O reeditare binevenită: Iuliu Zanne, Proverbele românilor

De curând, a avut loc un eveniment editorial de mare însemnătate: a apărut în librării faimoasa și impresionanta lucrare paremiologică a lui Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia. Proverbe, ziceri, povețe, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme și cimilituri, ediție îngrijită de Roxana Vieru, prefață de Ioan Milică, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2019. Este un moment care, înainte de toate, merită semnalat, de aceea prezentul text nu va fi o recenzie propriu-zisă, ci o scurtă descriere a acestei ediții, dimpreună cu încercarea de a evidenția – cu ajutorul specialiștilor implicați într-o atare acțiune recuperatoare – importanța excepțională a unui asemenea act cultural.

Cu privire la ce a reprezentat pentru români, în epoca lui Zanne, publicarea acestui tezaur de înțelepciune (preponderent) populară, este suficient să reproducem cuvintele profesorului Stelian Dumistrăcel (din caracterizarea consemnată pe coperta a IV-a a primului volum): „Cititorul de astăzi al Proverbelor românilor, adunate și publicate între 1895 și 1912, de inginerul Iuliu Zanne, trebuie să-și rememoreze faptul că această monumentală lucrare a fost, alături de colecția «Convorbirilor literare» (1867) și de o hartă a graiurilor românești din spațiul carpato-danubian apărută în «Atlasul lingvistic al spațiului daco-românesc», publicat de germanul Gustav Weigand în 1909, una dintre piesele din dosarul prin care delegația română de la Conferința de Pace de la Versailles (1919-1920) a susținut existența, astfel recunoscută, a unității etnice, culturale și spirituale a românilor din Vechiul Regat, din Basarabia, Bucovina și din provinciile supuse atunci Austro-Ungariei, unul din principiile «naționalităților» care au stat la baza constituirii României Mari”.

Ediția cea nouă, pe care ne-o pun la dispoziție cercetătorii ieșeni, nu este o simplă reeditare de tip anastatic (cum este ediția din 2004, apărută la Editura Scara), ci o ediție critică, realizată după toate exigențele filologice. Cea care și-a asumat sarcina îngrijirii unui astfel de text este Roxana Vieru, lector dr. la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, filolog cu o frumoasă carte de vizită, dacă ținem seama de faptul că în anii 2014-2015 a reeditat exemplar o altă operă de o importanță capitală: Originea românilor (vol. I și II) de Alexandru Philippide.

Recenta ediție a Proverbelor românilor își prezintă bogatul conținut sapiențial în trei volume masive (cu copertă cartonată): vol. I – 955 p. + pag. xxvii; vol. II – 987 p.; vol. III – 811 p. În textul său introductiv (Fapte de limbă modificate și fapte de limbă păstrate în această ediție față de ediția din 1895-1903 [p. xvii-xxvii])ⁱ, Roxana Vieru ne oferă lămuriri referitoare la distribuirea materiei pe volume: „Din cele 10 volume ale ediţiei princeps, sunt cuprinse aici doar 8, respectiv volumele 1-7 şi 10. Volumele 8 şi 9 au fost lăsate deoparte, întrucât cuprind exclusiv materiale din manuscrisul lui Iordache Golescu ce ar trebui adunate într-o lucrare aparte. Volumul al 10-lea al ediţiei vechi constituia un supliment, în care erau încorporate proverbe, zicători etc. fie trecute cu vederea în cărţi deja consultate, fie descoperite în cărţi mai noi, fie indicate mai târziu de corespondenţi şi care trebuiau să fie încadrate sub cuvintele-titlu din volumele anterioare (1-7). În ediţia de faţă, acest material a fost inserat în locurile precizate de Zanne, primind indicaţia (S), urmată de numărul pe care îl avea în acest supliment, aşezată după text în cazul în care un astfel de material constituia doar o variantă (notată aici cu scriere cursivă) a unui proverb, a unei zicători etc. sau înaintea textului dacă reprezenta o structură cu totul nouă. Explicaţiile din supliment au acelaşi tip de marcaj. Pentru noua apariţie editorială s-a optat pentru comprimarea volumelor 1 şi 2 din ediţia veche într-un singur volum, a celor care purtau iniţial numerele 3, 4, 5 într-un volum secund şi a celor cu numerele 6 şi 7 în volumul terţ.” (p. xvii)ⁱⁱ.

