Ștefan Luchian – un mare simfonist al culorii

În fața pânzelor lui Luchian, privitorul se simte prins de vraja și farmecul ce se revarsă din ele, pierzând noțiunea timpului, emoționat sau tulburat, asemenea, preluând starea sufletească a pictorului în momentul creației. Se realizează o comuniune, pe care artistul o transmite, între frământarea lăuntrică și armonia imaginii plastice.

Rareori a existat o atât de vie și semnificativă potrivire între om și operă, între viața dusă de un artist și întreaga-i creație, ca în cazul lui Luchian. Omul blând, duios și mărinimos a fost nevoit să cunoască amărăciunea și revolta în împrejurări tragice, să dea o luptă titanică pentru a-și păstra integritatea morală și a se desăvârși ca artist.

Pictorul și criticul Nicolae Tonitza îl socotea pe Ștefan Luchian „cel mai rafinat colorist din neamul nostru” și „unul dintre marii simfoniști ai culorii din Europa”. El a făcut din picturile sale poeme de un intens lirism cu profunde aspecte afective și semnificații de un înalt ethos umanist. Opera sa oglindește, interpretează, transfigurează bucuriile și suferințele omului, clipele de strălucire și de frământare creatoare.

Biografia lui Luchian, marcată, în copilărie, de farmecul simplu și luminos al dealurilor cu vii și al luncilor de pe malul Prutului, este istoria unei pasionate lupte pentru afirmarea artistică, cu bucuriile și tristețile unui temperament aprins, iubitor de viață, cu tragedia unei boli care îl va răpune înainte de vreme.

Ca fizic, Ștefan Luchian era înalt, spătos, ciupit de vărsat. Nu avea nimic frumos, în afara ochilor, minunați, de care era îndeosebi îngrijorat să nu-i piardă. Visător, credul, blând și înclinat spre boemă, incapabil să se descurce în viață, și-a pierdut foarte repede averea moștenită.

Legenda spune că, într-o zi de iarnă, fiind singur acasă, și-a apropiat fața de gura sobei care dogorea. După ce și-a înfierbântat bine fața, a fugit afară, a îngenuncheat în zăpada proaspăt așternută și și-a îngropat obrajii în ea. Când și-a ridicat fața, pe zăpadă rămăsese amprenta chipului. De aici, se pare, îi vor rămâne, pentru toată viața, semne pe față, asemănătoare cu ciupitura de vărsat.

Viața lui Luchian are trei etape: prima etapă – de la nașterea sa, 1 februarie 1868, în comuna Ștefănești, lângă Botoșani – care durează până la începerea studiilor la Școala de Arte Frumoase, în 1885; a doua, de la 1885 până la 1901, etapa de ucenicie propriu-zisă, când el învață și își caută un drum propriu în artă; a treia etapă, finală, durează până la sfârșitul vieții, în 1916. Este epoca de creație și desăvârșire pe plan artistic, dar totodată constituie și tragedia vieții lui, pentru că în 1901 se produc efectele unei boli care va progresa mereu, până la deznodământul final. Este o etapă plină de suferință și tragism.

Asemenea lui Beethoven, care asurzea tocmai atunci când își începea marile creații simfonice, Luchian este amenințat să paralizeze și să orbească.

Ștefan Luchian manifestă interes și pentru literatură, frecventând cenaclul lui Al. Macedonski și cafenelele Fialkowski și Kübler, unde se întâlneau artiștii, scriitorii, compozitorii și cântăreții. El participa adesea la discuții susținând necesitatea legării artei de viață. (Cofetăria Fialkowski era, după cum notează C. Bacalbașa, o „adevărată instituție”. Îi urmează Cafeneaua Kübler, unde „două tabere de poeți, unii tradiționaliști, alții moderniști, întrețin spiritul viu al artei prin bătălia lor ideatică”.)

Dacă în portretistică Luchian e mare, în peisaje și flori se depășește pe sine. Cu câteva excepții, peisajele sale nu sunt populate nici de oameni, nici de alte viețuitoare; ele sugerează o singurătate care te înfioară și îți trezește neliniști.

Opera lui Luchian, numeric, este relativ modestă, însă, raportată la cei 15-17 ani de creație, este destul de bogată: portrete, autoportrete, compoziții, peisaje, flori, pictate în ulei, acuarelă sau pastel.

În muzeele de la München și Paris, Luchian venise în contact cu tot ce era mai reprezentativ în arta apuseană de la Renaștere până la postimpresioniști. Se adăpase la izvoarele marilor maeștri, privise îndelung și arta impresionistă, plină de lumină și căldură, care în acea epocă era încă la apogeu și toate aceste influențe le-a topit în retorta sufletului său, apoi a creat o operă originală.

