despre remarcabila personalitate italiană, ceea ce e regretabil, abundă în pleonasme de acest gen. (3) „Ciprian Porumbescu a fost unul dintre cei mai faimoși compozitori pe vremea sa” (Wikipedia). (4) „Cel mai notabil aspect al melodiilor sale este faptul că acesta introducea în melodii diverse stiluri de muzică, printre care se numărau rock, heavy, metal, pop, dar și disco” (Wikipedia).

Șirul mostrelor cu pleonasme ce cuprind adjective la superlativul relativ și cel absolut ar putea continua, dar și acestea sunt destule pentru a confirma faptul că ele sunt incomparabile, de aceea urmează să se folosească forma lor inițială (important(e), renumit(ă), faimoși, prodigioși, notabil).

Exemple analoage, din păcate, se găsesc și în unele lucrări semnate de autori prestigioși: (1) „Sunt și în romantism partituri mai puțin valoroase” (Vasiliu 2005: 109); (2) „Școala vieneză clasică, cea mai ilustră dintre toate câte s-au afirmat de-a lungul vremii, a fost alcătuită din muzicieni de geniu ce au trăit anii lor de glorie la Viena ...” (Ștefănescu 1998: 17).

În niciun caz nu poate fi tolerat pleonasmul din propoziția ce urmează: „Niccolò Paganini este unul din cei mai faimoși virtuozi ai viorii și este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile...” (Wikipedia). Aici, e o asociere nepotrivită a adjectivului faimos, ce constituie un șir sinonimic cu alte cuvinte: renumit, vestit, celebru, foarte cunoscut, reputat, strălucit (Bulgăr 2014: 88). Alături de faimos, niciun adjectiv nu poate fi comparat, cu atât mai mult, e imposibil ca cel dintâi să se îmbine cu superlativul virtuoz. Acesta din urmă semnifică un artist instrumentist sau un solist care stăpânește în mod desăvârșit tehnica execuției muzicale, formând seria sinonimică: maestru, as, celebritate, expert (Ibidem: 266). Astfel, e de la sine înțeleasă incompatibilitatea semantică cu adjectivul dat. Era oportun a scrie: ... este un faimos (sau un virtuoz) al viorii.

M. Avram e de părere că formele și construcțiile gramaticale de felul: dublarea–anticiparea și reluarea complementului direct și a celui indirect printr-un pronume personal aton ori reflexiv (Avram 1996: 3): l-am acompaniat pe acest interpret de muzică populară; se cunoaște pe sine de multă vreme; nu i-am transmis la timp compozitorului meu preferat textul cântecului sunt pleonasme gramaticale, cu toate că acestea circulă în limba română, fiind adecvate normelor literare.

Chiar dacă sunt întrebuințate mai rar în limba română, M. Avram susține existența pleonasmelor lexico-gramaticale. Acestea constituie un tip mixt: asocieri nepotrivite între prepoziții (este o problemă cardinală drept pentru care optează mai multă lume), conjuncții (dar însă nu e tocmai așa) și între unele adverbe (decât numai împreună cu el vom reuși, mai și minte, uneori) (Ibidem: 4). Identificând acest gen de pleonasm, D. N. Uritescu motivează că secvențele lingvistice care le constituie sunt unități lexicale distincte și realizează anumite funcții gramaticale (Uritescu 1999: 63).

