Observații asupra spațiului vital al romanicilor răsăriteni

Chestiunea privind populația romanică de răsărit din zona Carpaților și a Dunării de Jos din a doua jumătate a mileniului I și din primele secole ale mileniului II, și mai cu seamă cea din spațiul pruto-nistrean, este deosebit de complicată, mai precis, se arată foarte încurcată. Ea este ilustrată cel mai bine de situația absurdă în care aceleași așezări și aceleași vestigii materiale sunt atribuite de către istoricii români populației autohtone, adică romanice, în timp ce istoricii ruși afirmă cu tărie că acestea sunt produse slave, altfel spus, că ar fi mărturii sigure ale prezenței îndelungate, masive și ubicue a slavilor în acest teritoriu. Evident că o asemenea situație impune sarcina de a căuta o soluție de ieșire din această încurcătură. Un astfel de efort este cu atât mai necesar, cu cât studiile istorice românești contemporane referitoare la perioada respectivă și la tema luată aici în dezbatere, fie că este vorba de cercetări de specialitate, inclusiv investigații arheologice, sau de mari sinteze istorice, preferă să trateze subiectul respectiv de o manieră atât de „diplomatică”, încât pare a fi trecut cu vederea, și asta în situațiile în care nu este ignorat cu desăvârșire sau chiar prezentat distorsionat cu mai multă sau mai puțină știință. În studiul de față sunt invocate datele unor cercetări lingvistice mai relevante în încercarea de a aduce unele clarificări în chestiunea cu privire la prezența romanicilor în teritoriile nord-dunărean și est-carpatic în a doua jumătate a mileniului I în lumina relațiilor acestora cu protoslavii¹. 

Istoria limbii române și, prin intermediul ei, împrejurările în care a apărut poporul român au constituit preocuparea multor specialiști în etnolingvistică din diferite țări. Evident că nu este posibil să zăbovesc în studiul de față decât doar la realizările câtorva specialiști mai reprezentativi pentru atare îndeletniciri. Unul din ei, Alexandru Philippide, pare să fi fost influențat de anumite elemente ale viziunii lui D. Onciul asupra originii românilor: preia, și chiar absolutizează, ideea imigrării (admigrării) la nord de Dunăre a populației romanizate sud-dunărene, dar, spre deosebire de acest istoric, se arată rezervat față de continuitatea romanică în stânga marelui fluviu.  După el, romanizarea s-a început pe ambele maluri ale Dunării, dar odată cu retragerea administrației romane din Dacia și din provinciile dunărene, practic procesul de formare a poporului român a continuat „numai în Peninsula Balcanică”², unde se retrăsese sau fusese retrasă (aproape) toată populația daco-romană nord-dunăreană*. Unul din cele mai puternice argumente în favoarea acestei păreri sunt, în viziunea sa, asemănările dintre limbile română și albaneză și, respectiv, dintre popoarele care vorbesc aceste limbi³. Slavii sosiți din nord și răsărit ar fi ocupat, după părerea lui, tot teritoriul eliberat de băștinașii de aici. Pe la începutul sec. VII, toată masa aceasta de slavi trece Dunărea în Peninsula Balcanică, fiind atrasă de orașele înfloritoare de aici. În același timp, daco-romanii, adică cea mai mare parte a populației romanice sud-dunărene (cu excepția grupurilor mai mici ale vlahilor balcanici) au trecut, adică, într-un fel, s-au reîntors, la nord de Dunăre pentru a umple „golul lăsat de slavi”⁴. Către acest moment, dialectul local al limbii latine, utilizat de populația romanică, cedează locul limbii române⁵. „Scurgerea, cum zice autorul, a românilor de pe teritoriile din dreapta Dunării pe cele din stinga a continuat până pe la întâia jumătate a secolului XIII”⁶. În viziunea lui Philippide, pe parcursul acestui proces, poporul român „s-a lățit de pe teritoriul lui de baștină* pe alte teritorii așa de întinse, precum sunt acele pe care le ocupă actualmente”⁷.

Din păcate, în monumentala și dens documentata sa sinteză asupra originii românilor (evident, în special cu date despre limbă) nu putem găsi un răspuns la întrebarea cum s-a produs pătrunderea și absorbția semințiilor alogene în masa românilor la etapa finală a genezei acestui popor, mai cu seamă, cum a avut loc asimilarea slavilor. Experiența sa de cercetare îl convinsese că aceasta era o problemă pe cât de complicată, pe atât de greu de rezolvat, de aceea el se mulțumește să observe că: „Chestiunea amestecului poporului român primitiv cu diferite neamuri de oameni altele, pe care și le va fi asimilat în cursul existenței sale, este o chestiune care așteaptă  rezolvirea, dacă în general i se va putea da vreodată o rezolvire”⁸.

