Pe jos prin Chișinău

1. „Mamei îi plăcea să traducă literatură pentru copii...”

Ideea de a-l invita la o discuție pe Nicolae Ischimji, arhitect, sculptor, autorul complexului sculptural Rugina / Rjavcina / Rja-v-cina (Bariera Sculeni), mi-a venit în clipa când l-am întâlnit întâmplător în stradă și l-am întrebat dacă se mai interesează cineva de Nina Ischimji, traducătoare foarte bună, cea care a tălmăcit Povești din Indonezia, Povești persane, Toiagul fermecat și multe alte cărți pe timpul când lucra la Editura „Literatura artistică”. Mi-am amintit că acele cărți îl aveau ca redactor pe Mihai Cimpoi, iar realizarea grafică avea semnătura graficianului Isai Cârmu...

Nicolae Ischimji: Nu-și mai amintește nimeni de mama mea, doar cei apropiați: eu, fratele, nepoții. Mama a tradus mult din franceză, germană, rusă. Traducea și din limba engleză, deși nu vorbea această limbă. O întrebam cum îi reușește, iar ea îmi spunea că cunoașterea celorlalte limbi o ajută să înțeleagă textul... Au fost timpuri frumoase! Mama era prețuită de colegi, de scriitori. Aici, în acest boschet unde dialogăm, mama stătea și discuta cu Grigore Vieru. Întotdeauna, Grig venea toamna, iar mama se pregătea pentru aceste întâlniri. Îl aștepta! De câteva ori a fost și Ion Vatamanu, poetul. Mama era colegă cu doamna Vatamanu, lucrau la Editura „Literatura artistică”...

Antonina Sârbu: Și atunci curtea casei era scufundată într-o mare de flori?

Florile le-a sădit mama, câteva fire de brumărele, iar peste ani florile s-au tot înmulțit...

E ca o gură de Rai curtea..., casa este scufundată între flori și copaci...

Pe 10 decembrie 1961, tata a sădit mulți pomi fructiferi, mulți... Mărul pe care-l vedeți integrat într-o sculptură a fost sădit în acel 10 decembrie, dar s-a uscat și eu nu am vrut să-l tai, l-am pus la baza unei idei sculpturale, un însemn pentru tata, Zaharia Ischimji, constructor, absolvent al unui colegiu de construcții din România interbelică, în anul 1936. Chiar în ziua în care a sădit pomii, pe 10 decembrie 1961, tata a făcut un infarct și a decedat... Noi am crescut doar cu mama, care nu s-a mai recăsătorit.

Părinții Dumneavoastră sunt originari din sudul Basarabiei?

Mama, Nina Ischimji, pe numele de domnișoară Telpis, era de origine sârbă (zâmbește, râde „ca și tine!”), s-a născut la sudul Basarabiei și tata, Zaharia Ischimji, bulgar de origine, tot pe acele locuri, care acum, se pare, sunt sub administrație ucraineană. Părinții mei s-au stabilit la Chișinău când eu aveam câteva luni... În anul 1944! Pot spune că m-am născut aici, cunosc orașul și oamenii, istoria... Am ales să fac Facultatea de Arhitectură îndemnat de tata, care, fiind constructor de formație, a înțeles cât de frumoasă este această artă a alcătuirii estetice a unei clădiri; arhitectura este știință și artă. Am ascultat de sfatul tatălui meu. Am mulți discipoli, am predat la Facultatea de Arhitectură vreo trei decenii. Pentru că aveam viziuni mult mai moderne sau mai noi pentru acele timpuri, am fost nevoit să plec...

Nina Ischimji a fost un om de cultură, o personalitate care a avut mari contribuții la istoria literaturii și nu numai.