Din punctul de vedere al formei sau al structurii, se deosebesc pleonasme interne și externe. Primele apar în structura unui cuvânt sau a unei forme flexionare, bunăoară, atașarea prefixului co- la lexeme ce redau prin ele însele asocierea (Avram 1996: 4). Indicăm o listă de cuvinte ce conțin astfel de prefixe: co-, foarte frecvent, d.e., a coexista (coexistență), a coabita (coabitare), coautor (coautoare), a coparticipa (coparticipant, coparticipare), a coopera (cooperare) sau con-: a conlocui (conlocuitor, conlocuitoare, conlocuire), a conviețui (conviețuire), sau com -: compatriot (compatrioată) etc. Ele sunt inacceptabile în îmbinare cu prepoziția cu și locuțiunile prepoziționale împreună (cu), alături (de). Deci, e incorect să folosim asocieri de tipul (a coabita cu, a coexista cu ) ș.a. Necunoașterea sau neglijarea semnificației unor afixe (de obicei, neologice), al căror înțeles se reia în același enunț printr-un cuvânt de sine stătător, conduc la un pleonasm „al derivării” (Stoichițoiu-Ichim 1995: 8). Pleonasme interne avem și atunci când se adaugă prefixe superlative la cuvinte cu sens – sau și sufix – superlativ (ultraexcelent, ultrararisim ș.a.) (Avram 1996: 4). Auzim, uneori, cum se optează pentru asemenea îmbinări: un roman ultraexcelent, bijuterii ultrararisime.

Să apelăm la exemple contextuale: (1) „La începuturi formația El canto del loco mai colabora cu o vocalistă, un baterist, un basist și cu un alt chitarist care a renunțat la colaborare înaintea primului lor concert, din lipsa timpului…” (Wikipedia). (2) „Doina Badea a absolvit Școala Populară de Artă din Craiova și imediat a început colaborarea cu corul Filarmonicii de Stat Oltenia, cu care a avut mai multe turnee și spectacole. A colaborat cu teatre muzicale și de revistă din țară” (Wikipedia). (3) „… la scurt timp, Patricia Kaas se mută în Zürich, Elveția, după ce conviețuise cu Bergmon timp de șase ani în Paris” (Wikipedia). Pentru a evita pleonasmul din aceste enunțuri, va trebui să recurgem la unele modificări formale, ce nu afectează conținutul lor: (1) La începuturi mai exista o colaborare între formația El canto del loco și o vocalistă, un baterist …, care a renunțat la aceasta înainte de primul lor concert, din lipsă de timp. (2) După absolvirea Școlii Populare de Artă de către Doina Badea, imediat a început o colaborare între ea și corul Filarmonicii de Stat Oltenia… A avut loc o colaborare între teatrele muzicale și cele de revistă din țară. (3) Patricia Kaas și Bergmon au conviețuit șase ani în Paris, la scurtă vreme însă, ea se mută la Zürich, în Elveția.

În comparație cu pleonasmele interne, cele externe (sau extrinseci) sunt mult mai numeroase. Ele apar în context atunci când se combină două ori mai multe elemente de expresie (cuvinte, formanți), fiind simple, dacă implică numai două elemente (Avram 1996: 4): ascultă din nou iarăși acest cântec sau reascultă iarăși..., în loc de ascultă din nou (sau iarăși) acest cântec ori reascultă... Sunt complexe, în cazul în care includ mai mult de două elemente (Ibidem): reinterpretează din nou iarăși melodia solicitată; reinterpretează sau interpretează din nou ...; chiar el însuși în persoană nu e de acord cu opinia compozitorului său, în loc de el sau chiar însuși... Iată și un exemplu contextual: „Când Rafael sosește la Florența în anul 1504, gloria artei florentine începuse să pălească, dar dovezile epocii sale de aur mai erau încă vii” (Wikipedia). Este mai mult decât limpede că unul dintre cele două adverbe evidențiate trebuie exclus.

E de notat că în limba română se cunosc o serie de cuvinte (verbe, adjective, substantive), formate cu prefixul re-, ce arată un sens iterativ și se utilizează separat, fără a li se alătura alte lexeme identice ca semnificație. Prezentăm cele mai frecvente verbe, de la care se pot forma și derivatele lor: a reactualiza, a reacumula, a readuce, a reafirma, a reajusta, a realege, a realimenta, a reanaliza, a reexamina, a reambala, a reanima, a reapărea, a reasigura, a reaudia, a reclasifica, a recompune, a reconstitui, a reconstrui, a reconfirma, a reconsolida, a redeschide, a redescoperi, a reedita, a reeduca, a reevalua, a reimprima, a reorchestra, a rescrie ș.a. Totodată, subliniem că există și unele cuvinte în care prefixul re- nu este element de derivare: a reacționa, a realiza (realizare, realizat, realizator), a reclama (reclamat, reclamant, reclamație), a rectifica (rectificare, rectificat), a remunera (remunerație, remunerat), a revendica (revendicare, revendicativ) etc. Acestea, desigur, se potrivesc asocierii lor cu diverse adverbe (a realiza iarăși o sarcină identică).