Bineînțeles că Philippide acordă o atenție mult mai mare formării limbii române în cele câteva dialecte ale ei. Cât privește însă dacoromâna, adică româna populației nord-dunărene, lucrurile de astă dată nu par a fi suficient de clare. Mai întâi, că, în viziunea sa, limba română luase locul latinei populare, sau primitive, „până la începutul secolului VII”⁹, adică atunci când, așa cum credea el, populația romanică se afla aproape toată la sud de Dunăre, iar slavii încă nu se revărsaseră în mase mari în Peninsula Balcanică. Explicând această situație, el precizează că „poporul român până aproximativ în a doua jumătate a secolului VI nu venise în așa de strânse legături și contacturi cu popoarele străine, care invadaseră până atunci Peninsula Balcanică, încât să facă împrumuturi de cuvinte de la ele”¹⁰. De unde ar rezulta că, până în acel moment, procesul de formare a limbii române nu cunoscuse influențe slave. Și totuși el vorbește despre astfel de influențe. Mai întâi, susține că „cuvintele slave s-au putut introduce încă din secolul V”¹¹, apoi, bazându-se pe cercetările lui G. Weigand, vorbește despre influența limbii ucrainene în nordul Moldovei și a limbii bulgare în Valahia¹². Se pare că în ultimul caz putea fi vizat tot spațiul carpato-dunărean, precum și sudul Basarabiei. Trebuie însă să observăm că în sec. V slavii încă nu se aflau la Dunăre, iar influențele limbilor bulgară și ucraineană nu s-au putut manifesta decât mult mai târziu, în ceea ce privește cea din urmă, abia după apariția statului la români. Așa cum vor arăta și alte studii de lingvistică, ideea despre influența bulgarei, bineînțeles ca limbă slavă definitiv constituită¹³, asupra limbii române era un argument destul de convingător.

Referitor la relația limbii cu procesele etnice, Philippide atenționează asupra unei observații extrem de relevante a lui Sextil Pușcariu pentru dezbaterile privind formarea celor două popoare care fac obiectul studiului de față, românii și slavii, după care limba e departe de a fi totuna cu poporul, mai precis, cu etnia, de unde rezultă concluzia că limba nu este neapărat un indiciu al etnicității, de vreme ce adeseori se constată că reprezentanții diferitor etnii ce locuiesc îndelungat împreună
într-un anumit spațiu se deosebesc mai puțin între ei decât în raport cu conaționalii lor din altă parte¹⁴.

Din păcate însă amplul studiu al lui Philippide asupra originii românilor realizat pe baza datelor lingvistice nu lămurește satisfăcător chestiunea esențială a studiului de față: relația dintre autohtonii romanici cu slavii în raport cu spațiul nord-dunărean, inclusiv teritoriul locuit de fiecare din cele două etnii, vremea locuirii și rezultatul conviețuirii sau al colaborării dintre ele. Nimic nu poate proba afirmația sa că în timp ce slavii treceau cu toții Dunărea pentru a se împrăștia în Peninsula Balcanică, în întâmpinarea lor și în locul lor venea o numeroasă populație romanică, tot așa cum nu se poate demonstra că toată mișcarea „înapoi acasă” a masei acesteia romanice ar fi durat șase-șapte secole până să se „lățească” pe „tot teritoriul ocupat actualmente de români”. În general, toată povestea aceasta atât de veche despre retragerea la sud de Dunăre a întregii populații romane și romanizate din Dacia și apoi revenirea după multe secole a unor mase mari de romanici în teritoriile carpato-dunărean și est-carpatic nu pare a fi mai mult decât o simplă construcție verbală, care niciodată nu a fost demonstrată pe baze de fapte sigure¹⁵. Pe de altă parte, deși nu sunt destul de clare lucrurile, în cercetările lui Philippide, nici în ceea ce privește influența limbii slave asupra evoluției limbii române după perioada latinei populare¹⁶, totuși părerea sa despre rolul foarte mare al limbii bulgare în acest proces constituie o contribuție de preț la istoria poporului român și la relațiile timpurii româno-slave.

Un loc important în cercetarea tuturor acestor fenomene ocupă opera științifică a lui Alexandru Rosetti. În viziunea sa, romanizarea populației traco-geto-dacice și, în general, geneza poporului român s-a petrecut pe ambele maluri ale Dunării. Față de afirmațiile care negau persistența populației romanice la nord de Dunăre, pe motiv că în acest spațiu lipsește toponimia latină, el invocă o serie de argumente de ordin toponimic și arheologic care caută să probeze netemeinicia unor asemenea puncte de vedere, demonstrând de ex. înlocuirea, prin traducere, din romanică în slavă, a multor toponime¹⁷. Considerațiile sale asupra spațiului de formare a limbii române indică, totodată, foarte clar și arealul genezei poporului român: „Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă, adică: Oltenia, Banatul și Transilvania, și celelalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană (106 e.n.), fiind locuite de către ’dacii liberi’, Muntenia și sudul Moldovei, iar la vest și sud-vest provinciile romanizate ce au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât și comercial, cu Dacia: Pannonia, Dardania și cele două Moesii”¹⁸.

Rosetti acordă o atenție mare rolului slavilor în formarea poporului român și a limbii române, după ce în a doua jumătate a sec. VI aceștia ar fi coborât la Dunăre din regiunile situate la nord de Carpați și apoi, spre sfârșitul acestui secol și mai ales pe parcursul secolului VII, ar fi invadat Peninsula Balcanică. Aceasta era perioada, observă el, în care, conform investigațiilor arheologice, la nord de Dunăre se manifesta „pe o arie foarte întinsă o civilizație cu caracter romanic, dezvoltată de populația autohtonă dacoromană”¹⁹. El demonstrează că „elementele slave au pătruns în limba română începând cu secolul al VI-lea. Slavii au învățat românește și au introdus în limba română particularități specifice limbii lor”, iar după pătrunderea acestora în Balcani „influența slavă a adus o serie de modificări limbii romanice de la nordul și de la sudul Dunării”. După care Rosetti conchide: „Elementul slav din limba română nu modifică întru nimic, însă, apartenența limbii române la limbile romanice”²⁰. Între altele, el exemplifică cu ajutorul morfologiei, care, fiind de origine latină, deci constituită, în fond, până la apariția influențelor slave, nu permite formarea propozițiilor în limba română numai din cuvinte de proveniență slavă, fără utilizarea corespunzătoare a elementelor gramaticale de origine latină²¹. La fel ca alți cercetători, Rosetti vorbește despre un bilingvism româno-slav, dar acest proces, preciza el, însemna că „slavii au deprins limba populației romanizate și s-au romanizat (fără a exclude însă posibilitatea ca, uneori, românii să fi învățat limba acestora)”²².

