Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română din Basarabia

Prin 1957, când, în mare, tineretul studios din fosta URSS, fascinat de aportul în știință al unor nume „grele” din lumea universitară și academică gen Olga Lepeșinskaja, Pavel Alexandrov, Alexandr Alexandrov, Igor Kurceatov, Alexandr Nesmejanov, compatriotul nostru Nicolae Dimo etc., era atras mai mult de biologie, matematică, fizică, chimie, geologie decât de umanitare, considerate o preferință a genului simpatic, iată că la filologia și istoria de la Universitatea de Stat din Chișinău băieții cuminți și romantici din lumea lui Eminescu, Esenin, Ahmatova, Vâsoțki, Evtușenko, Ocudjava, Rojdestvenski concurau pe picior de egalitate cu simpaticele domnișoare, ba chiar, pe ici-pe colo, în loc să le cedeze galant locurile, le mai și furau, urmare a notelor obținute la admitere, câte un loc-două din pretinsa egalitate de gen. În grupa noastră academică, ajunsă la finele anului I drept cea mai bună grupă („grupa celor temerari și solidari”) și premiată cu o (promisă, dar nerealizată) excursie la Odessa, eram, de exemplu, 12 flăcăi (Petru Rabei și Ion F. Roșca deja căsătoriți) și 13 domnișoare. Cam aceeași era situația și la celelalte cursuri. Că i-am pierdut pe parcursul anilor pe câțiva dintre ei (Ion Dumeniuk și Gheorghe Mazilu își luaseră câte un an concediu academic pentru a se mai „înțoli”, vorba profesorului nostru de literatură clasică Ion Osadcenco; Mircea Druc, venit prin transfer de la Pedagogicul „Ion Creangă”, în curând se transferă, în plin agiotaj castrist și cheguevarist, la Limbi romanice de la Leningrad; Victor Bacinschi, proaspăt demobilizat și cu patalama de felcer, îndrăgostit până-n urechi de olimpiana Filomena Hlib, dispăru și el la un moment dat ca o navă în Triunghiul Bermudelor) este un tribut plătit selecției naturale.

Venit ceva mai târziu la facultate din Crihana Cahulului din cauza unui conflict mai vechi cu fostul director de școală (fapt relatat de mine într-un interviu mai vechi cu dl poet Florin Grigoriu), mi-a atras de la început atenția prin vorbirea molcomă și firea calculată, prin seriozitatea cu care-și lua notele de lectură, subliniind în culori atenționante cu meticulozitate de pedant rândurile din conspecte care-i păreau lui esențiale, un băiat aparent taciturn și, din această cauză, oarecum ursuz, de la nordul republicii, ceva mai în vârstă decât mine, dar care tocmai prin caracterul său calculat mă și impresionase, pre nume Ion Dumeniuk. Nu locuiam în același cămin, eu cu studenți de la alte facultăți în căminul 3, el cu o ceată de colegi de grupă în fostul „ungheraș roșu” din căminul 4 de pe aceeași stradă Pirogov (actuala Kogălniceanu), având chiar în față (azi) fostul stadion republican. Ne întâlneam la cursuri; după, când găseam locuri disponibile, la sala de lectură a Bibliotecii universitare, rareori – la ședințele Cercului lingvistic, iar în timpul sesiunii de vară, împreună cu alți câțiva colegi, rupând conspectele de lectură și pierzându-ne vocile de atâta reproducere a materiei, în cimitirul central de pe strada Armenească. Reușisem, într-un fel, să ne apropiem, având aceleași interese, aspirații, pasiune față de limba maternă, setea de a asculta cum discută probleme de limbă colegii de la alte cursuri. Aflai, surprins, că până la 7 ani nu ne vorbea limba, născut din părinți ucraineni, trăitor într-un sătișor (Socii Noi) din raionul Fălești cu populație majoritar ucraineană, care populație nu vorbea „moldovenește” (în terminologia sovietică a vremii) și nici ucrainește (decât în familie și, sporadic, între unii consăteni), ci în rusește, cum era „moda” (a se citi obligația) timpului, limba rusă fiind considerată, după cum se știe, pentru neruși, „a doua limbă maternă”. La aflarea veștii că e ucrainean, îl întrerupsei și începui să-i fredonez în limba ucraineană imnul Ucrainei pe versurile scriitorului clasic ucrainean Taras Șevcenko (directorul școlii mele din Crihana Veche, bulgarul Piotr Sergheievici Alexandróvici, profesorul nostru de rusă și de „moldovenească”, terminase Școala Normală (pedagogică, în nomenclatorul de atunci) din orășelul Balta, fosta capitală a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești în componența RSS Ucrainene, și cunoștea bine limba ucraineană, iar ca internaționalist ce era, ne învățase la cor să cântăm, cu vocile noastre pițigăiate de copii, impetuosul, dar extrem de liricul imn: „Revé ta stóhne Dnipr shirókyj,/Serdítâi víter zavivá” („Mugește, geme Niprul falnic, /Vuiește vântul, supărat”). Dumeniuk, deloc surprins, reia versul al treilea și unde nu-i tragem un duet în continuare: „Dodóliu vérbi hne vysóki, / Horámi chvýlju pidiymá” („Îndoaie sălciile jalnic,/ Din valuri face Ararat” – trad. n.), de se uita lumea ca la doi tineri săriți de pe fix.

Ceea ce mă mai surprinse (plăcut) în relatarea colegului era faptul că, în timp ce mulți copii moldoveni din născare și din familii în care se vorbea românește, care aveau posibilitatea să-și facă studiile medii în limba maternă, erau orientați de către părinți și „binevoitorii” rusofoni, în vederea unei cariere viitoare mai reușite, spre învățământul preuniversitar în limba rusă, copilul acesta ucrainean get-beget (îndărătnic, încăpățânat ca tot natul de hahóli) insistă să meargă la studii în școala moldovenească de șapte ani din comuna Călugăr, după care studiile medii complete să le finiseze de asemenea în limba „moldovenească” (așa era numită limba română din Basarabia în perioada sovietică, precum astfel o mai numesc cu încăpățânare unii „stataliști” moldoveniști și în timpul de față) la Bălți, în „capitala de nord” a republicii. Mai mult decât atât, a insistat să se facă specialist în materie de limba și literatura română, depunând actele și luând cu brio examenele de admitere la Universitatea de Stat din Chișinău în acum memorabilul an 1957 (atențiune: ca să arate că nu și-a uitat rădăcinile, deși s-a consacrat apărării drepturilor legitime ale românilor basarabeni, insista ca numele său ucrainean să fie scris cu „k” (kappa), nu cu „c” (ce)!).

Nu puteam să nu-l întreb care a fost mobilul. N-a rămas deloc mirat. „Știi, Nicolae, nici dumneata (ca să vezi, ucraineanul: nu putea să-mi zică „tu”!) n-o să mă crezi. Mulți mă întreabă la fel. Chiar dintre consăteni. Pentru că în sătișorul nostru locuiau și moldoveni, iar copiii acestora, când veneau să se joace cu noi, copii ucraineni, care vorbeam liber rusește, de-abia dacă închegau o propoziție ca lumea în limba rusă, ai noștri se amuzau pe seama lor („Cito tî tam kumekaieși?” – „Ce bolmogești tu acolo?”), de multe ori chiar îi ofensau („Da govori tî na celoveceskom iazâke!” – „Da vorbește odată într-o limbă ca lumea!”; exact cum își permiteau rusofonii să le spună moldovenilor până la 1989: să vorbească într-o limbă „umană”, adică rusește; pentru ei, limbile naționalităților conlocuitoare din URSS nu erau... umane!), iar mie nu-mi venea bine pentru exprimarea ofensatoare a etnicilor mei. Cum adică, îi apostrofam: moldovenii, acasă la dânșii, în satul lor în care s-au născut alături de noi, strămoșii noștri venind și așezându-se aici de pe alte meleaguri, și să nu poată vorbi în limba lor și să fie înțeleși de către conaționalii de altă etnie?! Ceva nu e în regulă. Este o nedreptate crasă față de băștinașii de aici. Dar conaționalii mei, copiii lor – ce, nu ascultă radioul, nu aud ce cântece și ce limbă melodioasă au moldovenii? Nu aud cum sună un vers din folclor sau din clasica română? Pe mine, sincer, m-a fascinat. Așa că, dacă e să conchid, am decis să învăț românește, cum să-ți explic: și din jale, și din empatie, și din plăcere, și din revolta că se comitea o nedreptate față de adevărații stăpâni ai acestui pământ. S-o învăț, s-o cunosc, s-o studiez atât de bine, încât să-i pot învăța și pe ucrainenii mei, dar și pe alți alolingvi conlocuitori cu moldovenii să-i simtă frumusețile și subtilitățile ei, să-i respecte pe cei care i-au primit pe pământul lor și cu care au de trăit o viață împreună. D-aia am hotărât să mă fac filolog, comparativist, romanist și românist”. Suna cam patetic răspunsul colegului, dar plauzibil, credibil, argumentat, și a demonstrat-o elocvent pe parcursul anilor. Nu cred că inventez acum ceva, reamintindu-mi convorbirea (De altfel, o confirmă peste ani și soția dumisale, Elena Dumeniuk-Clapon, într-un interviu acordat corespondentei „Ziarului de Gardă” Aneta Grosu, nr. 95 din 31 august 2006). Anume așa mi-a motivat viitorul filolog alegerea profesiei. Și mi-a devenit și mai drag, și mai apropiat. Ulterior – un prieten în înțelesul primar al cuvântului. Numai că îndată după terminarea anului I de studii Ion, care se întreținea, ca și mine, numai din bursă, decide să-și întrerupă studiile, să-și ia concediu academic pentru un an și să se angajeze învățător. El, care știa să cânte la instrumentele cu coarde, îl apucase o dorință nestăvilită să învețe a cânta și la acordeon sau baian (ce să te miri dacă melodiile ucrainene sunt extrem de melodioase, duioase, impetuoase, ca și năvalnicul Nipru!)!...

După un an de întrerupere își reia studiile, de astă dată într-un costum șic și cu un acordeon de toată admirația. Sub un acompaniament splendid continuăm în același duet mărețul imn pe care-l interpretasem la prima noastră întâlnire de acum un an: „I blídij mísjați na tu póru,/ Iz hmáry de-de vidgljadáv,/ Nenáce cióven v sínim móry/ To virináv,/ to potopáv” („În timpul ăsta luna pală,/ Ce se ițește dintre nori,/ Aci-n lac valurile-o spală,/ Aci la fund o trag cu sfori”). Un an de studii ratat, acum nu ne vedeam decât în pauze, la cercul lingvistic, la sala de lectură. La un an de zile după ce absolvisem facultatea (1963) și lucram deja ca lector la catedra de limbă maternă, susține teza de diplomă și Ion. Studiile asidue, activitatea de inițiere în cercetare în cadrul cercului lingvistic (subsemnatul, ca student, ajunsese să fie desemnat conducător al cercului, Ion și alți colegi de grupă sau de curs: Gheorghe Rusnac, Elena Pânzaru, Mihail Purice, Vladimir Zagaevschi, Petru Tolocenco ș.a. – membri activi) își spuseseră cuvântul decisiv la repartizare, ne apropiaseră destinele profesionale. În calitate de absolvent cu diplomă de merit, i se oferiseră și dumisale, ca și mie un an înainte, două variante de repartizare de stat: fie la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei, fie la Catedra de limbă maternă a universității. N-avu când să stea pe gânduri: acceptă pe loc să rămână la catedră, mai ales că eram și eu. Prietenia noastră se cimenta prin faptul că devenisem tovarăși de drum, cum s-ar spune, croiam multe planuri împreună. Întâi și-ntâi, grija pregătirii cursurilor de bază. Apoi: ce urmează în perspectivă, unde ne facem doctoratul (indiscutabil, la zi), la ce teme de cercetare să ne oprim, cine ne va fi conducătorul. Dumnealui nu avea nici o problemă: putea continua tema tezei de diplomă (Terminologia agricolă), un articol la temă fiindu-i publicat încă din anii de studenție într-o prestigioasă revistă academică locală. Mai rău de mine (și eu, ca student, cu câteva debuturi în presa periodică locală) că acceptasem să urmez o specialitate nouă în lingvistică și catedra solicitase încă în ultimul meu an de studii la facultate (anul V) un loc pentru specializare pentru studii de doctorat la Universitatea din „Veneția nordică” a Rusiei. La începutul anului de studii 1964/65 îmi vine de la Moscova mult așteptata aprobare pentru studii postuniversitare de doctorat la Universitatea de Stat din Leningrad, specialitatea nouă țintită de catedra noastră: „Lingvistică matematică, structuralistă și aplicată”. Eu – cu o situație familială nouă: căsătorit, soția – studentă, locuiam într-un cămin studențesc, ni se născuse primul copil. „Ce-i de făcut, Ioane? (îl întreb după nunta de poveste din prag de toamnă a lui 1964 de la Șoldănești a frumoșilor miri Ion Dumeniuk și Elena Clapon, la care eu cu soția și cu fiica Rodica de un an am jucat hora miresei). Nu mă mai pot duce. Să refuz?” „În nici un caz, Nicolae”, mă ia cu repedea-nainte colegul. „D-ta nu-ți dai seama ce înseamnă să obții un loc cu bursă și cămin la Leningrad?! Vorbiți la Colonița cu mama soției, aranjați cumva cu copilul; pe Eugenia, la urma urmei, faci ce faci și o transferi la Limbi romanice la Leningrad, dar locul la doctorat n-ai voie să-l pierzi. Nu e numai interesul d-tale, e și obrazul catedrei la mijloc...”.

L-am ascultat. Avea dreptate. Dar și eu aveam obligații față de familie. Mama-soacră cade de acord să vină la Chișinău la cămin s-o ajute pe tânăra mămică studentă; soția insistă să merg, asigurându-mă că ne vom descurca, conducerea catedrei și rectoratul sunt de acord să ne păstreze odaia în căminul studențesc. Plec, sunt nevoit să trec pe nepusă masă examenul de admitere (deși aveam susținute așa-numitele minimuri de candidat la specialitate, filozofie și limba străină, care îți permiteau să fii admis numai în baza unei convorbiri la specialitate, în principiu asupra viitoarei teme de explorare), vreau să-i anunț la oficiul poștal pe cei de acasă despre rezultat printr-o telegramă succintă („Veni, vidi, vici”), un mic scandal cu recepționerele din cauza mesajului criptic... („E scris într-o limbă necunoscută. Nu se acceptă. Ce înseamnă aceasta?”, se strofolește recepționera. Chem șeful oficiului poștal. Acela, om instruit, îi explică semnificația dictonului. N-are ce face. Dar îmi aruncă printre dinți: „Podumaieși: pobedil... Vas pobedili!” – „Ca să vezi: a învins... Pe d-ta te-au învins!” Nu acceptă rusoaica să mai iasă și altcineva învingător). Urmează apoi o stagiatură de trei ani lungă cât o viață de pustnic, naveta zilnică tur-retur, de la cămin spre locul de studii, Peterhoful Vechi – Leningrad, mirosul acru de pâine de secară de să-ți ardă duodenul și stomacul de la bufetul din subsolul Bibliotecii „Saltâkov-Șcedrin”, pantofii veșnic uzi de ploile de toamnă dezlănțuite de curenții din Golful Finic și de pe Fontanka și Neva, paltonul meu demi chișinăuian pus la grea încercare de pătrunzătoarea ca razele roentgen umiditate leningrădeană, împărțirea frățească a bursei mele cu „fetele” de-acasă de la Chișinău și câte cel puțin o scrisoare pe zi de dor și inimă albastră pentru aceleași „domnișoare”... Un jurământ sacru numai de mine știut ce mi-l dădusem (ori fac teza, ori mă arunc în Neva, dar nu mă întorc fără teză definitivată acasă) m-a ajutat să-mi mențin ritmul de lucru și să prezint teza spre dezbatere la Cat edra de romanistică în mai 1967, cu jumătate de an înainte de termen (spre uimirea conducătorului, care, cu o mândrie oarecum ascunsă pentru discipolul său, la o „sfințire” de după susținerea tezei, nu ezitase a mă pișca precum că o altă jumătate de an, la început de studii, bătusem câmpii prin Leningrad – aluzie la ezitarea mea timp de șase luni în alegerea temei de cercetare).