Într-o zi, la un post de televiziune, era difuzată o emisiune pe subiect cultural. Am invitat-o pe mama să privească. Dar ea nu a acceptat, încercam să o conving, ea însă mi-a spus: „Nu pot să mă uit, e greu pentru mine să privesc astfel de emisiuni”. Era încă pe timpul Uniunii Sovietice. Reacția mamei mi s-a părut neobișnuită și am început să o descos, voiam să aflu care era motivul pentru care ea se înverșuna. „Nu-mi place nici subiectul, abordarea, dar e supărător ce limbă păsărească vorbesc jurnaliștii, de parcă nu au ținut niciodată o carte în mână.” Am insistat să fie mai explicită și mama mi-a spus că problema este în oamenii care vorbesc această limbă, felul în care o vorbesc. Ea își amintea deplasările și vizitele prin sate sau în satul ei natal, ea era uimită de frumusețea, integritatea graiului românesc păstrat acolo, la sat. Îi plăcea mult să discute cu oamenii în vârstă, la Deleni se păstrase o limbă melodioasă, foarte curată și duioasă, așa spunea mama. Când se întorcea de la țară, era impresionată de întâlnirile cu oamenii de acolo. Îi tot povestea tatei și nouă cu cine s-a întâlnit și ce subiecte au discutat și niciodată nu uita să exclame: „Dar cât de frumos vorbesc țăranii! Și nu au făcut studii universitare...”. Acum înțeleg la ce se referea mama. Desigur, mama mea, Nina Ischimji, a fost formată, educată în România Regală, avea studii, cunoștințe profunde...

Unde s-a născut Nina Ischimji?

Mama mea s-a născut în satul Deleni, la sudul Basarabiei, un sat bulgăresc din raionul Arciz, regiunea Odessa. Și eu m-am născut în acel sat, dar, când aveam două luni, părinții mei s-au mutat la Chișinău. Pot spune că sunt chișinăuian get-beget. Tata era din satul vecin, Cuporani, același raion Arciz, satele erau populate de bulgari, ucraineni, sârbi, români. Tot neamul nostru – și pe linie maternă, și pe cea paternă – este din sudul Basarabiei, teritoriu aflat astăzi sub administrație ucraineană.

Sunteți bulgar?

Tata era bulgar, dar mama a fost sârboaică, la fel ca și tine! (Râdem satisfăcuți de gluma lui Nicolae!)

Ați fost în satele părinților?

Da, de multe ori, tata avea automobil și ne ducea la bunici. Mergeam cu fratele meu, cu care ne considerăm gemeni, fiind născuți cam la jumătate de an. Semănăm foarte mult. Fratele meu s-a născut în Chișinău, locuiește în orașul nostru.

Mama Dumneavoastră a fost o traducătoare foarte bună, mult apreciată de colegi. Cei care au cunoscut-o își amintesc cu drag de Nina Ischimji! Doamna Ludmila Rugină-Vatavu, jurnalistă, și-a amintit cu plăcere de Nina Ischimji, care era prietenă cu Vera Malev, cu sora lui Aureliu Busuioc, cu alte doamne care lucrau pe atunci la Editura „Lumina”, apoi la „Literatura artistică”. Și scriitorul Vasile Gârneț a avut cele mai frumoase cuvinte, amintindu-și despre Nina Ischimji, cu care a fost coleg la editură. Vasile a comentat o postare cu câteva imagini din curtea casei Dumneavoastră: „Am cunoscut-o pe Nina Ischimji! Un om minunat!”. Și domnul Eugen Lungu, critic literar, redactor la Editura „Arc”, a avut cele mai alese cuvinte, amintindu-și cât de inteligentă și ce profesionistă era Nina Ischimji.

Mama vorbea fluent franceza, germana, sârba, bulgara, rusa și româna! A tradus și din limba engleză. Îmi amintesc că traducea Alisa în țara minunilor și nu cunoștea engleza, dar avea originalul cărții în engleză. Am întrebat-o cum traduce. Ea mi-a explicat că simte limba, atunci când cunoști franceza, germana se declanșează un fel de simț al limbii și traducea cu plăcere și din engleză. Deși nu cunoștea limba vorbită, pe cea scrisă o înțelegea foarte bine. Uneori o ajutam să traducă din franceză, îmi plăcea să fac acest lucru împreună cu mama!

