Un BMW alb pentru mama

Îl cheamă Eugen, are 34 de ani, e șaten, cu ochi căprui și studii superioare neterminate. De trei ani n-a mai dat pe acasă – a fost în Israel. N-a putut să ajungă nici la înmormântarea maică-sii, care s-a stins subit, prea devreme, ca toate mamele. Dacă venea pentru câteva zile în Moldova, nu s-ar fi putut duce înapoi.

Abia acum a fost cu Doamne-ajută. A respectat toate prevederile contractului și e om cu inima împăcată, știind că patronul va fi bucuros să-l primească înapoi. Pentru că Eugen e băiat muncitor și cumsecade, nu bea la lucru, nu se pune în poară și nu se leagă cu cine nu trebuie. Doar că nu prea are noroc…

A ajuns la Chișinău vineri seara. Era târziu, a luat un taxi și a mers la un hotel din centru, un hotel faimos pe vremea studenției lui. Visa pe atunci să aibă mulți bani și să petreacă măcar o noapte acolo cu Paula, o colegă de grupă care nici nu se uita la el. S-a măritat repede cu un bărbat de vreo patruzeci de ani, care trecuse deja printr-o căsătorie.

Acum vreo două luni, un prieten din facultate îi zicea, într-o sâmbătă, când au tras o beție pe skype, că a întâlnit-o prin oraș și ea avea un ochi vânăt și doi dinți lipsă. „Se vede c-o bate zdravăn tâmpitu’ cela al ei. E speriată, se uită prin părți când vorbește cu tine, de parcă se teme să n-o vadă cineva”, zicea Dima și Eugen a băut atunci berea dintr-o înghițitură și a tăcut o vreme. Nici Dumitru n-a mai zis nimic.

După aceea și-a făcut un cont de facebook, a căutat-o și i-a privit pozele. Erau niște fotografii vechi, încă de pe timpul studenției, și doar una de mai încoace, o etichetase cineva, și, așa cum îi spusese Dumitru, soarta fusese nemiloasă cu dânsa. A slăbit peste măsură și din frumusețea de odinioară a rămas numai sclipirea ochilor ei negri și triști.

A ieșit la balcon, și-a aprins o țigară și contempla Chișinăul adormit, uitat într-o liniște apăsătoare cum e în ajunul marilor sărbători. Undeva, poate că nu departe, femeia pe care cândva o iubise plângea, dar probabil că așa a fost să fie și el n-avea ce să se mai gândească la asta, de vreme ce asta era și nu se mai putea face nimic.

Trebuia să doarmă, să se odihnească după drumul lung, că a doua zi avea trebi. Urma să se vadă cu un manager de la o agenție și să ia în chirie, pentru câteva zile, o mașină cu care să plece în sat, de Paștele Blajinilor. O mașină cum n-au mai văzut Budăii, o mașină din cele pe care mama și le dorea pentru el.

Sărmana de ea, a muncit din greu să-l ajute, să-l trimită la facultate, cu toate că, în afară de Jenel, mai erau încă patru și toți trebuiau hrăniți, îmbrăcați, și erau vremuri grele… Tatăl lor și-a pierdut urma încă prin ’95-’96, se duse într-o primăvară ca asta în Rusia și n-au mai avut nicio veste de la el, poate că se însurase pe acolo, că unul ca dânsul ar fi putut s-o facă, ori poate că-l bătuseră, îi luaseră actele și a rămas pe drumuri, n-aveau ei de unde să știe… Iar apoi, după ani de așteptare și tot felul de încercări de a da de urmele lui, și-au zis că o fi murit pe undeva, aruncat din tren, neștiut de nimeni, și-l considerau mort, și așa răspundeau când îi mai întreba cineva de soarta lui.

Mama i-a crescut cum a putut de una singură și după ce el a absolvit cu medie bună liceul din Telenești, l-a convins să meargă la Medicină, că ea avea să îmbătrânească odată și cine ar putea s-o lecuiască mai bine decât copilul ei? Și-apoi, medicii pe care îi cunoscuse ea aveau mașini și case frumoase, se duceau vara cu familia la mare și trăiau mai bine, cu mult mai bine decât ei. Și chiar dacă Eugen se gândea să meargă la Facultatea de Istorie, că-i plăcea foarte mult istoria, a ascultat-o pe mama că „istoria asta e numai a noastră, dar, cine știe, cu vremea poate te-i duce și tu pe undeva și doctorul e doctor peste tot, că și în Africa, și în America oamenii au, ca și noi, dinți, inimă, stomac, și câteodată îi supără și-i doare…” Așa i-a zis atunci maică-sa, și el i-a dat dreptate.