În cei trei ani de doctorat corespondam rar cu Ion, el având de elaborat o serie de cursuri noi, apoi intrând la doctorat la alma mater și prins și el în vâltoarea cercetărilor, eu înhămat la munca epuizantă de statistică a frecvenței cuvintelor în presa periodica moldovenească și de alcătuire a așa-numitului dicționar de frecvență cu toate analizele probabilităților. Ne mai indignam din când în când în scrisori de restrângerea sferei de întrebuințare a limbii materne în relațiile oficiale, de necunoașterea și nefolosirea acesteia în activitatea conducătorilor statului, a diferiților conducători și instituții ale statului, de starea de poluare și degradare a limbii, de indiferența vorbitorilor, care făceau din ea un sabir româno-rusesc, de focul de artificiu al propagandei oficiale despre declarata dezvoltare fără precedent a limbii moldovenești sub influența binefăcătoare a limbii ruse, despre așa-zisul bilingvism armonios ruso-național, despre efectul aproape zero al improvizatelor emisiuni radiofonice sau articolașe în presă în probleme de cultivare a limbii ș.a.m.d. Mocnea în sufletele noastre, ale intelectualității naționale din întreg imperiul, o nemulțumire tacită privind politica lingvistică a centrului de rusificare a naționalităților conlocuitoare sub pretextul constituirii unui nou tip de comunitate socială și a unui om de tip nou: omul sovietic („Moi adres ne dom i ne ulița, moi adres Sovetskij Sojuz” – „Nici casă, nici masă, nici nume de stradă, /Mi-i Țara sovietică Patria mea”, după cum se spunea într-un șlagăr rusesc al timpului promovat insistent pe canalele oficiale unionale). Țin minte până astăzi scrisul lui Ion, răbduriu și apăsat, dar ușor descifrabil, de mână (pe atunci mașina de scris era o raritate, comunicare prin internet nu exista), răspunsurile exacte la micile-mari solicitări din partea-mi (de exemplu, meticulozitatea cu care întocmise lista propriilor lucrări publicate la temă și anumite fragmente reproduse cu indicarea paginii în eventualitatea citării lor în teza mea sau a completării bibliografiei la zi etc.).

Întors „cu scutul” (1967) la Chișinău după o îndelungată absență, nu reușesc bine să-mi reiau atribuțiile de la catedra universitară, să-mi restabilesc relațiile cu colegii, când o întâmplare neprevăzută ca o avalanșă mă instalează decan la Litere și lector superior la Catedra de limba și literatură maternă de la renăscutul din cenușă Institut Pedagogic „Ion Creangă”. Ion se afla în ultimul an de studii postdoctorale, în febra definitivării tezei și, deși lucrurile se desfășurau pe făgașul lor normal, mai urma o serie nesfârșită de formalități birocratice (discutarea tezei la catedră, trimiterea la recenzie la o instituție similară din republică, găsirea unor eventuali recenzenți care să accepte ingrata funcție, traducerea în limba rusă a autoreferatului și a conținutului de bază al tezei de doctor, completarea diferitelor formulare și acte însoțitoare pentru susținerea tezei și expedierea acesteia și a deciziei Senatului universității către Comisia Superioară de Atestare de la Moscova etc. etc.). Finiș greu de doctorat pentru Ion, început nou, ocupații noi, cursuri noi (sintaxă, introducere în lingvistică, probleme dificile de analiză gramaticală etc.), studenți noi, cerințe de „pedagogizare” noi, alte griji multe și noi pentru subsemnatul ca administrator și pedagog... După susținerea cu brio a tezei, proaspătul doctor (în terminologia sovietică a timpului – candidat) în științe filologice Ion Dumeniuk, lector universitar, bun cunoscător al limbii române, dar și al celei ruse, abil mânuitor al analizei contrastive a limbilor, virtuos redactor și subtil stilist, traducător notoriu și profesor exigent întâi de toate față de sine, își răsuflecă mânecile și se apucă de elaborat o serie de cursuri universitare și opționale în mare parte noi (avea de predat, pe lângă grupele de specialitate, și la secția de limbă rusă, la facultățile de limbi străine, jurnalistică ș.a.): introducere în știința limbii, lingvistică generală, istoria concepțiilor lingvistice, limbă și societate, lexicologie, istoria limbii, introducere în studiul contrastiv al limbilor, morfologia contrastivă a limbilor rusă și română, teoria și practica traducerii, redactare literară. Timp de aproape un deceniu nu reușeam să comunicăm decât la telefon, să ne citim articolașele științifico-metodice sau de cultivare a limbii în presa periodică, să ne vedem sporadic la rarisimele evenimente culturale și științifice de anvergură, la unele – rari – reuniuni familiale, deși nutream planuri mari: în perspectivă apropiată elaborarea de programe și materiale metodice pentru cursurile comune, în una mai îndepărtată – o aventură mai temerară: elaborarea pentru prima oară la noi a unor cursuri universitare de introducere în știința limbii și de lingvistică generală, a unui manual de limbă română pentru alolingvi. La renăscutul „Ion Creangă” subsemnatul era prins în iureșul „pedagogizării” cu orice preț: elaborare și recenzare de programe și manuale școlare, legătură stabilă dintre catedră și școală prin colaborarea cu școala medie din Cojușna, raionul Strășeni, încadrarea în elaborarea de programe și manuale la limba contemporană pentru școală și facultăți: în colaborare cu I. Matcovschi de la Bălți a manualului de limbă „moldovenească” pentru clasa a 6-a (prima ediție în 1973; au urmat vreo 16 ediții, unele revăzute), tot împreună cu el, în ajutorul profesorilor de limbă maternă, a lucrării științifico-metodice „Elemente de morfologie în clasa a VI-a” (1983); în colaborare cu șefa catedrei, S. Pereva, și cu colegul literat Timotei Melnic – a programei la limba română pentru specialitatea „Limba și literatura rusă” din cadrul instituțiilor de învățământ superior din republică (1976, 1977); manualul colectiv de sintaxă pentru facultățile de filologie (1981, 1987), de limbă contemporană pentru facultățile de profil pedagogic cu Z. Tărâță și N. Iavorschi de la Bălți (1986, 1987) ș.a.

Noile preocupări și antrenarea zilnică într-o serie de activități, mai ales cunoscându-i caracterul extrem de organizat și de insistent al lui Ion Dumeniuk, nu ne-a făcut să ne dezicem nici de preconizata colaborare cu dl profesor: în 1974 am editat programa cursului „Introducere în lingvistică”, în 1976 – materialul didactic pentru numitul curs „Fonetica și fonologia. Triplul aspect al sunetului articulat”. Ca să nu incităm spiritele invidioase și recalcitrante, lucram în taină mai întâi la manualul „Introducere în lingvistică” (prima ediție – 1980, a doua – 1987), după aceea – la cursul „Lingvistică generală” (apărut în 1985), la capitolul despre lingvistica moldovenească cooptându-l spre sfârșit și pe dl acad. Silviu Berejan. Invidia ne-am atras-o de unde ne așteptam mai puțin: aflând despre punerea în discuție la catedră a manuscrisului, dl profesor Andrei T. Borșci, chiar șeful catedrei de limbă „moldovenească”, îmi zice mie confidențial (uitând că eu însumi, mai tânăr decât Dumeniuk, eram coautor!) că „Dumeniuk este prea tânăr (la 44 de ani! – n.n.) ca să scrie un asemenea curs”. „Da de ce tânăr, Andrei Timofeevici (adresare conform canoanelor sovietice – n.n.)? Doar și alți autori au scris asemenea cursuri la vârste și mai tinere?!”, îndrăznesc să mă opun. Greu, cu observații pizmătărețe, cu propuneri năstrușnice de neacceptat din partea altor colegi de breaslă, până la urmă manualul a trecut prin furcile caudine ale recenzărilor la catedrele de limbă și literatură de la instituțiile de profil din republică, iar apariția pentru prima oară a unui manual de o asemenea calitate în republică a fost imediat semnalată și înalt apreciată de specialiști credibili. La fel ca și cel de-al doilea manual, „Lingvistică generală” (1985).

Timpul trecea, de independență economică a republicilor unionale nu putea fi vorba, de slăbirea chingilor ideologice și eliberarea gândirii creatoare a intelectualității de creație cu atât mai mult, atârna ca sabia lui Damocle de asupra capului unor națiuni întregi pericolul pierderii oricărui specific național, exceptând coloritul formal lipsit de orice semnificație al costumelor naționale și al dansului într-un picior la așa-numitele săptămâni și decade ale culturilor naționale de pe scenele ilustre ale Moscovei; poluarea conștiinței și a demnității naționale devenise mai catastrofală pentru existența fiecărei națiuni decât poluarea fizică propriu-zisă, iar limbile naționale își restrânseseră inimaginabil domeniile de funcționare, trâmbițatul bilingvism armonios trimițându-le numai la bucătărie, în comunicarea personală și, cu chiu-cu vai, în clasele primare (în grădinițele mixte erau strâmtorate grupele în limba națională) și în învățământul preuniversitar, iar în cel superior – numai la specialitățile cu profil pedagogic, care pregăteau institutori și profesori de liceu (școală medie de 10 ani). Cerberii locali ai rusificării și ai deznaționalizării totale, atât veneticii, cât și mancurții locali, excelau chiar în raport cu politica oficială oarecum mai deghizată privind relațiile dintre națiuni promovată de la centru. De aceea dezghețul gorbaciovist cu începere din aprilie 1985 ca urmare a promovării principiului restructurării („perestroika”), democratizării și al unei cât mai largi transparențe („glasnosti”) a servit ca o gură de oxigen pentru intelectualitatea și reprezentanții de frunte ai naționalităților conlocuitoare din sufocantul de mare imperiu sovietic, care își dădeau duhul sub vălătugul deznaționalizării și stârpirii cu cruzime a oricărui spirit de demnitate și de dragoste pentru istoria, cultura, datinile, obiceiurile, faptele de vitejie, limba, neamul, pământul strămoșilor. Numai astfel se explică apariția literalmente în toate republicile a unor mișcări naționale democratice pentru susținerea restructurării, fie că erau numite chiar așa, fie că purtau un titlu mai belicos sau înspăimântător pentru unii slabi de fire, înstrăinați de neam sau chiar ostili oricăror manifestări de trezire a conștiinței naționale, cum ar fi Frontul Popular, Frontul Popular Creștin-Democrat, fie că erau organizații culturale pașnice gen cenaclul „Alexei Mateevici” de la Chișinău etc.