Dar unde a învățat, ce studii a făcut?

Liceul din Chișinău, liceul de fete „Regina Maria”. Este și certificatul de absolvire, apoi a studiat la Tiraspol, a făcut Facultatea de Filologie la Institutul din Tiraspol. Îmi amintesc că îmi povestea cum se susțineau examenele de admitere la liceu. Toți profesorii se așezau la o masă lungă și eleva trecea de la unul la altul și răspundea la întrebările ce i se adresau. Îmi părea interesant acest fel de a aprecia cunoștințele liceanului, dar sovieticii au introdus varianta cu biletele, cu întrebări. De câte ori îmi povestea mama despre felul cum susțineau examenele la liceele din Chișinău până în anul 1940, eu mă miram și exclamam: „Dacă am fi avut și noi așa noroc!”. Părinții aveau dreptul să asiste când tinerii susțineau examenele, puteau să stea în sală. Vă imaginați cât de frumos era momentul acela!

Dar ce amintire aveți despre mama Dumneavoastră pe care încă nu ați povestit-o nimănui, niciodată?

Cred că era prin anul 1968 sau poate și mai devreme. Mama lucra la editură, traducea literatură pentru copii. Îi plăcea foarte mult să facă acele traduceri! Într-o zi a venit acasă foarte tristă, răvășită. Până la decesul tatălui meu, în anul 1961, mama se sfătuia doar cu tata, erau foarte buni prieteni. După moartea tatei, mama se sfătuia în clipele grele cu mine. În acea zi ne-am așezat în boschet, aici unde stăm acum cu tine, la o ceașcă de ceai, seara. Mama era foarte emoționată și mi-a spus că a avut o zi grea. Am vrut să aflu ce s-a întâmplat, încercând să o liniștesc. „Azi m-au chemat acolo sus, la «țk»-ul lor, și mi-au propus să fiu șefa «Glavlit»-ului, a Comitetului pentru cenzură. Mi-au spus că am toate calitățile, sunt foarte bună traducătoare, cunosc bine limbile străine. Sunt cea mai potrivită candidatură; dacă accept voi fi decorată cu Ordinul «Lenin»! Ce să fac, Nicolae? Dacă nu accept, au să mă dea afară, au să-mi inventeze tot felul de provocări. Dar eu nu vreau și nu pot face acest pas. Dacă refuz, vom suferi toți, adică și tu, și fratele tău.”

Și ce sfat i-ați dat?

Să renunțe! Nici să nu se gândească, să refuze această ofertă.

Și ce a urmat?

Mama a refuzat, motivând că îi place să traducă literatură pentru copii. Dar desigur că a suferit: a fost persecutată de directorul de atunci, au început să apară tot felul de scrisori anonime în care era numită „antisovetcița”, „pro-rumânca” și multe i s-au tras mamei anume pentru că a refuzat acel post, care era unul de supraveghetor, de securist.

A avut mențiuni pentru munca de traducător?

Nimic, niciodată. Doar la înmormântarea mamei a venit multă lume, intelectuali și au vorbit atât de frumos despre mama mea. Cred că ea s-ar fi bucurat, deoarece pentru ea valoarea supremă erau oamenii!

Pe la începutul anilor 1990, nu-mi amintesc exact, dar i-am făcut o vizită aici, în această casă a Dumneavoastră, din strada Bulgară, numărul 18. Mă acceptase pentru un interviu, eram bucuroasă. Se pensionase de câțiva ani. M-a așteptat la poartă, am intrat în casă, apoi am ieșit și am stat în boschet. Nu a dorit să facem interviul, era foarte răvășită de cele ce se întâmplau atunci în Moldova, comunismul nu se dădea dus... Intelectualitatea începea să se trezească, dar dânsa știa cât de complicat era să-ți imaginezi că acel imperiu ar putea să cadă. Am convenit atunci că mai târziu voi realiza interviul, ne-am înțeles că voi reveni... M-a impresionat cumințenia acelei doamne, vorbirea ei românească și blândețea de pe chip... Într-adevăr, semănați cu mama... O întrebasem ce face, țin minte că Nina Ischimji mi-a spus că mai citește, dar ochii îi obosesc și atunci brodează... S-au păstrat broderiile?