Revenind la pleonasmele externe, ne raliem la opinia M. Avram, care susține că ele se mai pot clasifica după apropierea/depărtarea sau la depărtare unul de altul dintre termenii pleonasmului, ce pot să se afle în vecinătatea imediată (Avram 1996: 4). De exemplu: Eu ți-aș face o vizită, dar însă el este împotrivă; acești profesori, deși talentați, se limitează numai la o metodă de predare a temei; eu vreau să merg la acest concert, dar el însă nu-mi permite; se limitează la un procedeu numai; au coexistat o perioadă îndelungată împreună etc.

În viziunea M. Avram, pleonasmele externe se pot diviza și după raportul gramatical ce se stabilește între termenii acestora. Deci, în acest caz, vom distinge pleonasme create prin coordonare copulativă ori (prin juxtapunere): dar însă, decât numai, el însuși în persoană, ori prin joncțiune (cu și): vrednic și demn, propriu și personal, a colabora și a conlucra, având în vedere și luând în considerare etc. și cele formate prin subordonare, între determinat și determinant: întrajutorare reciprocă, a se returna înapoi, prefer mai bine, a menține în continuare ș.a., între determinat și elementul de relație al determinativului: a se opune împotriva cuiva, a avea o repulsie contra acestora ori între determinanți de diverse grade: posibilitatea nemijlocită de a lua contact direct; o adunare festivă dedicată sărbătorii... ș.a. (Ibidem).

După sensul ce-l exprimă termenii pleonasmului, cercetătorii identifică pleonasme totale, când termenii se suprapun integral (ele sunt realizate prin coordonare, unele și prin subordonare: tentativă de încercare, e cu putință să poată... etc.) și parțiale, dacă coincid doar unele elemente din structura termenilor pleonasmului, mai ales când se îmbină cuvinte derivate cu sufixe (un experiment ar putea fi demonstrabil) sau cu prefixe: a reexamina din nou acest subiect, conviețuiesc împreună demult și compuse: i-au depistat alcoolemie în sânge; hemoragie de sânge etc. (Ibidem: 5).

E necesar să remarcăm: alăturarea îmbinărilor verbale (a putea fi; a fi posibil; a fi cu putință) la derivatele cu sufixul -bil, ce exprimă sensul de posibilitate a unei acțiuni (acceptabil, adaptabil, acordabil, ameliorabil, anulabil, deplasabil, descriptibil, dirijabil, disputabil, divizabil, excitabil, exploatabil, vaccinabil, verificabil, palpabil, permeabil, posibil, previzibil, rabatabil, consolidabil, vandabil, reversibil, rezolvabil, reziliabil, separabil ș.a.), cauzează pleonasme pe care trebuie să le eliminăm din orice context.

În același timp, trebuie să se rețină că nu toate adjectivele cu segmentul -bil exprimă ideea de posibilitate, permițând, astfel, asocierea cu expresiile verbale amintite (Dragomirescu 2011: 145). De exemplu: abominabil, adorabil, lamentabil, responsabil, veritabil, viabil, agreabil, echitabil, favorabil, defavorabil, perisabil, prezentabil, veritabil, fiabil ș.a.

În corespundere cu principiul de natură calitativă, se cunosc pleonasme perfecte sau absolute. Din acest tip fac parte acele pleonasme între ai căror termeni e o identitate de înțeles (cele totale sunt, totodată, și perfecte): greu și dificil și aproximative ori relative, între ai căror termeni sunt similitudini semantice: dificil și complex. Să observăm un exemplu din context: „Considerat ca fiind unul din cei mai buni cântăreți din toate timpurile, Freddie Mercury avea o voce deosebită și distinctivă, incluzând un ambitus de 4 octave” (Wikipedia). Observăm, în acest enunț, asocierea a două sinonime, aflate în relație de coordonare joncțională (de exemplu, a relata și a povesti).