Dat fiind faptul că limba, ca mijloc de exprimare a ideilor, stărilor, sufletului unei națiuni, se identifică, figurat vorbind, cu însăși națiunea, că, în perioada sovietică de deznaționalizare pe toate căile și de rusificare forțată a popoarelor și grupurilor etnice neruse, anume limbile naționale suferiseră cele mai dure lovituri cauzatoare de moarte, nu trebuie să ne mire că revendicarea luării limbilor naționale sub protecția statului, atribuirii acestora a statutului de limbă de stat în formațiunea statală concretă, repunerea lor în funcțiile vitale de funcționare au fost printre primele cerințe pe care le înaintau reprezentanții de frunte ai națiunilor respective către conducerea republicilor și dirijorul de la Moscova. Plenare ale scriitorilor, reuniuni ale oamenilor de creație în genere, ședințe publice ale unor cenacluri literare, marșuri și mitinguri ale băștinașilor amar de vreme oprimați și nedreptățiți pe străzile și bulevardele marilor orașe și în inima capitalei, care, la Chișinău, au culminat cu Marile Adunări Naționale – toate, la început, nu cereau decât limbă de stat și, ca element nou specific românilor basarabeni, revenirea la scrisul tradițional al limbii noastre, alfabetul latin. De aici sloganul: „Limbă (de stat)! Alfabet (latin)!” Oameni simpli de la orașe și sate, muncitori cu studii medii sau neinstruiți, intelectuali de toate profesiile și specializările ieșeau cu zecile și sutele de mii la întrunirile de la cenaclul „Mateevici” din Grădina publică „Ștefan cel Mare”, ulterior transferate de către conducerea republicii cât mai departe de ochii lumii: la estrada „Lumina” din parcul de la Lacul Morilor, la marile adunări de la Teatrul de Vară, la epocalele Mari Adunări Naționale din Piața Victoriei (ulterior – a Marii Adunări Naționale) din Chișinău, să asculte conferințele instructive ale unor reputați specialiști literați, lingviști, istorici, filozofi, juriști etc. despre literatura română, limba română, istoria și evoluția limbii, alfabet, istoria și peripețiile scrisului nostru, despre unitatea de limbă, de istorie, de cultură și neam a românilor moldoveni (basarabeni) cu românii munteni, ardeleni, cu românii din Crișana, Banat și Maramureș, mai larg – cu aromânii (macedoromânii), istroromânii, meglenoromânii. Așadar, treptat, învățând, înțelegând, prinzând la curaj ca urmare a deșteptării naționale a unor mase enorme de oameni, simțind umărul și forța lor colectivă, izgonind, cum spunea A.P. Cehov, sclavul din sine, s-a ajuns la conștientizarea și sonorizarea unor lucruri neștiute, mai puțin știute, uitate sau interzise/tabuizate ani de-a rândul sub amenințarea pistolului, a gropilor cu var, a deportărilor în Gulag și la urșii polari, cum ar fi: unitatea de limbă și de neam a românilor din România, din fosta Basarabie, din Bucovina de Nord și Ținutul Herța și de pretutindeni unde aceștia există; numele corect al limbii noastre – română – și al poporului nostru – român sunt identice cu cele ale tuturor românilor, oriunde s-ar afla (moldovenească, moldovenesc fiind niște termini cu referire locală paraleli cu munteni, olteni, maramureșeni, ardeleni etc. și subordonați – toți – termenului generic român); avem unul și același drapel – Tricolorul, unul și același imn comun cu toți românii: „Deșteaptă-te, române!”; prin odiosul pact secret dintre Hitler și Stalin (Ribbentrop-Molotov) din 1939 a fost ruptă o halcă de pământ – Basarabia – din trupul țării-mamă România, iar în urma celui de-al doilea război mondial, URSS și-a mai înșfăcat (chipurile, drept despăgubire de război) o halcă: Bucovina de nord și Ținutul Herța; raptul de către URSS a Basarabiei și al Bucovinei de nord a fost ilegitim, iar schimbarea hărții și a situației politice de după 1991 nu poate echivala în nici un caz cu renunțarea la înfăptuirea unui drept istoric inalienabil al poporului român nedreptățit; evenimentul epocal de Unire a Basarabiei și Bucovinei cu Țara de la 1 Decembrie 1918 nu trebuie uitat, prin urmare, și lupta pentru reunirea Basarabiei (și a Bucovinei) cu Țara nu trebuie nicicând părăsită (în sensul necesității „luminării”, adică explicării populației neinițiate a situației reale), proclamarea suveranității și a independenței republicii față de fosta URSS; războiul de pe Nistru din 1992 dintre armata sovietică și patrioții moldoveni a fost provocat de ruși; contingentul de ocupanți din regiunea transnistreană care se ascunde sub termenul seducător de contingent pentru menținerea păcii este, în realitate, o armată de ocupație străină pe teritoriul unui stat autoproclamat suveran și independent; neutralitatea RM este un neadevăr câtă vreme pe teritoriul ei există trupe de ocupație ale altei țări ș.a.m.d. Dar toate acestea și încă multe altele aveau să urmeze după 1989-1991; în anii proclamatei restructurări gorbacioviste (1986-1989, 1989-1991) totul concentrându-se în lupta pe viață și pe moarte pentru statutul de limbă de stat al limbii române din RM, al recunoașterii unității realmente existente de limbă și de neam moldo-române și, deci, al denumirii corecte a limbii de stat (română) și al poporului majoritar (români din RM), al necesității revenirii la alfabetul latin al limbii române din RM. De ce luptă pe viață și pe moarte? Fiindcă nemoldovenii și mancurții moldoveni, cărora nu le păsa de destinele limbii noastre, de starea dezolantă în care se afla, care nu voiau să învețe și nici să vorbească această limbă („țărănească”, „păsărească”, „neomenească” și alte calificative ofensatoare similare), ce le provoca scârbă, greață, repulsie, porniseră o adevărată luptă împotriva revendicării românilor moldoveni ca statul să ia sub protecție limba locuitorilor majoritari ai statului; neacceptând o atare idee sau sperând, în condiția atribuirii unui atare statut, că totuna nu o vor vorbi, ei cereau să-i fie atribuit un statut similar și limbii ruse pe teritoriul RSSM (de parcă limba rusă, prin întrebuințarea ei generalizată și obligatorie, mai avea nevoie de un asemenea calificativ!). Luaseră naștere pe dată, ca la comandă (de fapt, o atare comandă de la centru se simțea în toate republicile unionale care revendicau pentru limba lor statutul de limbă de stat), o mulțime de asociații agresive gen Interfront, Interdvijenie, Gagauz halkî, Edinstvo (Frontul internaționalist, Mișcarea internaționalistă, Poporul găgăuz, Unitate) ș.a., care au pornit un atac furibund, cu scorniri și denaturări dintre cele mai mârșave privind istoria, trecutul, cultura, limba, calificarea românilor din statul socialist român drept ocupanți ai Basarabiei în perioada interbelică și fasciști în timpul celui de-al doilea război mondial și acuzându-i pe locuitorii autohtoni ai Basarabiei de simpatie față de românii de peste Prut (când ei, basarabenii, nu erau, de fapt, decât o așchie din poporul român, care, împreună cu Țara, erau parte integrantă din pactul de la Varșovia, din care făcea parte și URSS!). O opoziție acerbă manifestau neprietenii noștri alogeni și mancurții naționali față de revendicarea revenirii limbii din Basarabia la alfabetul latin, ei conștientizând foarte bine că revenirea le va demonstra pe viu că regele e gol, adică ceea ce ei numeau o limbă romanică aparte, moldoveneasca, deosebita de română (alfabetul rusesc le mai susținea această iluzie), devenea, odată cu revenirea la alfabetul latin, ceea ce ea era cu adevărat: aceeași limbă română, identică până la ultimul sunet și ultima literă! Când i-a ajuns la culmile răbdării impertinența alogenilor, protestatarii moldoveni n-au mai putut răbda minciunirile, umilințele și nemulțumirile neîntemeiate și, alături de sloganele revendicative („Limbă!”, „Alfabet latin!”, „Stemă!”, „Tricolor!”, „imn „Deșteaptă-te, române!”), au lansat unul înspăimântător: „Cemodan, vokzal, Rossija!” („Uite gara! Sus valiza! Hăt Rusia!”). Vă dați seama ce se producea în sufletele noastre, al meu și al lui Dumeniuk? Epicentrul Mișcării Naționale de Eliberare Națională se afla la Uniunea Scriitorilor, cei care au formulat mai răspicat și au pornit cu un anume curaj civic revendicările au fost, trebuie să recunoaștem, o parte considerabilă din scriitori, aceste revendicări fiind susținute, mai întâi, de deputații moldoveni în Sovietului Suprem al URSS Ion Druță, Gheorghe Ghidirim, Petru Buburuz, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Constantin Oboroc ș.a., apoi - de cei din Sovietul Suprem (Parlamentul) RM: Petru Soltan, Lidia Istrati, Ion Vatamanu, Ion Ungureanu, Pavel Gusac, Nicolae Costin, Alexandru Moșanu, Ion Dediu, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Vasile Șoimaru, Valentin Mândâcanu ș.a. Republica clocotea, fierbea, vuia. În week-end zeci, sute, mii de oameni din toate colțurile republicii porneau cu mijloace de transport personale, în comun sau de ocazie spre Chișinău, la Teatrul de Vară de la Valea Morilor sau la estrada „Lumina” din același parc de cultură și odihnă pentru a asculta luările de cuvânt pline de năduf ale oratorilor, care relatau despre faptele abominabile ale răuvoitorilor și dușmanilor fățiși ai românilor moldoveni, strivindu-le cu forța argumentului științific și istoric argumentul forței și amenințărilor din partea acestora. După care, la finele oricărei întâlniri de duminică, contrar interdicțiilor din partea oficialităților și a forțelor de ordine, marea armată de protestanți pornea în marș pe bulevardul din centrul capitalei spre Piața Victoriei, scandând memorabilele slogane: „Limbă!”, „Alfabet latin!”, „Unire, moldoveni!”. În această luptă inegală dintre protestatarii pașnici și suficient de organizați și reținuți până la o vreme, pe de o parte, și forțele de ordine, care aveau sarcina de a împiedica orice demonstrații, mulți dintre luptătorii basarabeni pentru drepturi naționale legitime cădeau pradă forțelor de ordine, care trebuia să-i deceleze pe așa-presupușii organizatori ai nemulțumirilor, să-i extragă din mulțime, să-i înfunde la comisariatele de poliție, unde le mai trăgeau câte o nemeritată mamă de bătaie, să-i aresteze și să-i interogheze. Fruntașii Mișcării de Eliberare Națională Gheorghe Ghimpu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Nicolae Costin, preotul Petru Buburuz, actorul Andrei Vartic ș.a., aflați în linia întâi de luptă, „pe baricade”, cum spuneam noi atunci, băteau pe la porțile oficialilor, cerând sprijin pentru eliberarea celor arestați, povățuindu-i să nu întărâte mulțimile nemulțumite, să nu provoace, prin ieșiri sau exprimări nepotrivite ori prin tergiversări nesfârșite, indignarea sau protestele acestora. Protestele, deloc spontane, căci se desfășurau fie la inițiativa membrilor cenaclului „Mateevici”, la început, sub diriguirea medicului Anatol Șalaru, fie la îndemnul Ligii Democrat-Creștine a Femeilor din Moldova, condusă de „Ioana d’Arc a Moldovei”, cum era supranumită cu drag pentru curajul ei bărbătesc frenetica Leonida Lari, fie sub bagheta Frontului Popular Creștin-Democrat, la conducerea căruia s-au perindat mai multe personalități (Ion Hadârcă, Mircea Druc, Iurie Roșca). Cu toate suspiciunile întemeiate despre o mână forte centrală care ar fi pus la cale organizarea unor asemenea mișcări, cu toată neîncrederea acordată unor conducători unanimi aleși sau unor infiltrați speciali în conducere cu sarcina zădărnicirii acțiunilor întreprinse, trebuie menționat că, cel puțin la început, ele au avut un rol evident în mobilizarea maselor întru revendicarea și apărarea unor idealuri naționale, zâzaniile, ciorovăielile interne, lupta pentru putere sau pentru distrugerea mișcării nesesizate inițial de forțele populare declanșate, rămase dezamăgite și dezorientate în cazul în care erau descoperiți turnătorii și secesioniștii.

Întrucât bătălia începuse de la necesitatea apărării veșmântului ființei noastre, adică al limbii materne, ar fi fost de așteptat ca, pe parcursul anilor de foc 1987-1989, în această bătălie, alături, desigur, de portdrapelul mișcării, scriitorii, ar fi trebuit să ne așteptăm, reiau firul gândului, să se arunce primii în luptă ziariștii, lingviștii, literații, traducătorii, istoricii, filozofii, și încă nu necunoscuții, începătorii, ci specialiștii notorii, reputați, „cu barbă”, cei de la Academie, de la catedrele universitare de pe lângă facultățile de litere, istorie, filozofie, de la Institutul de Cercetări în domeniul Pedagogiei sau de Perfecționare a cadrelor didactice. Spre cinstea lor, mulți ziariști s-au aflat în linia I a frontului, în tranșee. Zicând „să se arunce primii”, avem în vedere să ia atitudine fermă și oficială în apărarea limbii, să facă demersuri către conducerea republicii pentru soluționarea problemelor acute, stringente, care nu suferă tărăgănare. Nu au făcut-o, cu părere de rău, cei care aveau în mâinile lor „pâinea”. De frică, de lașitate, de teama „cuțitului”, care era în mâinile altora, a conducătorilor atotputernici, a CC al PCM? A „cuțitului”, care îți putea tăia la prima mișcare țeava de la balonul cu oxigen? Care, dacă și nu te putea pune la zdup, te putea, totuși, scoate din pâine? De teama conducătorilor zeloși să execute orbește indicațiile de sus? Am tot temeiul să cred că da. Uitându-ne, de exemplu, cu atenție la Scrisoarea celor 66 de intelectuali din septembrie 1988, unul din cele mai importante evenimente din istoria Mișcării de Eliberare Națională din RM (publicată pentru prima oară în ziarul „Învățământul public” din 17 septembrie 1988), care semnala situația dezastruoasă în care ajunsese limba noastră prin restrângerea domeniilor de întrebuințare, degradarea ei inadmisibilă și care propunea drept căi de ieșire din situație adoptarea de urgență a trei măsuri radicale: proclamarea drept limbă de stat, revenirea la scrisul latin, recunoașterea unității limbii vorbite în RM și în România socialistă de atunci. Temerarul memorandum, adresat Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei și problemelor limbii moldovenești de pe lângă Sovietul Suprem al RSSM, se încheia cu speranța că „prin activitatea Comisiei se va pune capăt unui capitol rușinos al lingvisticii conjuncturiste din republică – teoria celor două limbi romanice din nordul Dunării. Ne-am convins cu toții că această poziție compromisă s-a soldat cu un singur efect sinistru – degradarea pe toate căile a limbii materne vorbite de băștinașii din Moldova Sovietică, mutilare a conștiinței și gândirii lor”. Printre semnatarii memorandumului azi istoric, epocal, îi aflăm, spre cinstea lor, în primul rând pe curajoșii scriitori și alți oameni de știință și de creație, care au pornit o luptă deschisă riscantă, inegală ca forță cu sistemul care se credea atotputernic, personalități rebele care, vorba lui Marx, nu aveau ce pierde decât brațele proprii de muncă (pictorii Mihail Grecu, Gleb Sainciuc, Gheorghe Vrabie, regizorii Emil Loteanu, Valeriu Cupcea, compozitorii Eugen Doga, Iulia Țâbulschi, Ion Păcuraru, naistul Vasile Iovu, actorii Vitalie Rusu, Veniamin Apostol, Andrei Vartic, biologul Ion Dediu, medicii Ion Ababii, Vera Gudumac, inginerul inventator Ion Bostan, istoricii Andrei Eșanu, Ion Țurcanu, Ion Conțescu, filozoful G. Bobână, matematicienii și fizicienii Ion Holban, Arcadie Barbăroșie, Anatol Rotaru, M. Clima, lingviștii și, mai larg, filologii Ion Ciocanu, Valentin și Emil Mândâcanu, Constantin Tănase, Vasile Bahnaru, Vlad Pohilă, Nicolae Raevschi, Tudor Cotelnic, Ion Ețcu, Marc Gabinschi, Arcadie Evdoșenco, Victor Cirimpei, Andrei Țurcanu, Anatol Gavrilov ș.a.), însă nu întâlnim numele unor corifei și mari „eroi de după război” (n-am să le dau numele, căci se cunosc după căciulă), care ne sfătuiau „părintește” să nu ne aventurăm în declarații, să nu ne identificăm cu „țipălăii”, să mai așteptăm „să se mai limpezească apele”. Unii, mulțișori, mai slabi de înger, care semnaseră inițial Scrisoarea (în total peste 200 de semnatari!), și-au retras repede semnăturile când au auzit că va fi făcută publică. Renumita Scrisoare deschisă a declanșat un număr infinit de mare de adeziuni la cele solicitate în memorandum și, în primul și în primul rând, luarea limbii române sub protecția statului prin decretarea ei drept limbă de stat și, în al doilea, mai important și decât primul, revenirea la grafia latină, recunoașterea unității de limbă și neam cu toți românii. Au existat, însă, și conducători de întreprinderi și instituții (ironia sorții la români: unii dintre aceștia aveau să devină, dintr-odată, după adoptarea, la 31 august 1989, a legislației lingvistice, „mari luptători pentru limbă și alfabet”!), care le interziceau lucrătorilor și colaboratorilor, sub amenințarea eliberării din funcție, semnarea oricăror scrisori de adeziune la revendicările din Scrisoarea deschisă a celor 66 de intelectuali.