Mai mult, broderiile au fost parte a unui proiect. Mama, se vede bine, moștenise darul de a lucra cu mâinile de la tatăl ei, care era meșter popular. Bunelul meu, Simion Telpis, făcea sculptură în lemn, picta și în ulei, un fel de artă naivă. Făcea lucruri utile, dar și interesante. Am să vă povestesc un caz despre care bunicului îi plăcea să-și amintească cu ironie. Pe la sfârșitul anilor 1940 - începutul anilor 1950, un sculptor cunoscut din oraș a venit la bunelul meu și l-a rugat să-l ajute să sculpteze o lucrare pe care trebuia să o facă cadou lui Stalin! Vă imaginați? Bunelul meu nu avea mare dragoste de Stalin, dar s-a gândit că ar putea câștiga bine pentru o astfel de lucrare. Și ce credeți? A sculptat, a muncit mult și a terminat lucrarea, doar că sculptorul a venit, a luat-o foarte entuziasmat și nu i-a dat niciun bănuț. Nici pomeneală de plată pentru muncă, a fost un fel de exploatare. Dar i-a fost de învățătură pentru toată viața: să nu te legi cu cei mari, care, de fapt, se cred mari...

Da, interesantă istorie. Să revenim la broderiile mamei Dumneavoastră. Ziceați că vă ruga să-i faceți niște schițe ca să brodeze...

Da, după ce se pensionase, mai degrabă au pensionat-o pentru că nu le mai trebuia sau ca să scape de ea, mama citea, mai traducea. Dar a avut o perioadă când a brodat cu pasiune. Într-o zi m-a rugat din nou să-i fac niște schițe după care să brodeze. Eu i-am spus să brodeze cărțile pe care le-a tradus, câte un fragment, o frază sau chiar titlul cărților, să varieze. I-am făcut o schiță de proiect pe care am numit-o Listvennița. Ideea cu cărțile traduse i-a plăcut. A brodat 35 de lucrări! 35 de cărți traduse! Eu am făcut o schiță de lucrare: precum știți, sunt autorul ansamblului sculptural Rugina/Rja-v-cina/Rjavcina/ pe care am expus-o la Bariera Sculeni, acolo unde sunt câteva ateliere ale sculptorilor. Am sculptat un copac din metal și pe acest copac am atârnat cele 35 de foi brodate ale mamei, ca și cum ar fi 35 de cărți traduse în română, mă rog, atunci se traducea în moldovenește. La vernisaj, am invitat-o și pe mama! În ziua aceea era fericită! S-a bucurat mult de atenție din partea multor oameni, a văzut ce fac, cum se dezvoltă proiectul meu Rugina. Combinația dintre broderia fină și metale ruginite a fost neașteptat de interesantă. Astfel, proiectul Listvennița a rămas în istoria orașului Chișinău și prin contribuția mamei mele.

Ați păstrat acea lucrare?

Din păcate, nu am putut să o păstrez, a fost o instalație de doar câteva ore și am scos broderiile, protejându-le, dacă venea ploaia sau ninsoarea, sau soarele prea puternic, vântul, le-am fi pierdut, dar eu vreau să le păstrez.

2. „Noi ne numeam generația Jimi Hendrix. Atelierele erau niște subsoluri părăsite, umede, cu mult mucegai, unde niște artiști își creau operele”

Aș vrea să vă mărturisesc scopul vizitei mele. Am început să scriu, am publicat o carte despre actrița Constanța Târțău, din aceeași generație cu Nina Ischimji, poate chiar s-or fi cunoscut. Acum lucrez la o carte despre „underground”-ul artistic din anii când Moldova era una din cele cincisprezece republici sovietice. Încerc să scriu despre atelierul din strada Patrice, unde v-am și cunoscut.