Dar taxa de studii era mare, mai ținea mama câte un vițel, pe care-l vindeau în toamnă, se mai ducea și el vara la lucru cu bade-său Grigore, dar le era greu, nu le ajungea, și el a hotărât într-o zi să se ducă, poate în America, poate în Anglia, pe unde se mai duceau studenții, să câștige un ban și s-o ajute pe mama, își luă un an-doi concediu academic, că „Universitatea aceea n-o să fugă” de acolo unde o lăsa el, că „mai fac și alții așa și nu e mare pagubă”. Așa îi spunea el mamei și ea s-a uitat la dânsul și numai la urmă a oftat că dac-o să prindă el gustul străinătății, o să uite și de învățătură, și de tot, dar l-a lăsat să facă așa cum credea.

După un an și ceva în State, a venit și a stat pe acasă vreo două săptămâni, apoi a plecat la Moscova, pe urmă în Polonia, Germania, și acum, iată, a văzut cu ochii lui Țara Sfântă, a mers prin locurile pe unde a călcat, cu două mii de ani în urmă, Mântuitorul.

Din banii trimiși de el în toți acești ani au reparat casa părintească, i-a ajutat pe frații și surorile lui cu bani, când le-a trebuit pentru nunți și cumetrii, bucurându-se că, în sfârșit, avea să-i vadă aranjați la casele lor, n-a jelit deloc pentru tratamentul mamei, doar că nu le-a fost în putere s-o scape… Și, Doamne, cum s-ar fi bucurat ea să-l vadă azi la poartă, coborând dintr-un BMW X7, alb ca laptele de munte. Să meargă mândră prin sat că băiatul ei a venit acasă, că are mașină, că e sănătos, că muncește și-i merge. Prea îi făcuse inimă rea gura satului atunci când el abandonase studiile și vecinele mai rele de gură spuneau: „Aracan de mine! Închipuie-ți tu, să ajungă al lui Tamara doctor, că-s vai de capul lor…”

Mașina aproape că zbura pe șoseaua cârpită de curând pe ici-colo și Eugen își zicea că a meritat să dea atâta bănărit pentru trei zile de plăcere la volanul BMW-ului. Măcar acum să-l vadă mama de pe ceea lume, să se bucure că băiatul ei că a venit la dânsa, și nu așa, dar te uită cu ce frumusețe de otomobil, să-i vorbească și pe ei lumea, nu cu jale, cu prefăcută înțelegere, ci, poate pentru prima dată, cu invidie, că așa sunt oamenii, mai ales cei din mahalaua lor. Că de unde să știe satul de e mașina ta sau ai luat-o în chirie, că, dacă are de născocit, născocește, iar dacă vrea să te creadă, te crede, orice ai spune.

Mergea la volan și își închipuia cum o să urce el pe sora sa și cumnatu-său, cu tot cu copii, în mașină și or să meargă împreună la cimitir, cum o să șofeze el atent prin sat, fără grabă ca fiecare babă să apuce să vadă cine a venit cu așa mașină frumoasă, iar la poarta cimitirului să se adune toți copiii în jurul BMW-lui și să se minuneze, așa cum se minunau ei, copii fiind, când venea în sat Marcel, băiatul cel mai mare al fostului brigadier, care avea o Alfa Romeo vișinie.

Dar cât de frumoase erau pe atunci sărbătorile. Oamenii n-aveau, ca acum, facebook, odnoklassniki sau skype, nu se vedeau cu anii și când se întâlneau, de Paștele Blajinilor, la cimitir, își povesteau în câteva minute viața, cu bune și mai puțin bune, se bucurau, se compătimeau și se mirau ce repede au trecut anii și cum au îmbătrânit cu toții, pe neprins de veste. Iar cei mici îi ascultau și nu le venea să creadă că poți să nu-ți vezi un prieten zece-cincisprezece ani, să nu știi aproape nimic despre el, că, de pildă, și-a rupt un picior, ori când și de unde a mâncat cireșe de anul ăsta, care și cât a câștigat cu uratu’, câte și mai câte… Pentru ei toate astea erau nepământești, or, el își vedea prietenii cel puțin o dată pe zi, seara, când ieșeau la cireadă, iar duminicile de vară și le petreceau numaidecât împreună.