Componenta puternică și de mare rezistență a demonstrației lui Rosetti o fac dovezile aduse în favoarea influenței slavei meridionale asupra formării limbii române, chiar dacă, așa cum am văzut mai sus, slavii începuseră, în viziunea lui, să exercite influență asupra limbii romanice încă pe atunci când se aflau la nord de Dunăre. „Elementul slav din limba română, precizează el, împreună cu elementele balcanice contribuie la crearea caracterului particular al limbii române, față de celelalte limbi romanice”²³. Avea în vedere mai cu seamă limbile bulgară și sârbă, subliniind totuși rolul cu totul deosebit, în această privință, al bulgarei. Între altele, va insista asupra faptului că slava bulgară avea să exercite o influență puternică asupra limbii române, mai ales, după apariția la Dunăre a primului stat bulgar (681), care se va extinde pe un teritoriu mare la nord de acest râu*, a reorganizării bisericii creștine bulgare sub jurisdicția patriarhiei de la Constantinopol și în urma împrumutării de către români a liturghiei slave²⁴.

Dovezi numeroase și sigure despre influența limbilor sud-slave, în special a bulgarei, asupra limbii române au adus și alți învățați lingviști români. De ex. N. Drăganu, în urma analizei unei informații toponimice și onomastice consistente privind relațiile româno-slave, conchide că „cele mai vechi nume topice și de persoană slave (din limba română – I.Ț.) au caracter sud-slav, și anume v[echi]-bulgar dinainte de ce s-ar fi manifestat trăsăturile proprii ale medio-bulgarei”²⁵.

Cercetările etnolingvistice românești au exercitat o influență considerabilă asupra studiilor de romanistică, și în special a celor consacrate istoriei limbii române, din alte țări, inclusiv a celor realizate în Rusia. Printre astfel de studii s-au impus mai cu seamă lucrările lui V.F. Šišmariov. Una din ele, publicată în 1952, avea să devină, pe bună dreptate, o lucrare de referință. În acest studiu, realizat în cea mai mare parte pe baza cercetărilor lui A. Philippide, A. Rosetti, N. Drăganu, dar și ale altor lingviști români (S. Pușcariu, O. Densușianu, I. Iordan, Th. Capidan), ale slaviștilor I. Bogdan și I. Bărbulescu, ale istoricilor N. Iorga, A. Xenopol, D. Onciul ș.a., dar și în temeiul unor  lucrări de prestigiu din afara României, savantul rus a reușit să ofere modelul unei adevărate investigații științifice în acest domeniu, în pofida conjuncturii potrivnice de la acea vreme din țara sa pentru astfel de preocupări*. Evident că, la fel ca mai toți slaviștii și romaniștii din acele timpuri, considera și el că slavii apăruseră la Dunăre din nord sau/și nord-est, dar, spre deosebire de majoritatea istoricilor și a lingviștilor ruși, preocupați de relațiile româno-slave timpurii, credea că după retragerea administrației romane din Dacia, o parte, deloc numeroasă, a populației romanizate autohtone rămăsese pe loc, ceea ce presupunea, specifica el, și posibilitatea ca aici să se fi păstrat și limba romanică²⁶.

Meritul acestui savant lingvist în cercetarea istoriei timpurii a limbii române constă în reliefarea clară a raportului acestei limbi cu influențele din afară, inclusiv cu limbile slave, mai precis, dacă cea dintâi a avut o evoluție proprie, independentă de astfel de influențe, apoi care au fost infiltrările slave la fiecare etapă a evoluției sale. Polemizând cu bizantinologul bulgar P. Mutafčiev, care susținea că româna a început să fie română numai din momentul în care a însușit toate elementele slave²⁷, Šišmariov observă că la etapa sa inițială, pe care el o numește romano-balcanică, când limba română încă nu se divizase în cele câteva dialecte ale sale, ea „se deosebea de celelalte limbi romanice nu prin slavonisme, ci prin acele trăsături ce s-au manifestat în acel continuator al imperialului koiné, care s-a dezvoltat după ruperea de jumătatea vestică a imperiului, trăsături ale fondului său lexical de bază și ale structurii sale gramaticale”²⁸. Altfel spus, limba română, în forma ei primară, primitivă, numită uneori protoromână, a apărut după despărțirea ei de latina populară, adică până să înceapă a absorbi cuvinte slave, observație ce venea să confirme constatarea formulată mai devreme de Rosetti, care zicea că împrumuturile slave din limba română nu puteau schimba cu nimic caracterul ei de limbă romanică*.