Foarte bine că ați scris o asemenea carte, acest semn/urmă a trecerii timpului, care apoi este istorie, va rămâne și în această carte.

Aș vrea să ne întoarcem în timp: „Opriți timpul, clipa asta minunată!...” este o piesă muzicală foarte frumoasă, șlagăr din anii 1970, interpretat de Corina Chiriac, o voce de aur a estradei românești. Se cânta și la Chișinău această superbă melodie. Vreau să vă întoarceți în tinerețe, să revenim în atelierele din subsolul unui bloc cu cinci etaje din strada Patrice Lumumba 110. Acolo aveau ateliere/studiouri de creație sculptorii Valeriu Rotaru, Iurie Horowschi, Sergiu Dubinowschi, arhitecții Alexandru Ivașcenco, Vadim Klewensky, Mihai Rusu. Mai târziu, prin anii 1974-’75 a poposit în acel atelier și pictorul Andrei Sârbu, prietenul nostru comun!... Cum vă amintiți acele timpuri, cum ați ajuns să frecventați acele ateliere?

Îmi amintesc că am nimerit acolo, în acele subsoluri umede și întunecoase prin anii 1973; absolvisem Institutul Politehnic, Facultatea de arhitectură în anul 1972. Mi-au propus să rămân la catedră; într-o zi l-am întâlnit pe Alexandru Ivancenco, pe care noi îl numeam Sahon, am fost colegi, un tânăr talentat, promițător, inteligent, foarte pasionat de Jimi Hendrix, în general de muzica rock. Eu locuiam pe atunci în cartierul Râșcanu, eram căsătorit deja. Alexandru mi-a făcut o ofertă, el și cu Vadim Klewensky tocmai aveau un proiect mai mare și aveau nevoie de încă un arhitect. Am venit la locul stabilit. Abia atunci am aflat despre ce fel de proiect era vorba. Vadim Klewensky avea o comandă: trebuia să realizeze un proiect al unui pavilion de la „Moldexpo”. Vadim absolvise cu un an-doi înaintea noastră. Eu nu-l cunoșteam, dar îl cunoștea foarte bine Sahon, așa că m-a prezentat, dar asta nu a fost suficient, Vadim mi-a dat să fac niște schițe pentru proiect. A doua zi ne-am întâlnit și i le-am prezentat. Le-a apreciat și imediat mi-a și zis că vom lucra împreună. „Dar unde o să lucrăm?”, am întrebat eu mirat. Atunci era o mare problemă să ai un atelier de creație, chiar și într-un subsol era greu să nimerești, să  aranjezi oficial acel spațiu. Altfel venea miliția și te lua la întrebări, eram în Uniunea Sovietică, fiecare era la evidență. Dar colegii mei m-au încurajat, spunându-mi că ei au un spațiu de lucru în cartierul Buiucani. Astfel am ajuns și eu în acel subsol din strada Patrice Lumumba 110, sub farmacie, iar la dreapta era un magazin alimentar. Acolo l-am întâlnit pe Mihai Rusu, care era arhitect-șef al raionului Frunze, pe atunci Buiucanii erau în raionul Frunze. Cred că acele ateliere le primiseră grație lui Mihai. Lucrând alături de colegii mei arhitecți, i-am cunoscut și pe ceilalți artiști: sculptorii Iurie Horowsky, Valeriu Rotaru, pe care îl știam, pentru că soția lui, Lidia, era studentă la Facultatea de Arhitectură, Sergiu Dubinowschy, Andrei Sârbu. Mi-a plăcut acea societate, acel cerc de oameni. Acolo funcționa foarte bine un fel de lege: se lucra, lucram cu toții ziua până la o anumită oră, apoi luam o pauză, de obicei seara, când se bea, se discuta, se adunau și alți artiști în cercul nostru.

Cum ați făcut cunoștință cu Andrei? Ce impresie v-a lăsat, prima impresie contează?