Fiindcă veni vorba despre Comisia interdepartamentală, pe care, ulterior, un poet foarte inspirat, Nicolae Dabija, cooptat și el la lucrările numitei Comisii, după deciziile istorice din 28 decembrie 1988 ale acesteia, o numise, pe drept, „Comisia de salvare a limbii”, se cere făcută următoarea remarcă. Comisia n-a apărut din senin. Încă de prin 1987 în întreaga URSS (un declanșator ar fi putut fi și o hotărâre a CC al PCUS despre îmbunătățirea predării limbii ruse în republicile naționale) pornise un adevărat „război al limbilor” ca urmare a faptului că limba rusă, obligatorie în școlile de orice nivel, având un număr dublu de ore de studiere față de limba maternă, devenise o limbă a actelor oficiale și a comunicării oficiale în instituțiile statale și în sfera deservirii sociale în detrimentul limbilor naționale ale republicilor unionale și ale altor formațiuni național-statale, încât CC ale partidelor comuniste naționale se văzuseră impuse să scropească, paralel cu numita hotărâre privind măsurile pentru îmbunătățirea predării și învățării limbii ruse în republicile naționale, și câte o hotărâre privind îmbunătățirea studierii limbii materne. Formală, ca întotdeauna, praf în ochii lumii nemulțumite, încercarea de a domoli spiritele. La Chișinău CC al PCM și Consiliul de Miniștri adoptaseră la 27 mai 1987 Hotărârea nr. 110 „Cu privire la îmbunătățirea studierii limbii moldovenești”, care prevedea nu numai perfecționarea predării limbii, ci și extinderea ei în toate domeniile de activitate. Decizie zornăitoare, declarativă, menită să ascundă sub preș adevăratele probleme, sperându-se că, odată cu trecerea timpului, „țipălăii” se vor liniști. Dovadă e că, la un an și ceva, controlând realizarea prevederilor numitei hotărâri, CC constată că, pe teren, nu se întreprinde aproape nimic. Ce face Biroul CC al PCM? Pe 5 iulie 1988 adoptă o nouă hotărâre: „Cu privire la măsurile pentru aprofundarea studierii istoriei limbii moldovenești și dezvoltării ei”. Hotărâri peste hotărâri! Deja nu funcționarea îi interesează pe harnicii conducători ai republicii, ci aprofundarea studierii istoriei limbii și dezvoltării ei! Greu de înghițit un asemenea hap! Greu de crezut că mulțimea trezită din starea de letargie și protestând vehement contra inacțiunilor conducătorilor se va potoli cu una-cu două. Iar dacă nu, ca și în alte cazuri similare, așa-numiții organizatori ai rebeliunii să fie învățați minte prin diverse căi. Dacă e să ne amintim de atentatul la viața lui Dumitru Matcovschi, redactorul revistei „Nistru”, de internarea la psihiatrie și declararea drept nebun a „naționalistului” Mihai Pașa, nu poate fi trecută cu vederea legenda redată de scriitorul Andrei Strâmbeanu că în 1988, imediat după publicarea renumitei Scrisori-66, dlui în persoană, precum și C. Tănase, E. Loteanu, I. Condrea și V. Bahnaru, erau urmăriți de către KGB pentru a fi internați într-un spital de psihiatrie. Nemulțumirile însă creșteau, se intensificau. Astfel, Plenara Uniunii Scriitorilor din republică din octombrie 1987 îi cere CC al PCM să fie creată o Comisie științifică pentru discutarea problemei aducerii grafiei moldovenești în corespundere cu natura și specificul limbii și apartenența acesteia la limbile romanice. Rezoluția, la indicația securității și a CC, n-a apărut în mass-media timpului. În nr. 4 din aprilie 1988 al revistei „Nistru” apare fulminantul eseu al lui Valentin Mândâcanu „Veșmântul ființei noastre”, care, în contradicție cu trâmbițările triumfaliste despre dezvoltarea fără precedent a limbii moldovenești, demonstrează situația dezastruoasă fără ieșire, în care s-a pomenit aceasta în condițiile așa-numitului bilingvism armonios. Partea referitoare la necesitatea revenirii la alfabet latin a fost interzisă de cenzură și circula în manuscris în formă de „samizdat”. Explozivele articole – al istoricului Ion Buga, „O limbă maternă – un alfabet”, al subsemnatului, „Ultima redută”, al lui Constantin Tănase și Vasile Bahnaru, ”Un alfabet pe banca acuzaților?”, câteva intervenții tăioase în presă pe această temă împreună cu colegul Ion Dumeniuk („Buda infailibil”, „O istorie cu istorici”, „La ce-i trebuie moldoveanului alfabet latin?”) ș.a., care se refereau direct la alfabetul latin al limbii noastre, – au demonstrat diogenic de clar și socratic de convingător necesitatea revenirii la haina grafică cea mai firească a limbii noastre.

Sub presiunea neîncetată a mulțimii indignate protestând în fierbere pe arterele capitalei, aceeași structură de vârf a CC al PCM adoptă la două zile după hotărârea la care ne refeream, adică la 7 iulie 1988, o alta prin care se instituia o comisie specială pentru problemele limbii: așa-numita Comisie interdepartamentală a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM pentru studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești. Comisie, că la comisii ne pricepem bine! Iarăși studierea istoriei, a dezvoltării limbii! În componența Comisiei fuseseră introduse cca treizeci de persoane, în genere fiecare bun specialist în domeniul în care activa (activiști de partid, oameni de stat, oameni de știință și cultură, scriitori, ziariști, profesori universitari), cei mai mulți considerați loiali și docili executori ai indicațiilor venite „de sus”. În fruntea Comisiei se afla Alexandru A. Mocanu, președintele Prezidiului Sovietului Suprem, funcția de secretar îi revenise, la recomandarea unei persoane care se bucura de încredere la CC, subsemnatului. În calitate de lingvist, am luat în serios misiunea, convenind cu dl președinte ca în colectivul de elucidare a problemelor preconizate (istoria scrisului, comunitatea de neam și limbă, unitatea limbii, varietățile ei teritoriale, corespondența dintre specificul romanic al limbii și sistemul de scriere, reglementarea scrierii numelor de familie și de localități, funcționarea limbilor în republică, delimitarea sferelor lor de funcționare, legiferarea funcționării și normele de drept, comunitatea clasicilor ca urmare firească a unității de limbă și neam, numele corect al limbii și al purtătorilor ei, sondaje sociologice privind grafia, conceptul de limbă de stat etc.) să fie atrași în primul rând specialiști notorii în domeniul limbii, dar și personalități din alte domenii profund interesate de soluționarea problemelor funcționării limbii materne și revenirii acesteia la alfabetul latin (istorici, filozofi, juriști, sociologi, informaticieni, ingineri, pedagogi, psihologi etc.). În acest fel, satisfăceam și solicitările protestatarilor ca din Comisie să facă parte nu numai cei 30 numiți de către conducerea republicii, ci și persoane care demonstraseră dragostea pentru limbă, istorie, cultură, neam. Așa se face că, spre norocul nostru, componența Comisiei propriu-zise cu drept de vot final pe proiectele de legi elaborate fusese extinsă într-atât, încât, la nivelul dezbaterilor libere în ședințele Comisiei în plen și al elaborării și dezbaterii, în perspectivă, a proiectelor de legi finale, să fie atrași să participe, pe lângă membrii numiți oficial, și reprezentanți de frunte ai științei și intelectualității din republică îngrijorați de situația și destinele limbii noastre: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Vladimir Beșleagă, Silviu Berejan, Valentin și Emil Mândacanu, Anatol Eremia, Alexandru Dârul, Tudor Cotelnic, Ion Ețcu, Anton Borș, Gheorghe Rusnac, Ion Dumeniuk, Vlad Pâslaru, Anatol Cașenco, Vlad Pohilă, Viorel Cibotaru, Victor Pușcaș, Dionis Tanasoglu și mulți alții. Pe parcursul unei jumătăți de an colectivele angajate în dezbatere și în formularea de concluzii și propuneri, pe baza rapoartelor bine documentate și a unor formulări reușit definite în rapoartele prezentate de dnii Silviu Berejan, Alexandru Dârul, Anatol Eremia, pe de-o parte ținând cont de opiniile științific fundamentate ale unor reputați lingviști de la Kiev, Leningrad, Moscova, Erevan și de realitatea lingvistică și social-politică din republică, pe de altă parte combătând vehement încercările unor „musafiri” invitați de autoritățile locale sau trimiși expres de la centru (cum ar fi V.I. Grosul, G.G. Litavrin, L.I. Semionova, M.E. Ereșcenko ș.a.) cu misiunea, chipurile, de a ne „lumina” în privința unor chestiuni complicate, în realitate, cu sarcina ticăloasă de a zădărnici tentativele intelectualității de pe loc de a contribui la soluționarea unor probleme vitale pentru propriul popor, au ajuns la concluzii judicioase, cumpătate, cu compromisuri explicabile, menite să rezolve, nu să agraveze situația și așa extrem de complicată a funcționării limbii statului, a relațiilor ei cu limba rusă ca limbă de comunicare la nivelul întregii Uniuni, dar și cu limbile etniilor conlocuitoare și a poporației găgăuze la nivelul republicii. La fel de întemeiată părea și opinia necesității de revenire a limbii oficiale a RSSM la grafia latină.

Pe 28.12.1988 aceste concluzii și propuneri în adresa Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM urmau să fie puse la vot în cadrul plenului Comisiei interdepartamentale. Aveam emoții mari, îngrijorări în privința modului în care vor vota fiecare dintre cei treizeci de membri ai Comisiei. Mai ales în privința revenirii la alfabetul latin. Se cunoștea aproape cu certitudine cine sunt împotriva revenirii, nu se știa cum vor proceda nehotărâții, cei care mai aveau temeri, servii sistemului, aflați între ciocan și nicovală: de partea revendicărilor maselor populare sau de partea conducerii de partid? Conta prezența la vot a fiecărui membru al Comisiei, poziția lui civică, „gâlceava sufletului cu trupul”. Tocmai atunci aflăm cu Dumeniuk că dl profesor Anatolie Ciobanu își fracturase mâna într-o excursie la Dolna și se internase în spital. „Bine, zice Ion, dar nu-i pieirea lumii. Poate să vină să voteze cu cealaltă mână!” Se foiește, nu-și află locul: „Da cum așa, frate Nicolae? Să nu vină la vot, când se decide soarta noastră pentru viitor?! Să știi că mă duc la spital și-i spun că am să anunț toată lumea că nu vrea să vină de frică! Să știe oamenii cu cine au de-a face!”. Încerc să-l calmez. „Stai un pic, Ioane. Întocmim un text de adeziune din partea domniei sale pentru Comisie, te duci la spital și îi propui să-l semneze dacă este de acord cu propunerile grupurilor de lucru, dacă nu, Dumnezeu cu mila”. Întocmim la repezeală textul, Ion găsește la Prezidiu o secretară-dactilografă, îl dactilografiază și mână la spital, cât mai e timp. Vine triumfător: „Am obținut semnătura de vot. I-am dat de înțeles că, dacă nu semnează, va ști o lume și astfel va rămâne în istorie!...” Așa ceva numai Dumeniuk putea s-o facă. Dar în felul acesta l-a salvat pe bietul nostru domn profesor de o rușine, de care nu s-ar fi spălat de-a lungul vieții cu toată apa Prutului. În paranteze fie spus, cum l-am salvat noi altă dată, ceva mai târziu, cu Alexandru Bantoș pe dl academician Nicolae Corlăteanu de beleaua în care nimerise pactizând cu diavolul.

A doua zi, pe 28 decembrie 1988, are loc istorica ședință a Comisiei. Parcă-l aud pe deputatul Ion Borșevici rostind cu un patetism care nu-l prea manifesta în prezența șefilor: „ Noi nu ne vindem nici cu hurta, nici cu bucata!”. O doamnă, pe care filologul Ion Mocreac tocmai din această cauză o botezase „doamna cu temeri”: „În privința limbii de stat nu am nici o ezitare; cât privește grafia, aici am anumite temeri...”. După doamnă își dau cu coatele să vină la catedră și să susțină propunerile – pentru a intra în istorie – mulți dintre membrii Comisiei, care îmi trezeau neîncredere. Am muțit de mirare (dar și de bucurie în suflet), mi s-au muiat mâinile, mi s-a tăiat răsuflarea. „Las› că-i bine”, mi-am zis. N-am mai avut puteri, dar nici nu mai era necesar să iau cuvântul: minunea se produsese! Ura! Comisia interdepartamentală votase în unanimitate să se adreseze Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM pentru 1) a decreta limba moldovenească drept limbă de stat, introducând completarea corespunzătoare în Constituție, asigurându-se respectarea principiului bilingvismului moldo-rus, dar și a celui ruso-moldovenesc, precum și dezvoltarea și funcționarea limbilor naționalităților conlocuitoare; 2) a forma un grup de lucru din deputați, membri ai Comisiei, lingviști, juriști, specialiști din alte domenii, reprezentanți ai uniunilor de creație și ai organizațiilor obștești pentru a pregăti proiectele de legi și decretele respective; 3) a aproba trecerea la grafia latină și a da Consiliului de Miniștri însărcinarea de a elabora un program de măsuri în vederea înfăptuirii acestei acțiuni pe etape.

Intrasem, deci, în noul an, 1989, cu sufletul curat și împăcat că, în prima etapă, Comisia se achitase onorabil și față de autorități, dar, în linii mari, și față de mulțimile de conaționali, care nu-și aflau liniștea și își strigau vrerea în public: „Limbă! Alfabet!” Urma cea de-a doua etapă, pe care nu o crezusem atât de grea și de complicată. Grupul de lucru preconizat de propunerea Comisiei fusese divizat în două: 1) unul pentru examinarea în continuare și mai aprofundată a problemelor (mai ales a cheltuielilor, perioadei de timp necesare și a căilor de trecere) legate de revenirea la grafie latină, chestiune care nu era agreată de toți cetățenii și împotriva căreia ieșeau, nu știu de ce, mai ales străinii, care nu voiau să ne învețe nici limba, ce urma să devină limbă de stat, dar nici nu acceptau ca ea să-și manifeste prin scris caracterul romanic, românesc, latin; 2) altul pentru reglementarea raporturilor în funcționarea limbii de stat cu cea rusă și cu cele ale etniilor conlocuitoare din republică, a etapelor de introducere a limbii de stat în toate domeniile de activitate publică, a învățării limbii de stat de către demnitari și funcționarii publici, a asigurării unui bilingvism real în locul bilingvismului românilor moldoveni și a monolingvismului alogenilor rusofoni din republică etc. etc. Proiectele „Cu privire la statutul limbii moldovenești” și „Cu privire la funcționarea limbilor moldovenească, rusă și a celorlalte limbi de pe teritoriul RSSM” trebuiau finisate până în luna martie 1989, cel privitor la grafie – termen nedeterminat, întrucât, în interpretarea diriguitorilor partinici ai republicii, era necesară o studiere mai aprofundată a opiniei publice, a impactului, drept care se propunea, cu titlu de experiment, editarea unei părți din tirajul săptămânalului „Literatura și arta”, precum și editarea unor opere ale clasicilor literaturii în grafie latină. Pericolul neacceptării alfabetului stând, astfel, deasupra noastră ca sabia lui Damocle. În eventualitatea neadoptării unei atare legi, în legea despre limba de stat (convinși că va fi votată) am introdus cu Dumeniuk o formulare cam stângace din punctul de vedere al logicii, dar absolut necesară pentru a nu pierde cauza: „Limba de stat a RSSM este limba moldovenească funcționând în baza grafiei latine”.

Dificultățile ne pândeau din ambele părți: moldovenii erau nemulțumiți pentru omniprezența la tot pasul a limbii ruse, pentru impunerea redării tuturor realiilor naționale și în limba rusă, adică a unor traduceri costisitoare și inutile pentru o perioadă de timp nelimitată, inexplicabile odată ce limba lor devenea limbă oficială, obligatorie pentru toți și cunoscută, în perspectivă, de toți; rusofonii erau speriați că nu vor mai putea munci în sfera de deservire sau ocupa funcții administrative, odată ce se prevedea, fie și pe etape destul de mari ca durată, examen la cunoașterea limbii de stat. În ambele categorii de vorbitori existau persoane care nu acceptau ca limba statului să treacă la alfabet latin, mai ales așa-numiții stataliști și mancurți moldoveni, pentru care devenea evident că limba moldovenească este aceeași cu limba română, iar vorbitorii, prin urmare, sunt și ei români și ar putea intenționa dorească a se uni, fie și într-un viitor oricât de îndepărtat, cu românii din România. Rusofonii, la fel, erau îngroziți de sperietoarea unei românizări iminente.