Relativ la relația limbii romanice de răsărit cu slavii, el constată că fenomenul acesta a fost destul de complicat și a cunoscut câteva etape. La fel ca în cazul lingviștilor români menționați mai sus, pentru dânsul nu exista nici o îndoială că „masa principală a cuvintelor împrumutate (de limba română – I.Ț.) o alcătuiau cuvintele bulgare; celelalte limbi slave sunt reprezentate mult mai slab”²⁹. El evidențiază trei etape ale pătrunderii cuvintelor din slava bulgară în română. Prima din ele cuprinde sfârșitul sec. VII și sec. VIII, adică vremea când limba română încă nu se divizase în dialecte și când infiltrările lexicale din afară în această limbă erau destul de slabe. După care, Šišmariov observă: „Influența slavo-bulgară a devenit mai puternică atunci când teritoriul statului bulgar a început să se lărgească spre vest și nord, de la începutul sec. IX”³⁰, adică din momentul în care primul țarat bulgar ajunsese să se extindă, credea el, pe teritorii întinse la nord de Dunăre, de unde rezultă că la această etapă cuvintele slave erau preluate mai cu seamă (sau aproape numai) de către romanicii trăitori pe aceste pământuri, de vreme ce primul stat bulgar se răspândise, conform unor estimări, în tot spațiul sud-carpatic și în partea sudică a teritoriului est-carpatic, inclusiv în sudul Transnistriei³¹. A treia, și ultima, etapă vizează perioada premergătoare formării statelor medievale românești. „Cea mai mare parte a cuvintelor bulgare împrumutate (de limba română – I.Ț.), susține lingvistul rus, au caracter mediobulgar**, dar pe de altă parte cele mai timpurii manifestări romano-balcanice au trăsături ale dialectului est-bulgar (de ex. reflexele ѣ ca ea și ъ ca o). Aceste trăsături au putut fi obținute în perioada contactelor cu cel de-al doilea țarat bulgar (sfârșitul sec. XII – mijlocul sec. XIII)”³², numit în istoriografia română și vlaho-bulgar, deoarece vlahii au avut un rol important în organizarea și conducerea lui, iar populația vlahă (românii) era probabil la fel de numeroasă ca și bulgarii în cuprinsul acestui stat.

În baza cercetărilor menționate mai sus, dar și a informației lingvistice adunate din alte surse și cercetări ce vizează tema relațiilor timpurii româno-slave, N.D. Raevskij a realizat la Chișinău un studiu care la vremea și în locul în care a apărut prezenta un real interes³³, chiar dacă, față de investigațiile vizând această temă, și în special în ceea ce privește soarta romanicilor timpurii, efectuate până în acel moment în România, Rusia, Bulgaria și în alte țări, ea nu aducea multe elemente noi și de valoare deosebită pentru a lămuri subiectele respective. Totuși, dincolo de faptul că autorul, mergând pe urmele lui Šišmariov, Serghievskij și ale altor lingviști ruși, a căutat să lege cumva tema relațiilor româno-slave de istoria limbii „moldovenești” (efort ingrat!), lucrarea sa conține unele fapte și observații care pot contribui, fie și într-o măsură redusă, la elucidarea temei studiului de față. Examinarea unor chestiuni, ca de ex. momentul apariției slavilor la Dunăre, etapele și spațiul formării limbii române timpurii³⁴, teritoriul locuit de romanicii nord-dunăreni³⁵, conține unele elemente îndoielnice, dar altele se potrivesc foarte bine cu observațiile și concluziile valoroaselor cercetări lingvistice menționate mai sus. Astfel, Raevskij se arată întru totul de acord cu părerea lui Rosetti, după care contactele romanicilor cu slavii au avut loc pe ambele maluri ale Dunării, susținând că primele împrumuturi slave au fost preluate de limba romanică în spațiul nord-dunărean³⁶, adică până la revărsarea slavilor în Penunsila Balcanică. Ceea ce face elementul de reală valoare al acestui studiu sunt datele despre influența slavei bulgare asupra limbii române. El va observa, după ce va fi făcut cunoștință cu unele scrieri ale lui E. Petrovici, A. Xenopol, D. Onciul ș.a., că această influență era legată de faptul că „în sec. XI-X regiuni ale spațiului nord-dunărean, cu populație romanică și slavă meridională de est, par să se fi aflat într-o anumită dependență de țaratul bulgar”³⁷. Toponimele și alte date lingvistice de origine bulgară din stânga Dunării, precizează Raevskij, „au fost constatate numai în partea de sud a spațiului romanic nord-dunărean”, ceea ce ar demonstra „că slavii bulgari au trăit, mai ales, în această zonă a teritoriului indicat”³⁸.

În final, el va observa că această influență se va manifesta și mult mai tîrziu după dispariția primului țarat bulgar, în fond, până în sec. XIII³⁹, de unde ar rezulta că vocabularul românesc va continua să mai preia cuvinte sud-slave și după ce cele două mari comunități etnice se statorniciseră definitiv fiecare în spațiul ei istoric, cea dacoromână în teritoriul carpato-danubiano-pontic, iar cea bulgară la sud de Dunăre. Evident însă că la această etapă nu mai poate fi vorba de importante împrumuturi slave⁴⁰, deoarece româna ca atare se afirmase mult mai devreme⁴¹, iar procesul împrumuturilor se consumase, în linii generale, cel mai târziu în sec. XII⁴², ci de influențe solicitate de condițiile în care se pregăteau premisele pentru organizarea religioasă și politică a românilor, tendință care, în cele din urmă, va favoriza transformarea limbii slavone în limbă de cultură la etapa inițială a istoriei țărilor române. Însă toate acestea sunt fenomene post-etnogenetice și, ca atare, depășesc cadrul tematic al studiului de față.