Da, țin minte că am venit la Andrei împreună cu Iurie Horowschy, el mi l-a prezentat. Lucra, avea un atelier mic, modest, fără geamuri, dar lucrările lui, perioada 1974-’78, m-au impresionat. Andrei lucra interesant, perioada cu merele, atelierele, gutuile era foarte interesantă. Eram uimit că într-un subsol întunecos se creează un așa gen de artă! Eu sunt arhitect, absolvisem facultatea cu diplomă roșie, eram foarte sensibil la arta modernă, cunoșteam istoria artelor, ceea ce vedeam la Andrei era interesant pentru mine.

Lucrările lui erau foarte senine, luminoase, tematica era interesantă, originale tehnicile de realizare. Și era în acele lucrări un fel de taină de nepătruns! Iar Andrei nu vorbea deloc despre ceea ce face sau nu-i plăcea să explice, sau nu știa cum să o facă, nu l-am auzit să vorbească despre tablourile pe care le picta. Poate el considera că tot ce a avut de exprimat a exprimat pe pânză, de ce să mai și explici? El lăsa lucrul acesta pe seama criticilor, jurnaliștilor, poeților, scriitorilor. Dar era foarte interesant să-l asculți pe Andrei! Și încă ceva, eu am o conexiune individuală cu un tablou, îl înțeleg în felul meu.

Aveți o lucrare semnată de Andrei Sârbu?

Desigur. O aduc imediat să o vedeți, să o admirați. Mi-a dăruit-o Andrei în 1986. Tocmai venise de la studii din Butuceni. Îmi place mult această lucrare.

3. „Nu am o pensie, pentru că eu nu am lucrat pentru stat, eu am lucrat pentru oameni.”

Eu nu am lucrat pentru stat, eu am lucrat pentru oameni concreți, i-am învățat meseria de arhitect ca ei să poată, la rândul lor, să ajute alți oameni. Dacă eu l-am învățat pe Petru sau pe Ion să construiască case, eu am făcut-o concret pentru acești oameni, adevărat, statul mă remunera. Eu nu am vrut să am nimic cu statul, nu am lucrat și nu lucrez pentru stat, nu are importanță pentru care – cel de atunci, sovietic, sau cel de azi. Statul e la fel și eu nu vreau să am nimic a face cu el.

Dar e foarte dificil să fii pe cont propriu, Nicolae. Sunt timpuri foarte complicate și e greu să te descurci singur.

Eu mai glumesc, dar uneori îmi zic că, dacă o să fiu constrâns de împrejurări, am să mă duc să-mi „oformez” pensia. Am 76 de ani, așa că de treisprezece ani ar fi trebuit să primesc pensie. Dar nu m-am interesat, am așteptat să fiu invitat și să mi se înmâneze legitimația de pensionar și chiar să-mi mulțumească președintele țării.

O să așteptați mult și bine. Din păcate, ceea ce doriți Dumneavoastră, atitudinea umană față de om e pentru nemți, englezi, americani; la noi încă nu a ajuns acest fel de abordare a cetățeanului.

Pensia mea o primesc poate alți oameni, eu am avut până mai ieri câțiva elevi cărora le predau pictură, arhitectură, îi învăț, îi pregătesc pentru susținerea examenelor și cu acei bani mă descurcam. Acum, elevi nu mai am și o duc mai greu, dar eu nu-mi pierd speranța. Înțelegeți? Niciodată nu-mi pierd speranța. Mă deranjez doar să am cu ce achita facturile, mă interesează Internetul, comunic cu multă lume, îmi postez lucrările pe care le realizez. Am făcut un site cu toate lucrările mamei, cu fotografiile familiilor Telpis și Ischimji, cu alte familii prietene și rude, cu istoria familiei și a Chișinăului.

4. „Nu cred că informatorii KGB erau interesați de acele subsoluri. Povesteam bancuri despre toți membrii biroului politic, se făceau glume despre lagărul sovietic, despre tot ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, ironizam...”