Între timp, viața îi învățase și pe ei să trăiască departe unul de altul, să nu se vadă cu anii și să aibă a-și spune atât de puține, în câteva minute, cât să tragi o țigară după gardul cimitirului…

Acum erau puțini și veneau tot mai puțini, de la an la an, cum îi spuse soră-sa odată, nu demult, chiar și la mormintele unde cândva era forfotă mare în ultima vreme veneau numai câteva suflete, care parcă nu mai aveau ce să-și spună și să se facă auziți, cu râsetele lor. Cu atât mai mult ei, care de când se țin minte au fost cinci, cu mama șase și se țineau împreună ca degetele de la mână. Acum însă avea să vadă satul cine e Jănică al Tamarei.

De cu seară a căzut o ploiță sănătoasă și de cum a ajuns în Budăi, Eugen a înțeles că n-aveau cum să se ducă o doua zi la cimitir cu BMW-ul. Oricât ar fi „neamțul” de puternic, nu risca el să-l bage prin glodurile satului. A ajuns, cu chiu, cu vai, până la casa părintească, unde locuia acum soră-sa și a lăsat mașina, stropită până la acoperiș, pe toloaca din fața porții. Poate că așa, de acolo, din ceruri, unde era mama, se vedea mai bine, își zise Eugen și intră în ogradă, cu ochii în lacrimi.

Copiii crescuseră și când i-a luat în brațe, nanu’ Jănea a înțeles că skype-ul minte totuși, că de departe viața se vede altfel decât este și că își are ea socotelile ei, socoteli pe care tehnologiile n-au cum să le arate întocmai precum sunt. Au băut bere, vin, au stat la vorbă, și-au amintit și i-au pomenit pe cei care nu erau de față, viii cu viii și morții cu morții.

A doua zi au luat coșurile cu pomeni, Eugen a încălțat ciubotele grele ale lui cumnată-său și au mers la cimitir. Au pus pomenile pe țărâna udă, deasupra căreia au îngenuncheat, spre mirarea copiilor. A mai schimbat câteva vorbe cu care mai treceau pe alături și au stat cuminți la măsuța cu picioare grele din fier, înfipte bine în pământ, ca să n-o fure cineva.

Pe la amiază, după ce a trecut părintele Serghie și pe la ei, după ce au dat și au primit pomenile aduse care și de pe unde, s-au dus acasă. Și toți vedeau că badea Jenică era mâhnit, de parcă ceva se rupsese înăuntrul lui, ceva care îl ținea până nu demult legat de satul acesta, pe care, iată, nu-l mai recunoștea.

Au stat la masa până târziu și când toți s-au dus la culcare, Eugen a ieșit pe toloacă, s-a uitat dacă totul era în ordine cu mașina, a mai fumat o țigară, apoi s-a dus și el să se întindă.

Când s-au trezit luni dimineață, mașina avea toate roțile sparte. Noaptea, pe când toți dormeau, cineva băgase cuțitul în cauciucuri. Eugen umbla de colo-colo în jurul mașinii și nu mai știa ce să facă. „Ei, cum se poate?…”, se indigna el, tot întrebându-se cum să scoată haramul acela de mașină din glod, cum să ajungă cu ea la Chișinău și cam câți bani are să-l coste schimbatul pneurilor. Și tocmai acum, când șeful urmează să-i transfere niște bani abia peste vreo săptămână.

Pe drum a trecut o vecină, le-a dat binețe, s-a uitat la roțile dezumflate și a mers mai departe, zâmbind ca pentru sine. Lui Eugen îi venea tot atunci s-o ajungă din urmă și să-i spună numaidecât vreo două vorbe, dar e băiat cuminte, educat și cu frică de Dumnezeu, doar că, vă ziceam, n-are noroc…

(2019)