Aruncând o privire înapoi asupra scurtei schițe privind relațiile lingvistice româno-slave cu începere de la sfârșitul întrebuințării în spațiul est-romanic a latinei populare și până către începutul mil. II, când etapa împrumuturilor slave în limba română avea să fie, în linii generale, depășită, constatăm că studiile pe care le-am examinat nu pot răspunde mulțumitor la câteva întrebări principiale legate nemijlocit de raportul etnic româno-slav în spațiul nord-dunărean și în special de faptul care din cele două etnii a predominat numeric pe aceste pământuri și a locuit aici cel mai mult timp sau poate chiar întotdeauna. Una din aceste întrebări este: din masa de slavi care au apărut în nordul Dunării în sec. VI, cam câți din ei, ca proporție, ca procent, au trecut în Peninsula Balcanică și câți au rămas pe loc? Principala informație pe care o avem despre ei – documentară și lingvistică – arată că în a doua jumătate a sec. VI aceștia s-ar fi aflat la nord de Dunăre, dar în perioada care a urmat îi semnalează numai în Peninsula Balcanică, de unde ar rezulta că în acest răstimp de multe secole pământurile nord-dunărene erau populate de altcineva. Se pot face variate presupuneri pentru a lămuri această chestiune, cea mai credibilă fiind că populația nord-dunăreană din acest spațiu, sau în orice caz, majoritatea acesteia o alcătuiau în acea vreme romanicii. Dar dacă exceptăm unele informații bizantine, lapidare și târzii, un răspuns la această întrebare – concret, strict științific, convingător – nu există. Singura impresie cumva mai clară ce pare să fie sugerată de realitățile de atunci e că, începând cu sec. VII, cel mai târziu de la sfârșitul acestui secol, slavi la nord de Dunăre fie că nu se aflau deloc, fie că erau foarte puțini.

A doua întrebare se referă la soarta populației romanizate nord-dunărene. Unii istorici și lingviști susțin că după părăsirea Daciei de către romani aceasta s-ar fi retras, toată sau aproape toată, la sud de Dunăre pentru ca mult mai târziu să treacă râul înapoi. Nu există însă nici un argument serios care să poată demonstra ce populație și din ce regiuni a migrat spre sud, unde și cât timp s-a aflat acolo, când a revenit în spațiul nord-dunărean și unde s-a așezat⁴³. Cât timp nu dispunem de nici un fel de date care ar ilustra clar astfel de procese, nu poate fi alt răspuns la această întrebare decât să admitem că populația mai mult sau mai puțin romanizată nord-dunăreană nu a migrat nicăieri, răspuns care, bineînțeles, se cere și el demonstrat pe fapte sigure.

O altă întrebare este generată de părerea multor cercetători, dacă nu a celor mai mulți din ei, atât istorici cât și lingviști, cum că acea populație nord-dunăreană romanizată și, în general, autohtonă, care nu emigrase nicăieri, s-ar fi retras din fața invadatorilor în munți*. Nimeni nu a oferit nici un fel de date sigure care să fi arătat cum s-a desfășurat această mișcare de mari proporții, care naște numeroase întrebări fără răspunsuri: în ce măsură spațiul ocupat de invadatori a fost eliberat de autohtoni, unde anume s-au adăpostit aceștia din urmă, în ce condiții, când și cum s-au răspândit apoi pe teritorii imense în afara munților, în ce raporturi s-au aflat cu străinii, când au revenit la vetrele lor, iar când românii de la sud de Dunăre s-au întors acasă, ce relații au avut cu aceștia? Sigur că s-ar cere o sumă de fapte și pentru spulberarea odată și pentru totdeauna a acestei supoziții, chiar dacă și o simplă judecată o arată lipsită de orice temeiuri.

Și, în sfârșit, chestiunea cea mai delicată: nu cumva apariția dialectului nord-dunărean, dacoromân, are o altă istorie decât cea conform căreia acesta s-ar fi constituit în rezultatul separării de dialectele romanice sud-dunărene, după o lungă perioadă de unitate lingvistică? Nu pare mai logic ca idiomul romanic din spațiul carpato-danubiano-pontic să se fi format izolat de graiurile romanice din Peninsula Balcanică, drept urmare a separării celor două mari grupuri de populație romanizată după retragerea administrației romane din provinciile dunărene și apoi a desprinderii Imperiului Roman de Răsărit de cel de Apus? Ce ar putea explica mai bine apariția dialectelor balcanice ale limbii române decât, mai întâi, separarea romanicilor balcanici de cei nord-dunăreni și apoi izolarea comunităților de populație romanică sud-dunăreană sub presiunea extrem de puternică și îndelungată a unui amalgam de factori potrivnici de ordin politic, militar, etnic? Pe scurt, nu se arată oare destul de firesc ca dialectul dacormân să se fi constituit și să se fi aflat tot timpul în mediul său specific în care se află și acum, în timp ce dialectele românilor de la sud de Dunăre, după separarea forțată a purtătorilor acestor graiuri, s-au individualizat fiecare aparte în variate medii lingvistice, etnice, politice, culturale, sociale etc.?