Aș vrea să revenim în atelierul din strada Patrice și să vă întreb cum vi-l amintiți pe Valeriu Rotaru, sculptorul? Din păcate, s-a scris foarte puțin despre el, despre opera lui. Nu sunt critic de artă, dar cred că Valeriu a adus un stil nou, o manieră nouă în arta sculpturală a acelor ani 1976-’77... Un om foarte talentat, neordinar, un om în jurul căruia trăiau și se hrăneau foarte mulți...

Da, Valeriu lucra în atelierul din strada Patrice Lumumba 110. Aici îl cunoscusem și eu. Era prieten cu Iurie Horowschy și cu Sergiu Dubinowschy. Fiecare om este o individualitate. Valeriu era un artist, sculptor talentat, dar el avea și studii foarte bune, absolvise Școala superioară de artă „Vera Muhina” sau cum îi ziceau artiștii „Muhinka” din Sankt Petersburg, una din cele mai prestigioase școli de artă din Uniunea Sovietică. Andrei și Iurie Horowschi nu aveau astfel de studii și birocrații nu-i luau în serios. Valeriu avea prioritate în acest sens. Dar mai avea o calitate foarte bună: el era un om practic. Adică pe lângă faptul că era înzestrat cu talent, de obicei asemenea oameni nu prea se descurcă în viață, Valeriu avea această calitate, care îi favoriza multe comenzi pe care i le plasa ministerul sau fondul artiștilor plastici. El nu trebuia să alerge după comenzi, era acceptat grație talentului și școlii, studiilor prețioase pe care le făcuse. Din acest motiv, în jurul lui întotdeauna erau mulți oameni, el îi ajuta, le dădea o bucată de pâine, ei făceau diferite munci, o sculptură nu o poate face un singur om, mai ales când e vorba de lucrări monumentale. El putea să mențină o relație.

Avea vocația prieteniei, iubea oamenii, le aprecia calitățile.

Desigur, mi se pare că sunt niște calități umane absolut normale. Eu cred că mulți oameni sunt astfel, doar că Valeriu era foarte bun, sociabil, atent și cu un simț al umorului foarte fin. Toate greșelile noastre el le prefăcea în glumă. Acolo se povesteau bancuri despre toți membrii biroului politic, se făceau bancuri despre lagărul sovietic, despre tot ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, glumeam, adică era o atitudine sănătoasă, înțelegeam cum este manipulat omul, ironizam, ironizam...

Da, îmi amintesc cum Sergiu Dubinowschy cânta Burea mgloiu stenî kroiet, era un vers din poezia Burevestnik, iar Sergiu îl avea în vedere pe Mihail Burea, un cinovnic de pe la Ministerul Culturii al RSS Moldovenești, pictor care „mâzgălea” pereții cu întuneric...

Nicolae, dar cum explicați faptul că erau acceptate atelierele acelea? Probabil, dacă nu ar fi fost Valeriu Rotaru, Sergiu Dubinowschy, Mihai Rusu, KGB-ul ar fi făcut tot posibilul să alunge artiștii de acolo. Credeți că KGB-ul avea informatori printre ei? Îmi amintesc că veneau foarte mulți oameni. Se mai întâmplau și unele momente ciudate pe la Andrei prin atelier... Și se vorbea despre multe lucruri care, rostite în altă parte, cred că ar fi iscat scandal mare.

Mă gândesc că nu puteau să vină pe acolo informatori, agenți ai KGB-ului. Adevărat, în subsol venea foarte multă lume, dar eu nu cred că erau și provocatori. Sigur, eu nu-s psiholog, dar nu cred. Asta în primul rând. În al doilea rând, acele subsoluri nici nu puteau fi numite ateliere sau studiouri de creație. Cinovnicii, birocrații nu aveau o atitudine că acolo sunt ateliere, în strada Patrice, cu numărul 110, la subsol... Pentru birocrați, acele spații nici nu existau. Asta noi cu tine le numim „ateliere”. Dar în realitate acel subsol era un spațiu părăsit, devastat, un subsol cu mucegai, șobolani și cu umezeală... Nici măcar pentru depozite nu erau bune. Artiștii care aveau pe cineva cunoscut prin primărie scriau o scrisoare, solicitau acel spațiu și li se repartiza.