Cunoscându-i bine pregătirea în domeniu, spiritul combativ, caracterul obstinat, capacitățile manageriale, îl recomandasem ca specialist de bază în grupul pentru elaborarea proiectului de lege privind revenirea la alfabetul latin pe Ion Dumeniuk, care, surprinzător (de fapt, de ce surprinzător: Dumeniuk era nemoldovean, alogen, ucrainean, deci, pentru oficialități, persoană demnă de încredere) fusese acceptat fără ezitări. Din partea comisiilor pentru relațiile naționale și pentru știință și învățământ ale parlamentului grupul de lucru respectiv era condus de deputata Raisa Ivanovna Kocetkova, celălalt – de deputatul Ion Borșevici. Timp de jumătate de an grupurile de lucru, mai ales cel ce se ocupa de funcționarea limbilor și statutul lor, au activat aproape zilnic, la foc continuu, consultând opiniile specialiștilor nu numai din republică, ci și din URSS, organizând, împreună cu institutul de profil al AȘM, conferințe științifice pe problemele spinoase, cu participarea unor somități ale lumii științifice din Kiev, Leningrad, Moscova, Erevan ș.a., ele pregătind pentru dezbaterile în plenul Comisiei varii rapoarte și comunicări, argumentări și fapte, care, până la urmă, să ducă la elaborarea unor propuneri decisive înaintate forurilor decizionale. Cureaua de transmitere la CC zilnic a modului în care decurg dezbaterile și a propunerilor de soluționare a problemelor se simțea că funcționa impecabil. Acolo, sus, se miza pe tergiversarea cât mai îndelungată a discuțiilor, mai ales în ce privește unitatea etnolingvistică, extinderea domeniilor oficiale de funcționare a limbii oficiale, statutul de limbă de comunicare dintre națiuni a acesteia la nivel republican alături de statutul de limbă de comunicare între națiuni al limbii ruse la nivel unional, necesitatea ca orice conducător să fie supus într-un termen rezonabil la un examen privind cunoașterea limbii de stat, reglementarea scrierii numelor de familie și a celor de localități, renunțarea la patronimul rusificat etc.

Se știa bine că nici conducerea republicii, nici cea de la Moscova nu voiau să audă de revenirea limbii noastre la alfabetul latin. Revenirea ar fi demonstrat și unui orb că limba din RSSM și cea din RSR este una și aceeași, româna; că clasicii moldo-români sunt, de fapt, români, pentru că ei nu scriau în două limbi diferite și nici nu aparțineau la două națiuni diferite, iar această recunoaștere urma să aibă repercusiuni grave, în opinia conducerii, în ceea ce privește trezirea conștiinței naționale a românilor din RSSM. De aceea cele mai anevoioase dezbateri aveau loc, după cum și era de așteptat, în grupul privind grafia: de la negarea vehementă a necesității revenirii la scrisul latin prin argumentările stupide că specificul romanic al limbii noastre nu are nimic în comun cu grafia și speculația crasă cum că trecerea la alt scris decât alfabetul rusesc ar face o întreagă republică analfabetă, renunțarea implicând și renunțarea la principiul sfânt al apropierii dintre popoare în cadrul URSS, iar în cazul în care nu va fi acceptată această opinie, la încercarea la fel de stupidă de a inventa pentru limba română din RM a unui alfabet latin-moldovenesc, care să se deosebească de cel român. Anume aici era necesară prezența și implicarea polemistului iscusit Ion Dumeniuk, a caracterului lui tenace. La indicația însuși prim-secretarului CC al PCM de la acea vreme, Simion Kuzmici Grossu, fusese invitat de la Moscova compatriotul nostru, pictor al poporului din URSS, Ilia Bogdesco, pentru a ne propune un alfabet latin-moldovenesc, care să se deosebească numaidecât de cel român. Ce face Bogdesco? Trage pe o planșă pe orizontală câteva (cinci) linii paralele de-a latul foii de hârtie, ceva asemănător cu sistemul grafic de plasare a notelor muzicale, și începe a scrie de la stânga la dreapta literele alfabetului latin cuprinse între liniile marginale (prima de sus și a cincea de jos); când ajunge la literele cu diacritice, diacriticele nu le scrie, după tradiție, jos, sub literă (adică sub linia paralelă a cincea, de jos), ci scrie litera respectivă între linia a doua de sus și a cincea (cea de jos), iar diacriticul îl pune, ca o căciuliță, de-asupra literei respective, pe liniuța a doua de sus, ceva asemănător cu literele alfabetului ceh, spre exemplu. Numai că în timp ce în scrierea cehă toate literele au aceleași dimensiuni, diacriticele fiind plasate deasupra literei (în alfabetul latin românesc – dedesubtul literei), în scrisul propus de reputatul grafician moldovean literele împreună cu diacriticele sunt la nivelul literelor fără diacritice, adică dimensiunile propriu-zise ale literelor cu diacritice sunt mai mici decât ale celorlalte. Cu adevărat un alfabet „original”: ca la noi la nimeni! Numai să nu fie ca la românii din România... Știți cum mai motiva compatriotul nostru moscovit această plasare a diacriticelor nu deasupra literelor de aceeași mărime cu celelalte, ci nițel mai mici? Ca vopseaua tipografică a diacriticului să nu vină în contact cu rândul de mai sus, să se dizolve și cititul să devină anevoios... Sigur că invenția „originală”, alfabetul „latin-moldovenesc” al lui Bogdesco, a stârnit rumoarea și hazul și ale celorlalți participanți la discuție, nu numai indignarea, repugnanța, dezavuarea și totala respingere din partea impetuosului Dumeniuk.

După câte înțelegeam și se vedea și din tentativele dnei deputat Kocetkova, conducătoare din partea parlamentului de atunci a grupului respectiv de lucru, de a inocula auditoriului îngrijorarea că toată republica va deveni analfabetă și agramată dacă se va trece la scrierea cu alfabet latin, d-ei avea misiunea să nu permită în nici un caz acceptarea ideii de revenire la alfabetul tradițional (să susțină „tripla negație” a secretarului CC al PCM N. F. Bondarciuk cu privire la respingerea ideii de alfabet latin: „Niet! Niet i eșcio raz niet!”). Lucrul acesta l-au înțeles la un moment dat și deputații Veronica Garștea, directoarea Filarmonicii de stat, Sofia Brașoveanu din raionul Strășeni și alți câțiva, care, la început, se opuneau grafiei latine, dar care, observând nesinceritatea și tertipurile dnei Kocetkova, nu au ezitat să-și expună nemulțumirea și să-și schimbe, pe parcurs, atitudinea față de soluționarea rezonabilă a problemei (mai ales că și părinții le atrăgeau acasă atenția că își vor atrage nemulțumirea și blamul general din partea conaționalilor).

Dna Kocetkova încerca să tergiverseze soluționarea chestiunii revenirii la grafie prin motivarea că nu avem sondaje privind opiniile cetățenilor, scrisorile de adeziune din presa periodică fiind insuficiente, chipurile, pentru o apreciere pertinentă. Ne sfătuim cu Dumeniuk (eu participând tot timpul și la ședințele grupului privind grafia) cum să facem ca să-i demonstrăm că un atare sondaj există și confirmă corespondența dintre grafie și caracterul romanic al limbii. Autoritățile nu doresc, oricare dintre șefi (inclusiv al nostru, de la Comisia interdepartamentală) va ezita să aprobe/semneze publicarea unei atare anchete în presa periodică scrisă de la noi, răspunsurile la anchetă fiind singura dovadă certă pentru opozanții grafiei latine. Îl anunțăm (sondajul care urma să fie efectuat) din partea Uniunii Scriitorilor, a Institutului de Limbă și Literatură al AȘM și a Comisiei pentru învățământ, știință și cultură, care în 10 martie 1989 luase decizia în privința organizării unui asemenea sondaj. Îi sugerez lui Dumeniuk că scriitorul Ion C. Ciobanu, înțelegător și posibil adept, în calitate de președinte al Sovietului Suprem, are, probabil, un asemenea drept. „Că bine zici! sare Ion, bucuros. Facem un model de anchetă cu un răspuns prin „da” sau „nu”: „Sunteți de acord cu revenirea limbii moldovenești la grafia latină?: a) da, b) nu” și i-l duc eu la semnat”. „Numai fără să afle cineva înainte ca ancheta să fie publicate în ziarele de limbă moldovenească”, îl previn. Zis și făcut. Vine, fericit că Ion C. Ciobanu a aprobat ancheta, semafor verde pentru redactorii presei scrise. Dumeniuk s-a dus la cele vreo cinci redacții de ziare moldovenești, a dus modelul de anchetă sociologică, iar începând cu a doua sau a treia zi, la Institutul de Limbă și Literatură al AȘM, la Uniunea Scriitorilor, la Comisie, la redacțiile publicațiilor respective au început să sosească saci întregi cu răspunsuri la anchetă, astfel încât în curând (pe 5 aprilie 1989 comisia pentru organizarea sondajului opiniei publice în problema grafiei deja dispunea de rezultatele sondajului: dintr-un eșantion de 100 000 de respondenți peste 99 la sută erau pentru revenirea la grafia latină) dna Kocetkova avea să aibă datele sondajului înainte de a-l fi comandat! Ba chiar multă lume de bună credință (chiar Leonida Lari tuna și fulgera indignată) credea că ancheta ar fi o provocare din partea unor răuvoitori ai revenirii la grafie...Lumea așa și nu știe până în ziua de azi cine a întreprins acțiunea „subversivă”, prin ce zbucium și cumpănă am trecut atunci cu Dumeniuk, dar în cele din urmă am reușit să învingem barierele ce ne stăteau în cale și să punem pe masă argumentul forte față. Opozanții din grupul respectiv de lucru (mă refer aici în special la unii deputați fie rătăciți, fie rău intenționați) ai revenirii la crinii latini ai limbii noastre n-au mai avut impertinența cu care se opuneau inițial (mai ales că, așa cum spuneam, și părinții și rudele de-acasă le deschiseseră ochii asupra realității). Dar să-mi termin gândul cu Dumeniuk. Mai este un moment important legat de colaborarea noastră. Mă gândesc că, poate tocmai din cauză că în perioada cea mai acută pentru destinele limbii și scrisului nostru noi cu Dumeniuk fuseserăm acceptați de conducerea comunistă străină de zbuciumul republicii în funcții decisive, inițiatorii Scrisorii celor 66 nu ne-au solicitat adeziunea ca să nu pericliteze bunul mers al soluționării chestiunilor abordate în Scrisoarea deschisă. Mai mult, ni se insufla din partea conducerii să fim reținuți, să nu ne implicăm în dezbaterile din mass-media. Un timp am respectat eticheta, însă când am văzut câți neaveniți sau cu ce alură de atotștiutori aruncă nesimțiți cu noroi asupra limbii, grafiei, istoriei, culturii, neamului nostru, ne-a plesnit răbdarea. Așa se face că pe parcursul ultimelor luni ale anului 1988, dar mai ales al lui 1989 și 1990, am răbufnit, singur sau, mai des, împreună cu Dumeniuk în presa scrisă, combătând născocirile și inepțiile privind grafia noastră, cheltuielile enorme care, chipurile, ne vor sărăci complet dacă vom accepta trecerea la alfabet latin, falsurile despre limbă, despre așa-născocitul atentat la prietenia seculară, impunerea cu forța a limbii de stat etc. etc. Un gustul amărâu ni-l provoca în deosebi denaturarea voită a adevărului științific și istoric din partea unor pretinși cercetători gen istoricii compatrioți V. Grosul și A. Antoseac, pripășiți la Moscova, A. Lisețki de la universitatea din Chișinău, V. Iacovlev de la universitatea corporatistă din Tiraspol, pretinsul excelent cunoscător al relațiilor dintre națiuni D. Deșeriev, neostalinistul Iurii Loșciț etc. Ion avuse curajul a-i scrie personal și vladâcăi, mitropolitului Moscovei și al întregii Rusii Alexei al II-lea, care se implicase neinvitat în dezbateri filologice privind vechimea alfabetului kirilic, al rolului acesta în apropierea dintre națiuni bla, bla, bla! Fără să primească răspuns din partea vladâcăi, ce mai! O făceau premeditat, în timp ce alți reputați savanți obiectivi, onești și binevoitori de la centru: D. E. Mihalci, S.B. Bernștein, R.A. Budagov, R.G. Piotrowski, G.V. Stepanov, D.M. Solnțev, A.V. Superanskaja, Z.V. Rubțova – ne susțineau revendicările îndreptățite! Am scris serile și nopțile zeci de articole împreună cu colegul meu, era o vreme când aproape nu era număr de ziar să nu apară numele noastre, prilej de trezire din somn cu noaptea-n cap prin telefon de către dl Ion Mocreac întrebându-ne dacă am citit presa la zi. Iar pentru unii dintre colegii universitari ocazie să ne impute că am fi monopolizat presa! Noi înșine ne dădeam seama că unele și aceleași nume provoacă invidie, suspiciune, neîncredere, respingere, muream de necaz că unii colegi de breaslă și de catedră, în loc să ia atitudine, să se afle pe baricade, se cam ascundeau prin buruieni de frica unui deget arătător... (Ion Dumeniuk chiar intenționa la un moment dat să scrie un material extrem de necruțător și dur la adresa unor colegi filologi, critici literari, istorici, sociologi, filozofi ș.a., care, de frică sau din comoditate, se fereau să ia o atitudine fermă, mai cu seamă în scris, față de problemele care preocupau societatea. „Lasă-i, frate Ioane, în plata Domnului. Cred că singuri, în fața propriei conștiințe, au remușcări pentru doza exagerată de lașitate. Vei scrie, dacă vei dori, când vei ieși la pensie, acuma avem alte lucruri, mai urgente, de întreprins”, mă străduiam să-i temperez indignarea eu). Așadar, ziua în grupurile de lucru, seara și în week-end în presă – ripostă imposturii și minciunii! Titluri intrigante (Și tu, Brutus?, O istorie cu istorici, Buda infailibil?, La ce-i trebuie moldoveanului... limba moldovenească?, La ce-i trebuie moldoveanului alfabet latin?, Manevre în navigația lingvistică, Ignoranță crasă și agresivă, Anti-apel), aciditate ca a „Tăunului”, spirit polemist fin, pedanterie nemțească la prezentarea materialului la ora convenită – sunt câteva trăsături care îl caracterizează pe prietenul meu de spadă, spirit, condei, ideal. Nu ceda o iotă din convingerile sale, mergea până-n pânzele albe pentru promovarea adevărului. Primea scrisori de amenințare, ca și alți membri ai „Comisiei de salvare a limbii”. Iritați de frecventele și răsunătoarele noastre articole în presa vremii, chiar cineva dintre sus-pușii republicii cică s-ar fi exprimat cam în genul în care cu o sută și ceva de ani în urmă era avertizat marele nostru publicist: „Da mai opriți-i odată pe acești Dumeniuk și Mătcaș!” Nu i-au putut opri nici după adoptarea, la 31 august 1989, a mult așteptatelor de toată românimea din Basarabia legi ale salvării limbii române! Pentru că, vorba lui Dumeniuk dintr-un articol de atunci: „Cauza e câștigată, bătălia continuă!” (O parte din zbuciumul acelor zile mai pot fi găsite în cartea: I. Dumeniuk, N. Mătcaș, Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătălie pentru limbă, Chișinău, Ed. Hyperion, 1990). Nu are nevoie, desigur, de laude, nu le suporta, ceea ce întreprindea cu toată suflarea inimii o făcea dintr-o datorie lăuntrică: așa simțea dlui. Anticipând evenimentele care au urmat, îndrăznesc a spune că, deși meritul de bază în revendicarea revenirii noastre la alfabetul latin aparține, în principiu, intelectualității basarabene solidare, scriitorilor și oamenilor de cultură, celor 66 de semnatari ai Scrisorii deschise către Comisia interdepartamentală, sutelor de mii de oameni care au semnat scrisori de adeziune, altor sute mii care au defilat cu tricolorul pe arterele Chișinăului și în Piața Victoriei, scandând „Limbă de stat!”, Alfabet latin!”, faptul că scrisul latin a intrat cu o oră mai devreme în casele noastre i se datorează, indiscutabil, și marelui patriot și bun român, ucraineanului Ion Dumeniuk.