Am văzut că studiile lingvistice menționate mai sus semnalează influența limbilor sud-slave, și în special a slavei bulgare asupra limbii române. În ceea ce privește influențele dinspre est, referințele se fac, de regulă, la limba ucraineană⁴⁴, fenomen firesc, care însă are în vedere realități petrecute mult mai târziu față de vremea apariției poporului român și a limbii române și care vizează marginile estică și nord-estică ale arealului etnic românesc. E firesc ca în Moldova și mai ales în Bucovina și Basarabia, cu atât mai mult în Transnistria, influențele est-slave asupra limbii române să fie foarte mari, dar e ușor de înțeles că toate acestea sunt fenomene relativ recente și deci nu au nici o legătură cu originea limbii române și a poporului român. Cât privește însă influențele sud-slave timpurii asupra limbii române, care sunt reale, acestea ridică o altă întrebare: dacă slavii, înainte de a trece cu toții Dunărea și a se așeza pentru totdeauna în Penunsula Balcanică, au locuit un secol sau două la nord de acest fluviu, de ce nu au lăsat, anume în această perioadă, urme adânci în limba română?⁴⁵ Dacă ei au fost foarte numeroși, cum susțin multe scrieri despre aflarea lor la Dunăre, evident că trebuia să fi asimilat toată populația autohtonă nord-dunăreană, ceea ce nu s-a întâmplat, dimpotrivă, ei au fost asimilați de către romanicii de aici⁴⁶. Sursele bizantine pe care le cunoaștem mărturisesc despre o populație slavă mai mult sau mai puțin numeroasă numai în legătură cu evenimentele petrecute în Peninsula Balcanică și nu conțin nici un fel de date care ar demonstra că o astfel de populație s-ar fi aflat și în nordul Dunării. Procopius, cea mai sigură sursă referitoare la slavii din sec. VI, spune limpede că aceștia se aflau lângă malul stâng al fluvului. Deci nu există nici o informație care ar demonstra că slavii erau la fel de numeroși atât în spațiul nord-dunărean, cât și la sud de Dunăre. De unde nu poate rezulta altceva decât că, dacă slavii într-adevăr au fost foarte numeroși, ei nu s-au aflat la nord de Dunăre, iar acei slavi care au pătruns în acest spațiu făceau parte din grupuri puțin numeroase, venite aici din altă parte, după toate aparențele, de la sud de Dunăre. E limpede, prin urmare, că toată povestea despre aflarea îndelungată și masivă a slavilor în spațiul carpato-danubiano-pontic nu rezistă în fața examinării ei critice, dar, oricum, elucidarea completă a acestei chestiuni are nevoie de date suplimentare.

Note:

¹ Un studiu amplu asupra acestei chestiuni, cuprinzând și alte aspecte ale relațiilor româno-slave, a fost publicat în revista Academiei Române Limba română, 2019, nr. 3.

² Philippide, 1923, p. 854. „Locul de obârșie a poporului român este teritoriul romanizat al Peninsulei Balcanice”: Idem, 1927, p. 569.

³ „Există o afinitate etnică între cele două popoare”: Philippide, 1927, p. 761. E adevărat că, în acest context, trebuie ținut cont și de o altă observație a sa, foarte principială, după care dacă albanezii „nu sunt nici traci, nici iliri, nu pot fi altceva decât panoni” (Ibidem., p. 800; v. și p. 770 sqq., 801), deoarece în așa caz ar fi de presupus că românii ar fi venit în contact cu ei nu în sudul Dunării de Jos, ci la Dunărea Mijlocie.

⁴ Philippide, 1927, p. 406.

⁵ Ibidem., p. 233.

⁶ Philippide, 1923, p. 858. „Schimbul complet al celor două teritorii de la un neam la altul a avut loc de abia la începutul secolului XIII”. Deci acel moment, observă Philippide, nu a constituit „începutul migrației dacoromanilor, cum credea Roesler, ci sfârșitul ei; la începutul secolului XIII tot teritoriul ocupat actualmente de români era umplut de dânșii”: Idem, vol. II, p. 407. N. Drăganu avea să vină mai târziu în sprijinul acestei concluzii: v. Drăganu, 1933, p. 594.

⁷ Philippide, 1927, p. 342

⁸ Ibidem, p. 343.

⁹ Ibidem., p. 243.

¹⁰ Ibidem., p. 229.

¹¹ Ibidem., p. 233.

¹² Ibidem., p. 344.

¹³ Evident, aceasta nu se va numi bulgară decât după definitivarea simbiozei slavo-bulgare și după ce bulgarii își vor fi însușit limba slavilor, probabil, după sec. XI: v. Mihăilă, 1971, p. 357.

¹⁴ Philippide, 1927, p. 344-345. Evident, semnificația reală a acestei observații nu poate fi ignorată, dar nici nu trebuie absolutizată, deoarece relațiile etnice și etnolingvistice semnalează destul de des o mare complexitate.

¹⁵ Dar care, oricât ar părea de straniu, nu a fost totuși desființată, în ciuda demonstrațiilor de înaltă ținută științifică, făcute de cercetători de talia lui J. Jung, J. L. Pič, W. Tomaschek, C. Jireček ș.a.., ca să nu mai insist asupra cercetărilor unei strălucite pleiade de istorici și lingviști români.

¹⁶ Între altele, așa cum aveau să arate și investigațiile lingvistice ulterioare, nu este ușor de demonstrat că limba română ar fi înlocuit latina populară încă înainte de începutul sec. VII. Nu încape îndoială însă că acest proces a fost grăbit de înlocuirea în Imperiul Bizantin, la nivel oficial, a limbii latine cu geaca (cca anul 605).