M. Avram mai concretizează că pleonasmele perfecte sunt categorice, reale ori autentice, de regulă, unanim interpretate ca atare. Cele aproximative ­­– discutabile, într-o oarecare măsură, depind de gradul de asemănare dintre termenii lor, iar, uneori, – chiar false (aparente). În rândul celor din urmă intră îmbinări ca: felul cum, locul unde ș.a. (Avram 1999: 5).

Concluzionând, accentuăm că M. Avram a efectuat, de facto, unele clasificări descriptive, pe care ne-am bazat, în special, la explicarea exemplelor contextuale. Într-adevăr, ele reprezintă interes științific, care ar trebui să se ia în considerare la o aprofundare investigativă a acestui fenomen lingvistic.

Din punctul de vedere al corectitudinii lingvistice, urmează a diferenția pleonasmele intolerabile (supărătoare sau vicioase): a relua din nou o temă de cercetare; vestigii trecute; se conține în cuprins etc. M. Avram condamnă, pe bună dreptate, aceste pleonasme, deoarece ele îl deranjează pe un bun cunoscător al limbii române. Fără îndoială, cel ce se respectă nu va admite astfel de structuri pleonastice: mijloace mass-media, alegeri electorale, conducere magistrală, aniversarea unor ani etc. Totodată, în conformitate cu același criteriu, sunt și pleonasme tolerabile, pe care le găsim în expresii idiomatice fixe: praf și pulbere, întuneric beznă și în construcții gramaticalizate, despre care am amintit anterior (dublarea complementului direct și a celui indirect printr-o formă pronominală neaccentuată) (Ibidem: 6).

D. N. Uritescu explică în detalii ce se subînțelege prin pleonasme intolerabile și tolerabile, ce rol au cele din urmă (Uritescu 1999: 75-82). Așadar, trebuie evitat pleonasmul ca eroare de limbă și de gândire, fiind generat de fenomenul improprietății termenilor, care denaturează sensul celor comunicate. Adesea, se îmbină lexeme noi, pe care vorbitorii nu le-au însușit destul de bine, d.e., alocuțiune, hemoragie, tentativă etc., dar și arhaisme cu înțelesul propriu uitat (prepoziția drept în structura drept pentru care) (Avram 1996: 5).

Ca o consecință a ignoranței/inculturii și a neatenției, fără a avea scopul de a releva un conținut sugestiv, pleonasmul este, indiscutabil, o greșeală neadmisibilă. Acest gând e completat de A. Stoichițoiu-Ichim, care confirmă, cu deplin temei, că anume „necunoașterea sensului unor neologisme împrumutate, neatenția, neglijența în exprimare sau preluarea fără discernământ a unor clișee vehiculate de mass-media dau naștere unor combinații redundante din punct de vedere semantic” (Stoichițoiu-Ichim 1995: 7).

După cum s-a putut lesne constata, și în textele din sfera artei sunt prezente pleonasmele intolerabile, ceea ce denotă o cunoaștere insuficientă sau inexactă a cuvintelor folosite. Astfel, în accepția A. Stoichițoiu-Ichim, asocierile incorecte dintre termenii proprii limbii române sunt cauzate, în bună parte, de însușirea superficială sau învățarea „după ureche” a semnificației unor neologisme: ceremonie solemnă, principalele priorități, edilii orașului, revendicări solicitate, surpriză neașteptată etc. (Ibidem: 8).

Specialiștii în materie au observat deosebiri și similitudini între aceste fenomene: pleonasm, tautologie, redundanță, repetiție, lesne confundabile. Considerată o varietate a pleonasmului, tautologia reprezintă repetarea exactă, literală sau foarte apropiată a cuvintelor omorizice (se poate să propun o propunere) (Grosu 2003: 202), ceea ce, în această situație, este un lapsus linguae.