Conducător al celui de-al doilea grup de lucru din partea Parlamentului era deputatul Ion Borșevici. Aici am lucrat, începând cu primele zile ale lui ianuarie și până a pune proiectele în dezbatere publică (la început de aprilie 1989), zi de zi, citind și discutând articol cu articol, alineat cu alineat, fixând textul clar și univoc (împreună cu filozoful și sociologul Ion Borșevici, juriștii A. Ivanov, V. Țurcan, Victor Pușcaș ș.a.). Să nu uităm că eram încă în plin URSS, că limba rusă funcționa încă în mod obligatoriu ca limbă de comunicare pe întreg teritoriul URSS, deci, și în RSSM; prin urmare, nu are ce să ne mire că la fiecare articol figura mențiunea „în limba de stat și în limba rusă”. Am putut insista asupra faptului că, așa cum limba rusă îndeplinea pe teritoriul URSS funcția de mijloc de comunicare între națiuni, tot așa pe teritoriul RSSM limba moldovenească la nivel oficial avea să aibă același rol între reprezentanții diferitelor națiuni sau ai diferitelor grupuri etnice. S-a vorbit în proiectul de lege, pentru prima oară după „Cursul de limbă moldovenească literară contemporană”, vol. I din 1956, despre unitatea lingvistică real existentă moldo-română. În fine, din considerentele expuse mai sus, la definirea limbii de stat am introdus precizarea că funcționează în baza grafiei latine. La mitingul Mișcării Democratice (viitorul Front Popular) din 9 aprilie 1989 proiectele au fost etichetate drept „mostre ale incompetenței politice și juridice”. Dumeniuk mă asigura că nu sunt momente de îngrijorare: la ora aceea, când existau URSS, limba rusă ca limbă de comunicare, conducerea partinică centrală și locală, cenzura, trecea numai varianta elaborată de noi, altă variantă nu ar putea fi acceptată. Avu perfectă dreptate. Căci atunci când, la 16 martie, Uniunea Scriitorilor, iar la 24 aprilie 1989 Institutul de Limbă și Literatură al AȘM au ieșit cu propriile proiecte mult mai „radicale”, sferele limbii ruse fiind mai restrânse, acestea, în loc să fie acceptate ca variante pentru discuție de către Comisia interdepartamentală, fură respinse din start, iar redactorul-șef al ziarului „Moldova socialistă” Tudor Țopa destituit din funcție tocmai pentru că publicase unul din numitele proiecte „concurente” cu cel oficial. La 11 mai 1989 luase sfârșit discutarea celor două proiecte publicate de Comisie în presă. Iar la 19 mai 1989 Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, sub presiunea mișcărilor de stradă, decide să fie publicat și proiectul de lege privind revenirea la grafia latină, care urma să fie discutat în public timp de o lună. După preconizata discutare publică am revenit la revizuirea proiectelor în grupurile de lucru. Ar fi greșit să punem variantele finale ale proiectelor legislației lingvistice pe seama inițiatorilor (pe care s-ar putea să-i și intuim), căci în grupurile de lucru toți, neîncrezători unul în altul, erau numai ochi și urechi. De multe ori ceea ce lucram ziua (nu aveam voie să luăm cu noi seara, la plecare, nici o țidulă de la muncă) se ruina noaptea ca zidăria lui Manole. Având o memorie bunicică, țineam minte orice virgulă (să nu-mi cunosc scrisul?!), așa că, simțind mâna păroasă nevăzută care intervenea în timpul nopții cu aparent nesesizabile modificări gen „de regulă, și în limba rusă”, „paralel, și în limba rusă”, „atât în limba de stat, cât și ...”, îi făceam din ochi conducătorului, lui Ion Borșevici, iar d-lui (grație Fecioarei!) dispunea pe loc să refacem textul cum îl convenisem unanim în ajun.

Către începutul lui august textele finisate și votate în cadrul grupurilor de lucru fuseseră înaintate către Prezidiul Sovietului Suprem, acesta, la rându-i, la 18 august 1989, le aprobă, urmând să le propună spre dezbatere Parlamentului (încă se mai numea Soviet Suprem!), dar, cunoscând neliniștea generală, se decide să le mai publice pentru o săptămână în presă. Membrii grupurilor de lucru fuseserăm trimiși să aducem la cunoștință rezultatele muncii noastre de peste un an de zile maselor de oameni adunați la Teatrul de Vară. Cu toate astea, în acele zile de zurbă, mulțimea, în stradă, fierbea. La 27 august 1989 are loc o Marea Adunare Națională, la care reprezentanții Comisiei, dar și alte personalități cunoscute, care se bucurau de încrederea populației alarmate, aduc la cunoștință mulțimii propunerile finale. Mai urma să vedem cum vor proceda deputații în Parlament. Nerăbdare generalizată, nedumerire, perplexitate, cutremur, scandări cunoscute: „Limbă de stat!”, „Alfabet latin!”, ropot de aplauze. Pe 29 august începe sesiunea Parlamentului, pe 30 și 31 continuă dezbaterile pe proiectele de legi ale limbilor. Deși conducătorii-deputați ai celor două grupuri de lucru (Borșevici și Kocetkova) erau în Parlament, fuseserăm invitați cu Dumeniuk în calitate de experți. Înăuntrul sediului Parlamentului – transpirație. În Piața Victoriei – animație generală. Lumea urmărea pe ecran desfășurarea dezbaterilor din Parlament, cu reacțiile corespunzătoare. Când s-a ajuns la articolul privind funcționarea limbii moldovenești (trei, pare-se) ca limbă de comunicare pe teritoriul republicii (acest privilegiu îl avea numai limba rusă la nivelul întregului stat multinațional, a pretinde la o asemenea formulare și pentru limbile naționale din republicile sovietice era un fel de lez-majestate la adresa falnicei limbi ruse!) – rezbel, revoltă, întrerupere a dezbaterilor! Pe scenă – debandadă, foială du-te-vino, vociferări, întrebări. Însuși prim-secretarul CC de atunci Simion Grossu (despre care se spunea că tocmai ar fi vorbit prin telefon cu președintele URSS Mihail Sergeevici Gorbaciov și acesta ar fi spus că în nici un caz limbii moldovenești nu-i trebuie conferit prin lege un asemenea calificativ), implicat în discuții cu Țâmai, Țurcan și alți deputați, pe scenă. În timpul ăsta parcă-l văd pe ministrul de interne de atunci, Vladimir Voronin, cum urcă pe scenă speriat, țipând ca din gură de șarpe: „Semion Kuzmici, cito delati? Oni idut!” („Simion Kuzmici, ce-i de făcut? Gloata avansează!”). „Gloata” din piață văzuse pe ecran împotrivirea șefilor și a rusofonilor din parlament și venea să asedieze clădirea Parlamentului. „Vosstanovite text stat›i kak bâl, arunc eu paie pe foc, vot cito delati!” („Restabiliți textul propus de Comisie, iată ce trebuie făcut!”)... Pe 30 august, în una din pauze, numai ce-l văd pe dl deputat Ion Borșevici, rectorul de la „Ion Creangă”, că vine lângă noi cu Dumeniuk, cam speriat, cum mi se păru: „Băieți, trebuie să vorbească cineva din partea grupurilor de lucru!” „Păi cine dacă nu dvs.?, îi replic. Doar sunteți președintele grupului!” D-lui face fețe-fețe („Mă expui în fața șefilor?”, parcă mi-ar apostrofa): „Dumneata ai să vorbești!” Și pleacă. Și imediat îl aud pe președintele ședinței anunțând: „I se oferă cuvântul dlui deputat cutare, se pregătește, din partea grupurilor de lucru ale Comisiei interdepartamentale, cutare!” „Ioane, despre ce să raportez?”, întreb eu, emoționat peste măsură, nereușind să-mi adun în marea grabă gândurile. „Calmează-te, frate. Știi d-ta despre ce trebuie să vorbești, numai nu uita să pui apăsat accentele”, parcă-i aud vocea tărăgănată a lui Ion. Mi se înmuiaseră picioarele, nu știu cum ajunsei până la tribună, acolo mă sprijin cu ambele mâini de ea și încep a vorbi ca din tun, de nu mă mai recunoșteam eu pe mine (ca să reușesc a spune cât mai multe; aveam la dispoziție maximum șapte minute). Aud în caschetă vocea nemulțumită a traducătorului: „Vă rog mai încet (voia să spună „mai rar”), nu reușesc să traduc...”. Trec în limba rusă în același ritm, mă poticnesc la echivalentul unui cuvânt, cineva mi-l șoptește, nu reușesc să-i mulțumesc și dă-i înainte, timpul nu așteaptă. Când am împușcat ultimul cuvânt, cineva dintre conducătorii, care se aflau în sală în rândul întâi (îmi spune pe urmă soția care privea acasă dezbaterea din parlament la televizor), ar fi tras o înjurătură popească de naștere, mai gesticulând și cu mâna. Nu mi-a mai spus Ion cum am vorbit (expozeul alocuțiunii cititorul interesat îl poate găsi în cartea Nicolae Mătcaș, Calvarul limbii române din Basarabia. Biblioteca revistei „Limba Română”, Chișinău, 2011, p.162-168). Pe 31 august, după ce s-au terminat dezbaterile, uitați de dl Borșevici și de alți diriguitori că fuseserăm invitați ca experți, parcă anume ca să nu asistăm la epocalul eveniment de votare a așteptărilor noastre ale tuturora, am fost invitați să părăsim sala. Niște cameramani de la TV, pe care nu-i cunoșteam, dar care fuseseră jenați de gestul mai-marilor față de niște bieți experți, ne-au ascuns sus, la cucurigu, unde erau instalate camerele de televiziune. Gârboviți mai mult decât eram, ca nu cumva să fim zăriți, am asistat, astfel, la momentul apoteotic, în care președintele ședinței, după anunțarea rezultatelor, fu întâmpinat cu un ropot de aplauze. Aveam limbă de stat, dar, principalul, aveam alfabet latin! Limba moldovenească nu mai era moldovenească, era, în grafie latină, ceea ce și trebuia să fie: limba română! Reprezentațiunea se terminase. Ion își notă, cu pedantismul său incorijibil, în blocnotes, data, ora, minuta, secunda, numărul voturilor pentru, numărul voturilor contra, numărul abținerilor. Pentru că memoria e trecătoare, iar clipa istorică măreață – nepieritoare! (În arhiva familiei se va mai fi păstrând acest blocnotes de aur al lui Ion Dumeniuk, care fixează o bornă epocală în lupta „românilor Basarabiei moldave” pentru renaștere, emancipare).

Sesiunea Parlamentului luase sfârșit, afară mulțimea fremăta de descătușare și bucurie, marii eroi ai victoriei Mircea Snegur, Ion C. Ciobanu, Ion Borșevici, Ion Hadârcă ș.a. urcau la tribuna improvizată ad-hoc, legați în cruce cu prosoape de mulțimea recunoscătoare, noi cu Ion ne strecurăm, aplecați, prin mulțime, cuprinși de o jenă inexplicabilă de ceea ce se întâmpla și de teama de a nu fi recunoscuți și înfășurați și noi ca și cei de la tribună, în stradă, bucuroși în suflet de prima victorie, înnorați de gândul că ne așteaptă alte multe și mari bătălii... Ziua de 31 August 1989, înscrisă cu litere de aur în cartea istoriei românilor basarabeni, urma să fie decretată sărbătoare națională: Ziua Limbii Române (transformată încet-încet de oficialitățile românofobe ale RM „multinaționale” (!) încă sovietizate în sărbătoarea „Limba noastră”, adică fiecare cu limba lui...). În aerul ozonat și îmbătător de victorie răsunau melodiile mobilizatoare la luptă și pline de drag și dor ale neuitaților patrioți Doina (Marin) și Ion Aldea-Teodorovici...

Nu aveam când sta liniștiți încununați de laurii victoriei. Elena Melnic de la TVM ne propune să inițiem și să susținem ciclul de emisiuni cu genericul „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine”. Acceptăm de îndată și cu mare înțelegere invitația (ne mai stăruia în memorie caracterul recalcitrant al conducătorilor mancurți ai TV de diferite ranguri, împotrivirea lor față de tot ce era național românesc, de la melodiile Doinei și ale lui Ion, poeziile răscolitoare de conștiință ale lui Vieru, Matcovschi, Vatamanu, Dabija, Romanciuc, la revenirea la scrisul latin, la trezirea conștiinței naționale a rătăciților ca și ei confrați etc., ne cam închipuiam ce pățea după emisiunile noastre – noroc că erau în direct, altminteri ni le-ar fi forfecat cu plăcere și cu îndemânarea lor de mari meșteri la decupat și distrus! – ce pățea, repet, biata noastră amfitrioană Elena Melnic, care se străduia să ascundă de noi cât era în stare neplăcerile pe care i le cauzau în fața șefilor de la TV invitațiile noastre mustind a încântare și a românism), ne apucăm cu elan de pregătirea emisiunilor săptămânale, explicăm în cadrul fiecăreia cu îndemânare de pedagogi iscusiți regulile de scriere și de citire cu litere latine, le rotunjim cu răbdare, cu drag și grijuliu împreună cu telespectatorii pe foile de caiet, le arătăm pe planșele completate cu acuratețe de acasă de meticulosul profesor Dumeniuk și le reproducem împreună în glas, scriem câte o dictărioară cu „discipolii” de acasă, rugându-i să ni le expedieze pe adresa redacției pentru a le face o analiză în emisiunea viitoare, îi încurajăm pentru primii pași victorioși în urcușul spre „munții latiniei”. Atunci când îmi părea că Ion prea tărăgănează vorba, mâncând din timpii emisiunii, i-o luam din gură, flegmatic și molcom cum sunt, în genere, și eu, și o continuam grăbit (soția îmi făcea acasă observația că Ion s-ar putea supăra; pe de altă parte, scriitorul Serafim Saka mă mustra că de ce îl iau în emisiune pe ucraineanul ăsta care nici limba nu ne-o vorbește ca lumea cu accentul lui străin. În gândul meu: „De-ai fi d-ta și noi toți atât de buni români cât e „necunoscătorul” d-tale...”), să nu ne apuce semnalul de încheiere a emisiunii. Și așa, seară de seară, săptămână de săptămână, tandemul Dumeniuk-Mătcaș învăța o republică întreagă (ulterior aflasem, măgulitor, că și moldovenii din dreapta Prutului, mai cu seamă ieșenii, urmăreau cu sufletul la gură emisiunile noastre) să scrie și să citească lejer cu litere latine, anihilând momâia sperietoarei cu care adversarii revenirii limbii noastre la alfabetul latin amenințau că o republică întreagă va deveni dintr-odată analfabetă. Ciclul de emisiuni fusese reluat la TVM și în anul următor, când noi ne vedeam de alte responsabilități ale noastre (aflai, cu stupoare, de la un cunoscut de crezut că, spre surprinderea mea, până și președintele Snegur, care, în genere, mă susținea și chiar mă apărase în fața unor parlamentari interfrontiști, dar și frontiști de-ai noștri, nemulțumiți că nu le jucam pe sârmă la indicațiile domniilor lor, la un moment, iritat de atâta învățătură, ar fi exclamat vădit nemulțumit: „Da ce, domnul ministru n-are ce face de ne învață seară de seară cum să scriem și cum să citim?!”. Sincer vorbind și fără modestie, cum mă arăt, eu, în locul Domniei sale, m-aș fi bucurat că un ministru al învățământului are grijă ca republica să nu rămână analfabetă!), iar o copie fusese solicitată de realizatorii emisiunii în limba română de la Cernăuți. În 1990, când Ion Dumeniuk se afla la Universitatea din Iași la o specializare la limba română, pe stradă mulți ieșeni necunoscuți îl recunoșteau din emisiuni, îl salutau, voiau să-l pipăie, să se convingă că-i real, „de-al nostru”, că nu greșesc și ne felicitau, această recunoaștere emoționându-l până la lacrimi pe „bătrânul dascăl (basarabean) cu-a lui haină roasă-n coate”.