¹⁷ Rosetti, p. 214-216. Vezi asupra acestei chestiuni și Šišmariov, p. 82.

¹⁸ Rosetti, op. cit., p. 77.

¹⁹ Ibidem., p. 295.

²⁰ Ibidem., p. 609.

²¹ Ibidem., p. 293-294.

²² Ibidem., p. 300. Deci nu e vorba de acea variantă năstrușnică de bilingvism, promovată de istoriografia rusă, după care populația romanică ar fi însușit limba slavă în aceeași măsură în care slavii au învățat româna.

²³ Ibidem., p. 294. Este importantă referința savantului, în acest context, la componența etnoculturală multiplă a Peninsulei Balcanice, care sugerează complexitatea procesului de formare a limbii române și a poporului român.

²⁴ Ibidem., p. 298. Evident însă că influența târzie s-a deosebit mult de cea timpurie, din sec. VII-IX, întrucât ultima avea să poarte pecetea vizibilă a culturii bizantine și, principalul, nu mai ținea de procesul formării limbii române, la fel ca și aflarea sporadică și efemeră a slavilor de răsărit la gurile Dunării în timpul campaniilor de jaf din sec. X asupra Bizanțului: v. Țurcanu, p. 123-127 cu notele corespunzătoare.

²⁵ Drăganu, p. 593.

²⁶ Šišmariov, p. 82-83. Mai precis, limba populației romanizate, latina populară.

²⁷ Mutafčiev, 1932, p. 78, 293.

²⁸ Šišmariov, p. 92.

²⁹ Šišmariov, p. 90.

³⁰ Ibidem., p. 91.

³¹ De fapt, sursele vremii nu confirmă aceste păreri: v. în continuare părerea lui Constantin Pofirogenetul și constatările unor autori contemporani asupra acestei chestiuni.

³² Ibidem., p. 92. Se cere aici precizarea că, formal, acest stat a avut o durată mai mare, până spre sfârșitul sec. XIV, dar realmente și-a pierdut independența în momentul invaziei tătaro-mongole din 1241.

³³ Raevskij, 1988.

³⁴ Sursele bizantine, cele mai sigure în privința apariției slavilor la Dunăre, nu confirmă aflarea lor aici în sec.V, cum susține Raevskij: Curta, 2001, p. 71. Nu se arată convingătoare nici părerea că la așa-zisa prima etapă a evoluției sale (sec. VI-VIII) limba romanică  ar fi fost unitară și nu ar fi cunoscut influențe slave. De altfel, etapele sunt prezentate cam încâlcit (v. Raevskij, p. 114-115, 144-145), la fel ca și părerea despre primele influențe slave asupra limbii romanice de răsărit. De asemenea, autorul nu pare să aibă o viziune limpede cu privire la arealul de formare a limbii române: cel mai des sunt menționate Dacia și „cele două Moesii”, uneori mai e numită și zona Serdicăi, a Moravei (evident, din Serbia) și Iscîr-Timoc (p. 75, 177, 186), dar nu este clar dacă nu cumva sunt ignorate părți importante din fostele provincii romane Panonia și Dardania (v. Rosetti, p. 77).

³⁵ El susține repetat (e adevărat, formulele variază de la un subiect la altul) că până în sec. XII romanicii nord-dunăreni locuiau în Carpați și pe versanții acestor munți, unde s-ar fi retras după sec. X (v. Raevskij, p. 138, 145, 177-178, 185), afirmație ce vine în contradicție cu unele surse bizantine (Kinnamos, Choniates), care semnalează prezența vlahilor la nord de Dunăre în sec. XII, inclusiv relatează despre raidurile comune în Peninsula Balcanică ale cumanilor cu vlahii (romanicii) din stânga fluviului, de unde se vede bine că aceștia din urmă se aflau pe teritoriile întinse din afara munților, ocupate de cumani. Vezi și Drăganu, p. 573; V.F. Šišmariov, p. 94 (este de reținut observația sa că sursele scrise întotdeauna întârzie, deci ele se referă, de fapt, la realități mai timpurii); Țurcanu, p. 129-130, 240-241.

³⁶ Raevskij, p. 161-162.

³⁷ Ibidem., p. 181.

³⁸ Raevskij, 181. Ibidem. Această afirmație nu poate fi demonstrată. Unii istorici, în special bulgari, susțin că țaratul bulgar s-ar fi întins departe spre nord și nord-est de Dunărea de Jos. V.N. Zlatarski, mai precaut, crede că în sec. IX statul bulgar ar fi cuprins toată partea sudică a Basarabiei: Zlatarski, 1918, hărțile anexate. În realitate, sursele bizantine nu confirmă această părere. Constantin Porfirogenetul de ex. arată clar că în sec. X frontiera nord-estică a Bulgarei pornea de la Dunăre, mai precis, de la brațul Sulina al râului: ’Απò δὲ τòν Σελινἀν οὺ φοβοῦνται τινα, ἀλλἀ τὴν τῆς Βουλγαρἰας γῆν ὲνδυσἀμενοι, εὶς τò τοῦ Δανουβἰου στὁμιον ἔρχονται (De adm., 9, 49-51; 37, 157-159); v. comentariile lui G.G Litavrin, T.M. Kalinina și B.N. Florea la ed. rusă din 1989: http://www.vostlit.info/Texts/rus11/Konst_Bagr_2/pred.phtml?id=6363; v. și A.T. Smilenko, A.A. Kozlovskij, 1987, p. 81. Însă în ceea ce privește influența limbii bulgare la nord de Dunăre, mai mulți cercetători, cu începere de la Philippide, au demonstrat pătrunderea cuvintelor din slava bulgară până în vestul Transilvaniei, la nord de Carpați, iar de acolo, în Bucovina, Moldova de Nord și în Basarabia. Dar, în mod sigur, influența bulgară nu a fost mai mică de la sud spre nord și nord-est. Unele studii de lingvistică avertizează asupra necesității de a nu absolutiza influența bulgarei asupra limbii române la această etapă, când de fapt, în spațiul în care au avut loc contacte mai strânse între romanici și bulgari „influența românească a lăsat urme mult mai adânci în limba bulgară decât influența slavă în limba română, căci a atins și structura ei internă și nu s-a mărginit numai la introducerea de cuvinte”: Th. Capidan, 1924, p. 235.