Când n-a mai putut vedea lumina soarelui, Luchian s-a lipsit de ea pentru pânzele lui creând o alta, care nu pătrunde pe fereastră, ci izbucnește dinăuntru spre înafară. El a încorporat lumina în culori pure, în peisaj ori în corola florilor. Culorile lui sunt „smalțuri topite și răcite brusc”, care vor rămâne la fel de proaspete ca vopselele de pe amforele grecești.

După 1909, până la sfârșitul vieții lui, în mod practic nu va mai părăsi patul și fotoliul. Acești ani sunt cei mai fertili din activitatea lui Luchian, marcând totodată apogeul artei lui. Pictează în ulei și pastel, inspirat, cu avânt, cu graba și disperarea omului care știa că răgazul îi va fi scurt. Ferecat în neputința de a se mișca, marele singuratic va trebui să renunțe la peisaj, concentrându-și atenția spre flori, care i se aduceau acasă. Astfel, marele nefericit mai găsea o fărâmă de rațiune spre a supraviețui și a uita amarul destinului său.

Dar zilele și nopțile celui sortit la nemișcare – și mai ales ale lui, care cu 20 de ani în urmă „făcea curse lungi cu bicicleta în jurul Bucureștilor, ori își mâna mândru telegarii înhămați la un docar, stârnind invidia trecătorilor” – sunt nesfârșit de lungi și pustiul lor nu poate fi umplut.

Într-o seară, când singurătatea îl apăsa, i-a pășit pragul un tânăr, „mic de statură, plinuț la trup, cu o frunte larg deschisă, stângaci în mișcări și cu privirea fosforescentă”, și, fără să spună nimic, și-a scos vioara și a început să-i cânte omului care întruchipa, în patul lui de suferință, tragedia tuturor geniilor strivite de un destin nefast.

Tudor Arghezi, care povestește scena, nu ne spune ce i-a cântat. Poate răscolitoarea Baladă a lui Ciprian Porumbescu, care s-ar fi potrivit pânzelor din ciclul 1907, poate serenada lui Toselli, care avea atmosfera anemonelor, a crizantemelor sau a sălciilor. Poate i-a cântat din Bach, ca să-l ridice din nimicnicia suferinței, pe culmile senine ale meditației și ale împăcării cu destinul. Cele două ore de armonii, venite parcă din altă lume, l-au făcut pe cel ferecat în pat să renască, să-și retrăiască întreaga viață, clipă de clipă, și să-și redobândească liniștea. Dar orice mare bucurie se plătește cu lacrimi. A înțeles, în acele două ore, că numai trupul poate fi legat și aruncat în netrebnicie, asemeni lui Prometeu, pe când spiritul colindă liber, nestingherit. După ce ultimul acord al muzicii s-a stins, în întunericul camerei, oaspetele, ghicind parcă întrebarea, a spus simplu: „Sunt George Enescu”.

Deci geniul muzicii și al arcușului românesc venise să-și arate atașamentul pentru geniul penelului românesc; să-i tonifice existența, arătându-i că nu este nici singur, nici uitat. Acesta a fost episodul cel mai luminos și înălțător din ultimii 15 ani ai existenței lui Luchian.

Dar marile fericiri sunt de scurtă durată.

După câteva zile de la acest fericit eveniment, a avut loc o întâmplare stranie.

Au dat năvală în camera bolnavului procurorul Clement Ionescu, grefierul Tase Tănase și Victor Filotti, om bogat din protipendada capitalei, „cu state politice în partidul conservator-democrat”. S-a făcut imediat constatarea că „cel vinovat” nu se poate mișca și deci de multă vreme nu mai era capabil să picteze. A fost acuzat că semna și punea în vânzare tablouri făcute de pictorul Traian Cornescu, înșelând astfel cumpărătorii (îndeosebi pe importantul politician Victor Filotti).

Și omul legii l-a declarat arestat pe cel „arestat” de boală de 15 ani. Deci înscrisese în catalogul borfașilor încă un nume: Ștefan Luchian.

La câteva zile după incident, ziarele anunțau că politicianul Victor Filotti a fraudat statul român cu peste 6 miliarde lei.

Această ultimă întâmplare l-a aruncat pe Luchian în negurile destrămării. Din ziua aceea nu a mai mâncat, refuzând până și apa. În camera lui nu mai intrau decât familia și medicul. Se luaseră florile, spre a nu încărca aerul cu miresme prea tari. Rămăseseră doar câțiva trandafiri la căpătâiul lui.