Mai mulți cercetători: Al. Graur, M. Avram, V. Marin, I. Melniciuc, E. Grosu ș.a. au demonstrat, prin mostre concludente, că pleonasmul și tautologia se atestă în textele populare ,folclorice, biblice, poetice, în proză, posedând multiple valori stilistice. Definite în unele lucrări ca figuri de stil, ele se utilizează cu intenția de expresivitate, pentru a pune în relief cele enunțate, fiind plastice, uneori, și retorice, emfatice sau poetice. E vorba, în primul rând, de expresii idiomatice: foc și pară, vai și amar ș.a., totodată, de creații personale, pe care le plăsmuiesc scriitorii talentați: plânge și suspină, trăind și nemurind etc. (Avram 1996: 5).

Lingviștii nominalizați au observat, cu adevărat, că poeții și scriitorii consacrați: M. Eminescu, G. Coșbuc, V. Alecsandri, I. Creangă, T. Arghezi ș.a. au apelat la pleonasm/tautologie, pentru a contura conținutul sugestiv, ideile semnificative ale operei. M. Avram afirmă, bunăoară, că pleonasmele vicioase se găsesc în creațiile beletristice ale lui I. Creangă, I. L. Caragiale, V. Alecsandri, pentru a caracteriza într-un mod destul de realist și satiric, în același timp, vorbirea unor personaje (Ibidem: 6). E. Grosu descoperă folosirea originală a pleonasmelor în folclorul românesc, specificând plasticitatea limbajului popular (d.e., a vedea cu ochii, a tăcea din gură, a auzi cu urechile etc.) (Grosu 2003: 202). O opinie similară are și A. Stoichițoiu-Ichim, care acceptă combinațiile pleonastice fixate în limbă (tipice vorbirii familiare, populare) și motivate, câteodată, prin dorința de subliniere, de rezistență emfatică (Stoichițoiu-Ichim 1995: 7).

Tautologia, la fel, e valorificată sub aspect stilistic de către poeți și scriitori: M. Eminescu, G. Coșbuc, I. L. Caragiale ș.a., ceea ce confirmă, printr-o serie de exemple convingătoare, prof. V. Marin (Marin 1991: 115-116).

Poeții contemporani, de asemenea, folosesc tautologia ca fenomen semantic și stilistic. În poezia lui Iu. Filip Cu gândul la cer se recurge la tautologie ca mijloc de revelare a expresivității versurilor ritmice, a gândurilor pline de dinamism: ,,Nimic întâmplător nu se întâmplă / în viața noastră neîntâmplătoare. / În ceruri ecuația e simplă? Dar ce-ncâlceală jos, în furnicare!” (Filip 2012: 375). Sunt trei cuvinte cu aceeași rădăcină, diferite ca părți de vorbire (adverb, verb, adjectiv). Prin ele, poetul intensifică ideea despre legătura indispensabilă dintre fenomenele ce au loc în această lume, fiindcă totul e o consecință firească a legilor din Univers.

Structuri pleonastice/tautologice se conțin, după cum susține E. Grosu, în îmbinările-sentințe, fiind concise și accesibile pentru oricine. Anume aici intervine dorința omului de a fi cât mai elocvent, de a formula gânduri impresionante printr-un număr redus de lexeme: viața-i viață, ce să-i faci; tinerețea-i tinerețe, dar repede trece ș.a. Cu intenții persuasive și expresive, se folosesc proverbele și zicătorile, în a căror componență intră pleonasme: paza bună trece primejdia rea, a lua (cuiva) vorba din gură etc. (Grosu 2003: 202-203).