Tot împreună cu Ion Dumeniuk, începem o febrilă activitate de transpunere în practică a prevederilor legislației lingvistice recent adoptate: propagarea legilor cu privire la limbi „Tribuna”, „Sovietskaja Moldavija”, „Narodnoje obrazovanie”, „Vecernii Kișinev”), scrierea unui ghid de învățare a limbii de stat ( Dumeniuk: „Să nu mai spună conaționalii mei și rusofonii că n-au de pe ce învăța!”) de către alogeni: Moldavskii jazâk: Samouciteli – Limba moldovenească fără profesor, Ed. „Lumina”, 1989; un ciclu de prelegeri de limbă moldovenească în revista de limbă rusă „Kodrî” („Codrii”, nr. 3-12/1989); pe baza alfabetului latin – în ziarul „Vecernii Kișinev”(„Chișinău. Gazetă de seară” din 21.10, 26.10, 30.10.1989), în ziarul „Narodnoje obrazovanie” („Învățământul public”, 07.10, 21.10, 28.10, 11.11, 18.11/1989); propagarea normelor de scriere corectă cu alfabet latin pentru români (1989, în: „Tânărul leninist”, „Moldova socialistă”, „Învățământul public”; ciclul „Cine le paște, le cunoaște” în „Viața satului” ). Împreună cu I. Dumeniuk și Gh. Rusnac întocmim un Îndrumar de ortografie (editat în 1990), participăm la elaborarea de către AȘM a lucrării colective „Norme ortografice, ortoepice și de punctuație ale limbii române” (apărută la Chișinău în 1990). Ghinion și aici: eram în URSS, la conducere se afla partidul unic, erau interzise denumirile „limba română”, ”român” cu referire la basarabeni și limba lor. S. Berejan, coordonatorul lucrării, care se săturase de sâcâitorul „limba moldovenească”, dar nici lingvonimul „limba română” nu cuteza să-l folosească, pur și simplu nu indicase în titlu ale cărei limbi sunt normele propagate. Atunci când ne-a venit corectura, eu, proaspăt înscăunat în fotoliul de ministru al științei și învățământului, îi atrag atenția colegului asupra acestui șiretlic. Dumeniuk, pe care nu era nevoie să-l convingi, dar care, în plus, nu era lipsit nici de curaj, numai ce-l aud: „Nicolae, ce-ar fi să adăugăm în titlu „ale limbii române”? La urma urmei, nu mai suntem în ’38”. Mie, care eram pe cale (dacă nu cumva o și făcusem deja) să dau o circulară către toate inspectoratele școlare să pună în uz sintagmele „literatura română”, „limba română”, „istoria românilor”, așa cum erau numite și disciplinele respective de predat în școală; care mă rățoisem la dna directoare a editurii „Lumina” Natalia Suruc că nu pot accepta ca manualul meu cu Ilarion Matcovschi de clasa a 6-a în vigoare, chiar dacă editura se grăbise să-l reediteze în vara lui 1990 cu titlul vechi, Limba moldovenească, nu mai poate apărea cu acest titlu, odată ce sunt ministru și în toate luările mele de atitudine, oral și în scris, ca specialist în lingvistică, optam pentru numele corect, „limba română”, și insistasem să-i schimbe titlul, în pofida unor cheltuieli de editare suplimentare, intimidând-o că, altminteri, în calitate de autori, îl retragem din uz, propunerea lui Dumeniuk mi-a venit la mână: „Sigur. Adăugăm. Răspunderea ne-o asumăm. Niciun risc!”. Am dus corectura la editură, pe coordonator nu l-am mai pus la curent. Când lucrarea a apărut, bietul domn academician Silviu Berejan, roșu ca stacojul, mă scrută cu o sclipire ascunsă în privire, nu-mi zise nimic, dar am înțeles, tot din aceeași privire, că, în suflet, ne-a apreciat curajul.

Ăsta era Dumeniuk – omul de curaj, omul de acțiune, omul de condiție. Omul cu care, pe parcursul celor aproape doi ani de însuflețire și luptă, de dezamăgiri și mici-mari victorii de etapă repurtate, am trecut cu bine și prin amenințările deschise sau voalate, dar și prin regretabilele răceli sau de-a dreptul pierderi de simpatii și prietenii din cauza dăruirii noastre până la sacrificiu unei cauze mari. Nu căutam lauri, nu umblam după laude, privilegii, carieră, pur și simplu un imbold intern ne spunea că anume așa trebuie să procedăm. Când un mare om de cultură ieșean ne-a numit (în glumă, desigur) „apostolii Kiril și Metodiu ai alfabetului latin în Basarabia”, vorba d-sale de duh ne-a plăcut, totuși. În calitate de șef de catedră la „Ion Creangă”, iar Ion Dumeniuk – de șef ad-interim al respectivei catedre de la universitatea din Chișinău, precum și cu alți șefi de catedră de specialitate, cu aprobarea Moscovei, am avut fericirea de 1 mai 1990 să plecăm la studii de specializare la universitățile de prestigiu din România, o lună la București, după care altă lună urma să plecăm la Iași. Nu mai fusesem nici o dată, în cei cincizeci de ani, în România, chiar mă temeam că am să mor și n-am să-mi revăd Țara. Nici prietenul Dumeniuk. Când treceam, în tren, cu multă emoție, Prutul, coșcogea oameni în vârstă, ni se prelingeau, involuntar, ca la niște copii, lacrimi, pe care, oricât ne străduiam, stângaci, să le ascundem, nu reușeam. La București, după ce ne instalasem la căminul studențesc din complexul „Leu” și după ce asistam la prelegerile planificate din timp ale colegilor din facultate, nu ne ajungea timp să colindăm locurile, care pentru noi - toate - erau încărcate de istorie: Piața Universității încă plină de corturi cu tineretul protestatar contra noului regim democratic și cu sloganul de-un arșin fâlfâind în vânt „Welcome in Golania!”, Mihai Viteazul călare pe calul său de luptă Breazu și pașnicii luminători ai poporului Spiru Haret, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr, Curtea Domnească, Hanul lui Manuc, Lipscani, Calea Victoriei, Piața Revoluției, grădina Cișmigiu, izvorul lui Eminescu...Totuși, prima mare chemare a sufletului pentru mine cu Dumeniuk a fost Cimitirul ortodox „Bellu”. Cu câte un buchet de romanițe ochioase și proaspete în mână, cu șepcile rusești date jos de pe cap, doi tinerei moșneguți cu părul încărunțit îngenunchind stângaci la mormântul marelui Eminescu, care ne-a ținut trează atâta amar de vreme conștiința că suntem români și vorbim românește, printre puținii, care în anii triști de tăcere ai conducătorilor Țării, mai auzea, înăbușit, de undeva de aproape, dinspre vânturile îndepărtatei Siberii, „glasul blândei Basarabii” ... Pe la 20 mai subsemnatul fu nevoit să se despartă de Bucureștii îndrăgiți, să nu mai vadă nici „dulcele târg al Ieșilor”, pentru că trebuia să se reîntoarcă subit la Chișinău, unde era colăcit pentru postul de ministru al educației. Ne-am întâlnit cu prietenul Dumeniuk de acum în toamnă, când se ciuleau strugurii, cu o sumedenie de probleme pe cap, invidiindu-l pentru norocul de a se fi întâlnit pe viu cu impresia romanțată din cărți a Ieșilor, cu bojdeuca din Țicău, dar și cu Humuleștii lui Creangă, cu Creangă însuși la „Eternitatea”, cu Bolta Rece, „casa sonetelor”, Copoul și turnul maestrului Sadoveanu, cu sala pașilor pierduți și molcomii la vorbă, dar sprintenii la minte și la treburi colegi de breaslă și de idei ieșeni.

Spre sfârșit de ani îl provoc, spunându-i că vreau să suspend fosta publicație tutelată de minister, devenită din „Limba și literatura moldovenească”, în ultimul timp, „Limba noastră”, care ajunsese un fel de foaie de pripas a redactorului-șef prosocialist Valeriu Senic, fostul nostru coleg de facultate, prieten de idei cu Vasile Stati, viitorul inventator al Dicționarului moldovenesc-român (!), care, în revista despre care vorbim, se războia cu inamicii săi de idei Mihai Cimpoi, Leonida Lari ș.a., s-o suspend și să întemeiez una nouă, cu altă orientare, alte perspective, dar pusă tot în slujba bieților dascăli de școală, de astă dată de școală nouă, națională, românească, iar în calitate de redactor nu l-aș vedea decât pe d-lui. Nu zise nu, dar nici nu acceptă cu tărie. „Să mai vedem”. Văzurăm. Îl invit pe la sfârșit de ianuarie – început de februarie: „Ioane, nu mai avem când, trebuie să purcedem la muncă. Găsește-ți un bun secretar de redacție, sclipuiește-ți un colegiu de redacție din personalități cunoscute și care se bucură de prestigiu și Doamne-ajută!” (ordinul de numire l-am emis cu întârziere, pe 04.04.1991). Punctual cum îl cunoșteam, om de cuvânt și de caracter, mă trezesc într-o zi că mi-l prezintă pe Alexandru Bantoș, pe care îl cunoșteam de departe de la revista „Moldova” și pe care - surpriză! - nu știu prin ce vrăji Dumeniuk îl ademenise să vină la noua revistă pe un salariu mai mic decât la vechiul serviciu. Elanul era mai puternic decât salariul. Îi găsise și nume revistei: „Limba Română”. „Bine, Ioane, dar o asemenea revistă există la Academia Română de la București. Nu găsești altă denumire?” „Nicolae, nu. La Academia Română ca la academie, dar pentru troglodiții noștri numai o asemenea denumire ne trebuie. Să le intre în cap ce limbă vorbim!” Ce-aveai să-i reproșezi la un asemenea argument? „Dar de ce cuvântul «Română» scris cu majusculă?, îl întreb. Denumirea revistei doar nu este un nume de instituție”. „Pentru că, în special pentru noi, românii basarabeni, Limba Română e ceva sfânt. Grație ei am supraviețuit. Numai prin ea ne-am menținut. Cu ea o să intrăm în mormânt. Cum zicea Nichita Stănescu? «Limba Română este Patria mea». Asta e: Patria, neamul, ființa”. M-a dat gata. Eu, care eram de un pedantism ce echivala cu o încăpățânare de asin la respectarea regulilor de ortografie, de astă dată aproape că fusesem convins că, pe pământul „dulcii Basarabii”, „Limba Română” trebuie s-o scriem cu literă mare... Nu trece mult timp și cei doi proaspeți redactori (pentru că, deși convenisem că Bantoș va fi secretar de redacție, dl redactor-șef, „cu de la sine putere”, îl proclamă „redactor-șef adjunct”, cooptându-l ca secretar de redacție pe inimosul poet transnistrean Leo Bordeianu) vin cu componența colegiului de redacție și cu articolul-program. Sigur că orice redacție vrea să aibă în componența sa nume sonore, fie și persoane onorifice. Și Ion Dumeniuk reușise printr-un miracol să coopteze câteva nume răsunătoare: marele poliglot, filozof al limbajului, lingvistul nr. 1 al contemporaneității, contemporanul nostru cu operă lingvistică de invidiat, profesorul de la Tübingen Eugen Coșeriu; directorul Institutului de Lingvistică de la București, prof. Ion Coteanu; prof. univ. Anatolie Ciobanu; prietenii lingviști și literați, pe care și-i făcuse în timpul specializării de la Iași: Dumitru Irimia, Traian Diaconescu, Mihai Drăgan; prof. Stanislav Semcinski de la Kiev; scriitorii Grigore Vieru, Nicolae Dabija; lingviștii Ilie Popescu de la Cernăuți, Ion Ețcu, Ion Melniciuc de la Chișinău ș.a., în total cca 20 de persoane. Numai că tânărul redactor îi rugase că, dacă nu dispun de timp să citească materialele primite la redacție, măcar să colaboreze și domniile lor cu lucrări proprii. În programul său din nr. 1/1991 revista, destinată în primul rând școlii, „unde se dă, de fapt, bătălia decisivă pentru revigorarea și perpetuarea neamului și graiului matern, pentru conștientizarea unității etnice și spirituale a românilor de pretutindeni” (p. 3), prin formulările dăltuite în granit ale redactorului Dumeniuk, își propunea „să readucă în prim-plan obiectivele și finalitățile pentru care am militat fără preget ani și decenii în șir”, exprimându-și încrederea că, numai cu concursul energic și concret al specialiștilor, „vom stopa cu adevărat procesul degradării limbii, vom ieși odată și odată din infernul lingvistic ai cărui captivi mai suntem, vom depăși perimatele dogme de sorginte imperial-bolșevică privind etnogeneza, limba și cultura poporului, vom traduce în viață apelul mereu actual al lui Alexe Mateevici: să luminăm poporul cu lumina (cea) dreaptă”. Ceea ce a și făcut în permanență și cu tenacitate dl redactor de-a lungul anilor 1991 și 1992 în cele 8 numere de revistă, pe care a reușit să le coordoneze personal, ceea ce și face ani de zile de la plecarea lui Dumeniuk (acuși se fac trei decenii!) eternul redactor-șef Alexandru Bantoș cu mica sa echipă de sufletiști, discipoli și continuatori fideli ai primului lor șef redactor, apărători înflăcărați ai cauzei românității din „blânda” Basarabie a lui Eminescu.