Atunci foarte mulți artiști lucrau la subsol... În cartierul Buiucani își aveau atelierele pictorul Petru Jireghea, Aurel David, Mihai Munteanu, ceramistul Vlad Bolboceanu, pictorul Ion Cemârtan, sculptorul Spinei și alții.

Da, se făceau scrisori de recomandare, se scriau cereri la SEL, până la urmă cei de la Asociația de dirijare a spațiului locativ hotărau, lor le revenea decizia finală. De aceea, eu cred că acolo nu erau niciun fel de informatori, supraveghetori, toate acestea se puteau întâmpla acolo unde erau atelierele membrilor Uniunii Artiștilor Plastici sau Uniunii Arhitecților... La Râșcanu, la Fondul artiștilor plastici, ăștia erau deja recunoscuți, cu merite, aveau studii, pentru sistem poate ăștia erau de  supravegheat...

Dar și Valeriu avea studii serioase, și Horowschy...

Dar Andrei nu avea studii, în schimb el avea talent înnăscut și o dorință de netăgăduit de a face pictură. Și mai avea o calitate foarte importantă: Andrei făcea ceea ce îi plăcea, ceea ce dorea el să facă. Desigur nu a fost ușor, calea aceasta nu e una netedă, există situații provocatoare, greu de depășit, uneori chiar te poți plictisi și să nu mai vrei să pictezi sau să faci sculptură...

Aveți dreptate, vreau să vă spun ce am observat – un fenomen care se referă la felul cum interpretează colegii lui Andrei sau chiar tinerii critici de artă creația lui... Uneori citesc și nu pot să cred că acel text este despre Andrei.

Simt că timpurile grăbite în care trăim au nimicit solidaritatea dintre artiști, oamenii s-au retras, le place să fie singuri. Când îmi amintesc ce discuții, ce oameni veneau la ateliere, cum se discuta despre cărți, muzică, film... Nu mi-a fost dat să mai întâlnesc astfel de atmosferă. Poate și din acest motiv am început să scriu această carte, poate un simț acut, dureros al pierderii acelui segment din viața mea m-a și făcut să mă apuc să fixez amintirile despre acei oameni și acea atmosfera... Dialogul cu Dumneavoastră m-a ajutat să reconstitui niște amintiri despre un timp și despre niște oameni care au avut rolul lor în istoria fenomenului cultural din Moldova, altul decât cel acceptat de sistem... Aș vrea ultima întrebare să fie despre proiectul Rugina, despre conceptul proiectului, despre faptul că  rugina acoperă tot, chiar și imperiile...

Proiectul arhitectural-sculptural l-am realizat împreună cu sculptorul Valeriu Moșcov și l-am  numit Rugina & Co. Am pornit de la ideea de a ilustra  uzura sistemului sovietic totalitar, care la sfârșitul anilor 1980 a și dat ortul popii. Toți cunoaștem ideologia sufocantă, manipularea, minciuna pe care era ridicat imperiul sovietic. Am folosit tot felul de deșeuri, metale vechi pentru a demonstra prin mijloace artistice că rugina acoperă tot, toate nu-s decât uzură; până la urmă – o moviliță de rugină, praf... Ansamblul sculptural Rugina & Co are și valoare de document al epocii, dar are și valoare de reper pentru tânăra generație pe care o face să fie cu atitudine, să nu-și piardă speranța că ar putea să trăiască altfel. Desigur, pentru mine acest proiect este un monument artistic amplasat în spațiul public al orașului meu și asta mă bucură cel mai mult. Păcat că birocrații de la Primărie nu au înțeles încă acest lucru important...

Vă mulțumesc mult.

24 iulie, Chișinău