Inima slăbea, iar chipul lui se lumina. Căpăta lumina unei liniști, pe care nu o avusese niciodată.

Cumplita tulburare din ajun se risipise. Revolta amuțise. Conștiința plină de doruri și măreție, ochii săi duioși și buni, acum cu ape negre în licăririle de chihlimbar, i-au mai rămas treji până în zori, când inima nu a mai bătut și gheața morții a cuprins chinuitul trup, care s-a luptat mai bine de 15 ani pentru viață și pentru artă.

În dimineața zilei de 28 iulie 1916 – era într-o marți –, o tânără fată s-a strecurat în camera lui Luchian, așa cum o făcea de două-trei ori pe săptămână. Îi aducea anemone proaspete, florile lui preferate. Alerga cu drag la omul acesta ferecat în fotoliul lui de un destin crud și neiertător, fiindcă, de fiecare dată, ochii lui de chihlimbar o învăluiau cu o caldă bucurie și o nesfârșită tandrețe.

O neliniște ciudată îi apăsa acum sufletul și îi grăbea pasul. Însă, spre disperarea ei, nu l-a mai găsit în viață. Ochii lui, care smulseseră naturii toate tainele, și mâna, care zămislise atâtea minuni, încremeniseră pentru totdeauna.

Tânăra fată nu a mai așezat anemonele în ulcele smălțuite, cum făcea de obicei, ci i le-a presărat pe piept și apoi a căzut în genunchi, într-un hohot de plâns. Și-a rezemat fruntea de mâna care mai alaltăieri, într-un suprem efort, mai găsise resurse să se întindă spre ea, să-i mângâie fruntea și părul, cu atingeri ușoare și îndelungi, retrăind, parcă, îndepărtate amintiri.

Tânăra fată, care îi adusese, în dimineața aceea de vară, prinos de flori și lacrimi, era fata Saftei Florăreasa.

„De 15 ani – scria Tudor Arghezi, la 1 iulie 1916 –, sângele acestui trup înfrânt se risipește zi de zi ca o vapoare. Prometeu crucificat, de șase mii de zile, marele chinuit, căruia fatalitatea i-a dăruit o suferință feroce, demnă de geniul lui neînvins și prea curat, e un sfânt pentru gloria românească și un mucenic pentru voința și răbdarea unui bărbat. Acest artist nu mai e un om încă de atunci și a fost mai mult decât o suprafăptură până luni pe-nnoptate. Dumnezeu fu drept cu el, ca să pedepsească fapta lui de a fi descoperit misterul cu care trei puncte de culoare îl smulg din spațiu și-l trădează. De vreo doi ani dreapta artistului, cu care, prizonier al mădularelor lui pietrificate, a putut să se apere de vulturii negri, mânjindu-i cu pensula lui de soare și azur, încremeni și ea. Dacă mâna-i murise, trebuia și ochiul să fie închis”.

Opera lui Ștefan Luchian exprimă un elan vital, patetica bucurie pe care o trezește contactul cu lumina pură a zilei. Sub jocul luminii, pictorul face să transpară vigoarea formelor, dezvoltând notația impresionistă pe o structură solidă. Tablourile lui au un echilibru secret, care îi permite să dezvolte, fără a ajunge la dispersarea imaginii, impresiile pe care i le furnizează realitatea.

Ștefan Luchian a fost, în egală măsură, peisagist, portretist, autor de compoziții și naturi statice – îndeosebi flori.

„Întocmai ca toți marii artiști ai lumii, Luchian este un pictor profund național, înzestrat cu o întinsă știință a tuturor înfățișărilor țării, a oamenilor ei. Vibrația lui în fața realităților locale este adâncă și răscolitoare și focul simțirii o trezește pe a noastră pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit”, scria Tudor Vianu.

Pictorul Nicolae Grigorescu, care i-a fost profesor la Școala de Arte Frumoase, văzându-l cum pictează, ar fi exclamat în fața unei lucrări semnate de Luchian: „În sfârșit, am și eu un succesor!”.

Vizitându-l, cu puțin timp înainte de moarte, Nicolae Tonitza l-a văzut în calvarul creației și a izbucnit în lacrimi: „I-am legat pensula de antebrațul mâinii drepte și mâna lui începe să se zbată nervos și stângaci pe suprafața pânzei și fața lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoșător. Rezonanțele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la lacrimi”.

„Luchian avea toate darurile marelui artist și, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemență a personalității după care recunoști pe maeștri... Profunda capacitate afectuoasă și energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate..., un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul și în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră și suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”, spunea Tudor Vianu.