Precizăm că atât pleonasmul, cât și tautologia sunt manifestări ale redundanței – o informație superfluă, redată printr-un surplus de cuvinte sau expresii inutile, ce-l pot deruta ușor pe receptor, mai ales, în procesul de percepere a mesajului scris sau rostit oral. De multe ori, autorii/vorbitorii optează pentru ideea de a concretiza conținutul celor expuse, apelând la sinonime ce nu aduc nimic în plus, ci doar îngreunează înțelegerea mesajului transmis. De exemplu: (1) ,,Ciprian Porumbescu a lăsat o moștenire de peste 250 de opere, aducându-i faima și popularitatea prin scurta viață” (Wikipedia). Credem că era suficientă folosirea numai a unui substantiv, căci faimă semnifică renume, reputație, iar popularitate înseamnă același lucru (faimă, renume). Ambele lexeme alcătuiesc un șir sinonimic: faimă, renume, glorie, popularitate. (2) „Altă influență a lui Freddie Mercury a fost actrița și cântăreața Liza Minnelli, despre care a spus: «Liza, în termeni de talent, se joacă. Ea are energie și vigoare pe care o răspândește pe scenă...»” (Wikipedia). Unul dintre substantive este inutil. Iată ce ne indică dicționarul de sinonime: energie (forță, putere, tărie, vigoare, vlagă, vioiciune) (Bulgăre 2014: 82); vigoare (forță, putere, energie, vitalitate, robustețe) (Ibidem: 265).

Repetarea unor gânduri, structuri echivalente, cuvinte cu sens identic, în afara oricărui scop stilistic, asemenea pleonasmului, tautologiei, sinonimelor, nu se acceptă într-o exprimare elevată, ce este în concordanță cu normele limbii literare. Deci, pleonasmul/tautologia trebuie respinse ca greșeli de exprimare, de logică, de repetiție inutilă, precum e în exemplul: „Înainte ca vocalista Amaia Montero să se unească cu restul grupului, în anul 1996, aceștia deja formaseră o formație cu un an înainte, formație ce purta numele de Los sin nombre (cei fără nume)” (Wikipedia). Pentru a exclude tautologia, în acest enunț, vom efectua unele schimbări: …au creat o formație cu un an înainte, ce purta numele…

Pleonasmul/tautologia, repetiția se pot accepta ca figuri de stil în circumstanțe bine determinate. Utilizate cu anumite intenții, ele reprezintă procedee stilistice foarte expresive și contribuie la exprimarea ideilor ce sunt de o intensitate vibrantă.

Totodată, pentru a nu crea asocieri pleonastice intolerabile, a exclude orice improprietăți semantice de felul celor discutate aici, e nevoie să posedăm normele lexicale și gramaticale ale limbii române, să avem formată deprinderea de a consulta permanent dicționarele.

Referințe bibliografice:

Angelescu 1998 = G. Angelescu, Dicționar de pleonasme, București, Coresi, 1998.

Avram 1996 = Mioara Avram, Pleonasmul și tautologia (1), în „Limba și literatura română”, București, nr. 3, anul XXV, 1996, p.3-6.

Bulgăr 2014 = Gheorghe Bulgăr, Dicționar de sinonime, Chișinău, Știința, 2014.

Dragomirescu, Nicolae 2011 = A. Dragomirescu,  Al. Nicolae, 101 greșeli de lexic și de semantică, București, Humanitas, 2011.

Filip 2012 = Iu. Filip, De ce mă doare inima, Iași, Tipo Moldova, 2012.

Grosu 2003 = E. Grosu, Pleonasmele: persuadare și eroare, în „Limba Română”, Chișinău, nr. 6-10, 2003, p. 202-207.

Marin 1991 = V. Marin, Stilistică și cultivare a vorbirii, Chișinău, Lumina, 1991.

Mureșanu 1998 = Il. Mureșanu, Capcane ale limbii române. Modele, teste, dicționare, rezolvări, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 1998.

Stoichițoiu-Ichim 1995 = Adriana Stoichițoiu-Ichim, Corectitudine și greșeală în semantică (II), în „Limba și literatura română”, București, nr. 3-4, anul XXIV, 1995, p. 7-9.

Ștefănescu 1998 = I. Ștefănescu, O istorie a muzicii universale III. De la Schubert la Brahms, București, Editura Fundației Culturale Române,1998.

Ștefănescu 1996 = I. Ștefănescu, O istorie a muzicii universale II. De la Bach la Beethoven, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996.

Uritescu 1999 = D. N. Uritescu, Greșeli de exprimare, Vol. I, București, Editura Steaua Procion, 1999.

Vasiliu 2005 = Alex Vasiliu, Dialoguri neprotocolare, Iași, Cronica, 2005.

www.wikipedia.org (Accesat: iulie 2019).