Pe parcursul acelorași doi ani, în vederea realizării unui Plan complex de măsuri de realizare a prevederilor legislației lingvistice, adoptate de Parlament la sesiunea a 13-a din 31 august 1989, Guvernul intenționa să instituie un Departament de Stat al Limbilor. S-a întâmplat să asist la o convorbire dintre dl Președinte al republicii Mircea Snegur și dl Președinte al Uniunii Scriitorilor Mihai Cimpoi, în cursul căreia primul îi cere celui de-al doilea un nume de candidat pentru funcția de președinte al numitului departament. Cimpoi propune un nume, însă nu de lingvist, la care eu intru în vorbă și îl numesc pe Ion Dumeniuk: disciplinat, exigent, bun manager, doct. Dl Snegur și-l amintește că lucrase energic și cu rezultate excelente în cadrul grupului de lucru privind revenirea la alfabet latin. „Da: bun, robace, inteligent, cumpătat, răzbătător. Cred că merge”. Așa se face că și de data asta i-am făcut-o colegului meu. Când i-am adus la cunoștință lui Ion vestea, nu l-a bucurat, aproape că dimpotrivă: „Da, Nicolae, dar d-ta ești ocupat până peste cap cu treburile ministerului, acum mă bagi și pe mine în belea. Cum vom mai putea scrie, luptá, apăra sfânta sfintelor ființei noastre?” Îi spun că în aceste funcții vom face mai mult și mai de durată decât prin intermediul unor opinii exprimate în mass-media. Cu un pic de leșie pe suflet, dar deja moralicește pregătit, când i s-a propus oficial să devină șef al Departamentului cu rang de ministru-secretar de stat, membru al Guvernului, a acceptat (ordinul de numire a apărut, semnificativ, pe 31 august 1991). Pentru că știa ce are de făcut, înțelegea bine importanța lucrului făcut calitativ, orientat spre salvgardarea graiului matern și propășirea culturii lingvistice, în primul rând, și spirituale în genere a cetățenilor republicii. Aici, ca și la revista „Limba Română”, și-l luă în calitate de adjunct pe bine cunoscutul manager și publicist Alexandru Bantoș. Împreună au selectat cu deosebită atenție, pe sprânceană, în funcție de pregătire și atitudine conștiincioasă față de sarcinile de mare răspundere ce le revin, colaboratorii. Într-un răstimp limitat tandemul reușise să identifice și să atragă în activitatea Departamentului circa 30 de persoane cu pregătire profesională temeinică și dorință arzătoare de a contribui, prin consultații, editare de ghiduri, articole de cultivare a limbii, emisiuni radio și TV, precum și printr-un control riguros al promovării prevederilor legislației lingvistice pe teren (instituții, întreprinderi, publicații, reclame) la buna funcționare a limbii de stat în administrație, știință, cultură, învățământ, publicitate, sfera deservirii etc. Suflet bun, prietenos, sincer cu cei care se comportau corect, civilizat, exemplar și aveau o atitudine serioasă față de obligațiunile de serviciu, putea deveni de nerecunoscut de intolerant față de cei care se lăsau pe tânjală sau, ferească sfântul, călcau strâmb în ceea ce privește comportamentul ( în această ordine de idei, este memorabil cazul când a renunțat fără remușcări la un fost student de-al meu, bun specialist, rafinat stilist, jurnalist de excepție, numai de aceea că, într-un moment de slăbiciune, se împrietenise cu Bahus). A înființat pe dată și un organ de presă al Departamentului , „Materna”, care a și început să publice materiale-program de activități, s-a necăjit timp îndelungat să elaboreze un Regulament serios de obligații și sarcini ale Departamentului, propunându-l spre analiză și avizare ministerelor cu care urma să interacționeze nemijlocit. Nu știa nici d-lui, nu bănuiam nici eu ce surprize neașteptate și neplăcute îl așteaptă. Când intrasem în funcție la minister și făcusem reorganizarea organigramei cu consecințele indispensabile, respectiv, niște reduceri de cadre, se întâmplă, așa cum e pe la noi, la români, că vreo câteva din persoanele cu pricina, în virtutea unor cunoștințe personale mai vechi care lucrau în aparatul guvernului, să fie cooptate tocmai în acele structuri, ierarhic superioare ministerului, iar ministerul, într-un fel, să fie controlate de structurile centrale unde activau respectivii, ce pătimiseră, în convingerea lor, pe nedrept. Acuma, la depărtări de ani (în parte și atunci), se conturează mai clar de ce dl viceprim-ministru Mihai Coșcodan, șeful dlui Gherasim Lupoi, care îi angajaseră pe dl S.M., fost prim-viceministru la ministerul învățământului, de care mă desolidarizasem, și pe dna S.B., fost funcționar la minister, care nu reacționase când criticii din presă făceau harcea-parcea din programele și manualele de literatură, d-ei fiind specialist în acest domeniu, acuma înțeleg, repet, de ce una-două și mă tot chema la cabinet să mă șicaneze ba că de ce am adus manuale pentru școlile noastre din România, ba dacă știu că manualele românești de geografie (d-lui era geograf ca specialist) sunt pline de greșeli, ba că de ce profesorii mei solicită salarii, iar studenții – burse majorate etc. etc., de ce dl M., mai cu timiditate și cu o roșeață în obraji, care îl trăda, îmi imputa cam aceleași lucruri. Să revenim, însă, la Dumeniuk. Întrucât se știa că era prietenul meu, nu este exclus ca animozitățile față de subsemnatul să fi ricoșat și către bietul coleg de breaslă și de idei. Mai mult de un an s-a chinuit Ion cu promovarea Regulamentului la Guvern, unde urma să fie dezbătut și aprobat în ședință de guvern. Întocmea hârțogăriile de rigoare, dădea de fiecare dată o raită după avizare la câteva ministere, prezenta actele la secția dlui Gherasim Lupoi, peste o vreme, când întreba de circulația lor: nu-s, s-au pierdut! Iar făcea dl director Dumeniuk niște cópii, iarăși umbla pe la ministere după avizare, după care i le prezenta dlui șef Lupoi, de unde, după o habă de vreme, dispăreau(?!) din nou. Sărmanul Dumeniuk murea de necaz, mai ales că lucrătorii Departamentului pe care îl dirija, sârguincioși și de o corectitudine exemplară, începuseră pe la diverse instituții controale privind îndeplinirea conform graficului a prevederilor din Programul complex de măsuri elaborat de Guvern. Acolo unde șefii erau ordonați și dispuși să îndeplinească cerințele, bine de bine, tolerau implicarea controlorilor, dar unde nu, le cereau Regulamentul în baza căruia ar avea dreptul să efectueze controlul. Nu-l aveau, prin urmare, nici dreptul de revizori sau de sancționare nu-l aveau: „ot vorot povorot” („ia poftim dvs. de aici afară”), fără supărare, cum s-ar zice. Parcă-l văd pe necăjitul de atâtea ori Ion făcând răbdător ore în șir anticameră la dl prim-ministru dragă Doamne democrat și patriot Valeriu Muravschi, dar fără succes, pe motiv că acesta din urmă ar fi supraocupat (în timp ce atâția alții dintre șefii de același rang cu solicitantul nostru obsecvios deschideau ușa de la cabinetul dlui prim-ministru, cum s-ar spune grosolan, cu piciorul). O dată nu mai rabd și îl întreb pe dl prim-viceprim-ministru Constantin Oboroc de ce nu-i înlesnește amărâtului ditamai director al unui Departament de Stat trecerea la dl prim-ministru. A schițat un surâs larg cum îi era feleșagul și n-a spus nimic...

În ziua fatidică de 3 noiembrie 1992, cam pe la ora 9 dimineața, mă trezesc în cabinetul de la minister cu dl director al Departamentului de Stat al Limbilor. Taman în acea zi urmau să aibă loc funeraliile naționale ale celor doi mari cântăreți ai marilor noastre idealuri Doina și Ion Aldea-Teodorovici, striviți într-o zi de vineri (30 octombrie) într-un groaznic accident și azi învăluit în mister de lângă Coșereni, județul Ialomița din România. Pe străzi, bulevarde, în Piața Marii Adunări Naționale, în scuarul din fața Teatrului de Operă și Balet, unde era amplasat sicriul neîncăpător cu corpurile neînsuflețite ale celor doi eroi naționali, se adunase lume peste lume, câtă frunză și iarbă. Timp de cinci zile după strașnicul accident, zi de zi, chiar și în dimineața despre care aminteam, peste tot, în orice colțișor, la orice oră a zilei, răsunau vocile cristaline pline de zbucium, indignare, chemare, îndemn, mobilizare, bucurie pentru micile-marile izbânzi, de dor și jale (Maluri de Prut, Trei culori, Eminescu să ne judece, Vin din munții latiniei etc.) ale renumiților cântăreți artiști, cu atât mai sfâșietoare, cu cât știai că cei doi martiri, ale căror voci îți sfâșiau sufletul, zăceau fără suflare într-un coșciug care avea să le devină garsonieră veșnică. Parcă-l aud pe Dumeniuk: „Măi Nicolae, nu mai pot. Nu pot merge nici cu mașina. Simt că o să-mi plesnească sufletul” (Ion avea tot temeiul să fie sfâșiat de durere: Doina îi fusese studentă, d-lui era curatorul grupei academice în care studiase Doinița). Nu puteam să-i recunosc, pentru a nu-i agrava emoțiile, că și subsemnatul, de-a lungul celor cinci zile de la accident, mai ales sub imperiul melodiilor interpretate de cei doi pe care îi știam și îi voiam vii (ca să nu mai amintesc că și eu eram puternic atașat de Doina, având tot temeiul: o angajasem la catedra universitară, pe care o conduceam, ca asistentă, din lipsă de profesor la disciplina Literatura universală îi încredințasem cursul teoretic respectiv; deși se pregătea pentru fiecare nouă temă ca un student, studenții de la secție o adorau, una din orășence aducându-i zilnic câte un buchet de floricele alese cu drag din grădina casei. Ion Aldea-Teodorovici, tânărul compozitor, îndrăgostit până peste urechi de preafrumoasa zână, o aducea zilnic la ore și o întâlnea după ore pe tânăra dnă profesoară de universală, ducând-o acasă cu propria mașină. Fusesem cu soții Dumeniuk și la fastuoasa nuntă a soților Aldea-Teodorovici, la care participase toată floarea intelectualității din Chișinău și din republică). Ion Dumeniuk îmi întinde o nouă variantă de Regulament (de astă dată, fatal, chiar ultima!), pe care să i-o contrasemnez, ca și ceilalți miniștri, o ia și convenim să ne întâlnim cu coroanele de flori – eu din partea ministerului, Ion din partea Departamentului – la ora 10 în fața Teatrului de Operă și să mergem să ne facem datoria creștinească. Așa și procedăm, numai că în scuarul din fața Teatrului, după cum menționasem, se adunase lumea de peste lume, nu mai aveai pe unde să-ți faci loc și să treci; în plus, un cordon de polițiști chiar îngrădiseră accesul spre intrarea principală. Ion cu coroana își face drum, lumea îl împinge spre polițiști, aceștia, văzând că nu-i chip să-l mai întoarcă, îl lasă să meargă în plata Domnului. Eu și cu alți colegi rămași în mulțime, nu putem merge nici înainte, nici înapoi. La propunerea dlui ministru al sănătății Gheorghe Ghidirim, ne smulgem cu greu din mulțime și o luăm prin spatele Teatrului, unde, într-adevăr, forțăm niște uși deschise (!) și, prin niște coridoare înguste și neiluminate ca prin niște tuneluri, ajungem, în fine, în holul cu pricina. Și aici lume multă, nu te vedeai om cu om, depunem coroanele într-un loc special desemnat, ne oprim, înmărmuriți, în fața sicriului cu cei doi; Adagio în Sol minor al lui Albinoni, deși muzica dată încet, ne sfâșie sufletele parcă însângerate...

De când a pornit alaiul spre cimitirul central de pe str. Armenească, nu ne-am mai văzut cu Dumeniuk. Procesiune lungă, cu popas la monumentul lui Ștefan cel Mare, în alte locuri memorabile, miting de doliu prelungit la cimitir, înmormântare, masa de pomenire din Palatul guvernamental „Prietenie”... Însera. În drum spre casă cineva dintre studenți mi se adresează: „Dom› ministru, dar e adevărat că domnul Dumeniuk a murit?” „Nu, cum să fie?! Adică, nu știu...”, mă dezmeticesc pe o clipă, dar simt cum încep să mă sufoc. De abia ajunși anevoie acasă, o sun pe dna Elena, soția lui Ion: „Dnă Elena, e adevărat ce se aude...?” „Adevărat, Nicolae. S-a pierdut. Cică se sufoca de inimă în incinta teatrului, a ieșit afară să ia o gură de aer, s-a retras lângă un arbust și acolo a căzut. Până l-au văzut, până au chemat salvarea, până a venit... Doctorii nu i-au mai putut face nimic”. Distrus de veste, nu știu dacă am mai reușit să-i exprim îndureratei lui consoarte cuvenitele pentru asemenea situații condoleanțe. Așa a plecat din această lume în alta, pentru el poate, mai bună, profesorul Ion Dumeniuk, bunul meu prieten, tovarăș de crez și ideal, marele luptător pentru cauza triumfului românismului în Basarabia, neînfricatul ostaș din Oastea Limbii Române, cum o numea, înălțător, sensibilul și fragilul Grigore Vieru. A treia zi de la funeraliile naționale ale soților Teodorovici, alte funeralii naționale cu un alai ceva mai mic decât al primilor, dar cu aceeași mare durere în suflete, ne-au adunat iarăși la Cimitirul central de pe strada Armenească (acolo unde în anii de studenție ne pregăteam pentru examene!). Mai mult: parcă simbolic, casa de veci a unui mare ucrainean cu suflet de român – Ion Dumeniuk – s-a pomenit gard în gard cu casa celuilalt drag, Ion Alea-Teodorovici, și a Doinei! La căpătâiul curajosului apărător al cetății românismului Ion Dumeniuc veghează săpat cu dalta tânărului și înzestratului cu har și imaginație sculptor Tudor Cataraga în renumita piatră de Cosăuți chipul unui înger al durerii cu áripile strânse și capul plecat, care plânge cum vom plânge cu toții când vom conștientiza că o generație de mari luptători părăsește fără cale de întoarcere această lume..

E ușor să fii mare printre cei mici, puternic printre cei slabi, curajos printre cei lași. Mai greu e să fii mare printre cei mari, puternic printre cei puternici, curajos printre cei temerari. Ion Dumeniuk a reușit – prin comportamentul și faptele sale – să fie mai mare decât cei mai mari, mai puternic decât cei mai puternici, mai curajos decât cei mai curajoși prin crezul său neabătut în biruința luminii asupra întunericului, adevărului asupra minciunii, cutezanței asupra lașității. Rutean prin obârșie și limbă, Ion Dumeniuk a fost mai ucrainean decât mulți consângeni de-ai săi din RM și Ucraina. Ne-a însușit graiul, l-a iubit, i s-a consacrat, l-a slujit cu devotament și l-a apărat până la moarte, prin faptele sale fiind mai român decât mulți dintre pretinșii români verzi din Basarabia și din alte regiuni românești.

Ion Dumeniuk nu a râvnit laude ori slavă nemeritate. Unicul prosop dintre multele cu care fuseseră împodobiți fiii neamului de către poporul recunoscător după marile bătălii pentru limbă și alfabet de la 1989, prosop pe care dl profesor universitar l-a acceptat fără împotrivire, a fost giulgiul care i-a închis plumbul pleoapelor. Chiar în plecarea sa către cele veșnice Ion Dumeniuk ne-a dat o strălucitoare lecție de modestie și moralitate.

Câteva versuri smulse din piept sunt romanițele mele (care-mi amintesc de altele de la „Bellu” dintr-o sacră zi de început de mai 1990) presărate cu dor și jale pe amintirea prietenului meu, care ne îndeamnă acum la netihnă din ceruri:

În limba română

De m-a prinde vreun dor de-al cocorilor zbor,
Îmbrăcat, ca ascetu’,-n târsână,
Îmi voi pune-n boccea o baladă și-un nai
Să m-aline în limba română.

Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi
Din genunile apei vreo zână,
Pizmuiți-mă, frați, ori destinu-mi deplângeți
În duioasa mea limbă română.

Când s-a da la hotar bătălia cea mare
Și-oi sta scut pentru-a Țării țărână,
Voi urați-mi să vin nu pe scut, ci cu scutul
Și doinind tot în limba română.

De va fi să-mi trădez al strămoșilor crez,
Nicio urmă de-a mea nu rămână:
Ochii dați-i la corbi, leșul dați-l la câini,
Blestemați-mă-n limba română.

Iar de fi-va să cad lângă cetini de brad
În vreo luptă cu lifta păgână,
Prohodiți-mă, frați, după legea lui Crist
Cu-aleluia în limba română.

                                               Nicolae Mătcaș

P.S. Memoria lui este vie. În cele două mari capitale: din centrul (Chișinău) și din nordul republicii (Bălți), în care ucraineanul Ion Dumeniuk a studiat cu drag și osârdie frumoasa limbă română, pentru care și-a sacrificat și viața, două artere poartă numele profesorului Dumeniuk. Post-mortem, Președintele i-a acordat distincția supremă: Ordinul Republicii. O sală de cursuri de la universitatea din Chișinău, unde a profesat o viață, dacă prea ocupata conducere a universității n-o fi uitat, urma de asemenea să-i imortalizeze neuitarea.

N.M.

3/29/2020