³⁹ Raevskij, p. 224. E gratuită însă  afirmația cum că acest proces ar fi avut loc în condițiile în care romanicii vor coborî din munți spre câmpie, inclusiv în spațiul de la est de Carpați, odată ce aceștia, așa cum am văzut mai sus, erau așezați temeinic în acest teritoriu de mai multă vreme.

⁴⁰ Vezi despre împrumuturile târzii: Mihăilă, 1983, p. 43-83.

⁴¹ La observațiile de mai sus ale lui Rosetti și Šišmariov, după care limba română exista ca atare după ce latina populară cedase locul în spațiul est-romanic limbii romanice locale, adică în sec. VII-VIII, adăugăm o observație mult mai târzie, după care „limba română a ’apărut’ ca un idiom diferențiat de latina din care provenea, în cursul secolelor VII-VIII”: Istoria românilor, p. 132.

⁴² Raevskij, p. 220. Evident că pătrunderile ulterioare de cuvinte străine, inclusiv slave, în limba română nu mai țin de procesul formării limbii.

⁴³ După câte cunoaștem, nu s-a întrebat nimeni, din cei care vorbesc despre migrarea peste Dunăre a populației romanizate nord-dunărene, ce relații a avut  aceasta cu romanicii sud-dunăreni, câtă vreme, în mod sigur, din punct de vedere etnic cele două comunități nu erau identice.

⁴⁴ V. de ex. Philippide, 1927, p. 344; Rosetti, p. 436; Șișmariov, p. 93;  E. Petrovici, 1960, p. 41 și urm.; Idem, 1964, p. 37 și ur

⁴⁵ Se vorbește în unele studii lingvistice despre preluarea de către romanicii răsăriteni a cca 15 cuvinte așa-zis protoslave, adică acestea ar fi aparținut slavilor din sec. VI-VII, dar se pare că, în realitate, e vorba de supoziții, nu de lucruri sigure: v. Mihăilă, 1971, p. 358 sqq.

⁴⁶ Vorbind despre slavii din Transilvania și Muntenia, Niederle observa: „Presupun că acolo au rămas mereu mulți  slavi, care au fost romanizați, dar sigur că ei constituiau o minoritate față de dacoromâni. Altminteri еi ar fi slavizat populația veche (autohtonă? – I.Ț.) și ar fi pus stăpânire pe această regiune așa cum a fost în Peninsula Balcanică”:  Niederle, p. 87.

Abrevieri:

DDM Dnestro-Dunajskoe meždurečje v I – načiale II tys. n.e., Kiev, 1987.

IAN SSSR Izvestija Akademii Nauk SSSR, Moscova.

SCL Studii și cercetări lingvistice, București.

Voprosy Вопросы языкознания, Moscova.

Bibliografie:

Capidan, Th., Raporturile lingvistice slavo-române. I. Influența română asupra limbii bulgare, Dacoromania, III (1922-1923), 1924.

Constantine Porphyrogenitus, De administrando imperio, ed. by Gy. Moravcsik, Washington, 1967.

Curta, F., The Making of the Slavs. History and Archeology of the Lower Danube Region c. 500-700, New York, Cambridge University Press, 2001.

Drăganu, N.,  Românii în veacurule IX-XIV pe baza toponimiei și a  onomasticei, București, 1933.

Istoria românilor, vol. III. Sintezele românești, ed. a doua, București, 2010.

Mihăilă, Gh. Criteriile determinării împrumuturilor slave în limba română, SCL, XXI, 1971, 5.

Mihăilă, Gh. Împrumuturile vechi slave în româna comună, SCL, XXXIV, 1983.

Mutafčiev, P., Bulgares et  Roumains dans l’histoire des pays danubiens, Sofia, 1932.

Niederle, L., Slavjanskie drevnosti, Мoscova, 1956.

Petrovici, E. Istoria poporului român oglindită în toponime, București, 1964.

Petrovici, E. Toponimice slave de est pe teritoriul Republicii Populare Române, Romanoslavica, 1960, IV.

Philippide, A., Originea românilor, vol. I, Iași, 1923; vol. II, Iași, 1927.

Raevskij, N.D.,  Contactele romanicilor de răsărit cu slavii. Pe bază de date lingvistice, Chișinău, 1988.

Rosetti, A., Istoria limbii române, I. De la origini până în secolul al XVII-lea, ed. a doua revăzută și adăugită, București, 1978.