Cele 18 capitole ale lucrării au fost împărțite astfel: cap. I-V în vol. I; cap. VI-X în vol. al II-lea; cap. XI-XVIII în vol. al III-lea. Iuliu Zanne și-a ordonat proverbele adunate pe câteva mari teme, în cadrul cărora a operat o clasificare pe „câmpuri conceptuale”. În final, materialul (reprezentat de aproximativ 20.000 de „intrări”, cuprinzând și multe variante) apare organizat în modul următor:

• Natura fizică (cap. I-II): an, anotimpuri, astre, ceasuri, zile, sărbători, timp, variațiuni climaterice; // elemente, pământ, metaluri (sic!), pietre, plante, poame, munca pământului;

• Despre animale (cap. III): păsări, patrupede, insecte, pești;

• Omul și organele sale (cap. IV): omul în genere, bărbat, femeie, copii, organe, membre;

• Despre viața fizică (cap. V-VII): trupul omului, stările, facultățile și mișcările sale, viață, moarte, infirmități, boli, mișcări, cele cinci simțuri, somn, vis; // obiceiuri, îmbrăcăminte, case și clădiri diverse, gospodăria casei; // mâncare, băutură;

• Despre viața socială (cap. VIII-X): vecin, cercetare, tovărășie; // stări sociale, boieri, titluri, război, jocuri, cântece, petreceri, arme; // justiție, legi, învățătură, negustorie, călătorie, meserii, unelte;

• Proverbe istorice (cap. XI): țări, popoare, orașe, sate, localități diverse, nume proprii;

• Credințe. Eresuri. Obiceiuri (cap. XII): Dumnezeu, draci, sfinți, preoți, eresuri și credințe;

• Despre viața intelectuală și morală (cap. XIII-XVI): sufletul și facultățile sale; // conștiința și inima; // calități și virtuți; // defecte, viciuri (sic!) și crime;

• Povețe și opriri, maxime, sentințe, pilde filosoficești (cap. XVII);

• Maxime extrase din diferiți autori români (cap. XVIII).

Noua ediție beneficiază și de o prefață semnată de conf. dr. Ioan Milică de la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Nu este vorba, în acest caz, doar de un text redactat de un lingvist și filolog, de un om de carte (care, printre altele, este și directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași), ci de un studiu scris de un cercetător pasionat de paremiologie, care purta de ceva vreme în minte proiectul acestei reeditări. Prefața, intitulată (scurt și la obiect) Proverbele românilor (p. i-xv), cuprinde trei secțiuni denumite sugestiv: O colecție model; Un monument național; O radiografie istorică.

Ioan Milică prezintă avatarurile elaborării ediției princeps, discută despre modalitatea în care a fost ea alcătuită și, ulterior, reeditată, caracterizează materialul înregistrat, face referire la receptarea critică de care a avut parte de-a lungul timpului, descrie contextul istoric în care a apărut, oferă date biografice despre Iuliu Zanne ș.a.m.d. În ultima parte a prefeței, universitarul ieșean identifică, în mod convingător, și patru „axe” la intersecția cărora ar putea fi plasat și reevaluat travaliul neobositului inginer Iuliu Zanne: axa identitară, axa istorică, axa filologică și axa editorială. Mă opresc aici doar la felul în care Ioan Milică justifică pertinența axei identitare: „înainte de Marea Unire de la 1918, colecţia Zanne a servit ca important mijloc de afirmare, prin şiragul de volume publicate, a unei forma mentis potente şi relevante pentru cultura română, formă de la care, mai apoi, gânditori şi savanţi români de excepţie, precum Lucian Blaga sau Mircea Eliade, au edificat arhitecturi teoretice şi metodologice ale căror reverberaţii sunt vii până în zilele noastre” (p. xiii).

Un atare proiect ambițios nu putea fi concretizat fără sprijinul unui alt om de carte, și anume directorul Editurii Vasiliana ’98 din Iași, Florentin Busuioc, care, conștient de valoarea culturală a acestui demers, a rezonat imediat la proiectul universitarilor ieșeni. Din această întâlnire fericită a rezultat, totodată, un produs cultural deosebit (în trei volume „hardback”) și atrăgător, tipărit în condiții grafice excelente. În aceste împrejurări, nu putem să nu amintim cuvintele lui Ion Heliade-Rădulescu: „Nația primește și binecuvântează pe cel ce face”.

Note:

ⁱ Ultimul volum (al X-lea) al ediției princeps avea mai multe pagini de titlu, pe care sunt trecuți ani diferiți: fie 1903, fie 1912. Roxana Vieru împărtășește opinia lui Stelian Dumistrăcel, după care 1903 va fi fost anul scrierii volumului respectiv, în timp ce 1912 va fi fost anul publicării sale.

ⁱⁱ Pentru a ne face o idee cu privire la amploarea acestei întreprinderi de ordin filologic, dar și pentru a-i menționa pe cei care au contribuit prin efortul lor la o atare reușită editorială, se cuvine să reproduc și următorul fragment: „Un colectiv coordonat de lect. dr. Roxana Vieru s-a ocupat de adaptarea textului vechi la capacitatea de înţelegere a cititorului actual nespecialist, în limitele permise de filologie, după cum urmează: volumele 1-3 din ediţia veche – lect. dr. Roxana Vieru, volumul 4 – dr. Ioan Mihalcea, volumul 5 – dr. Bianca-Elena Mihalcea, volumul 6 – Cristina Bezea, volumul 7 – Cristina Bezea (...) şi dr. Maria-Marilena Ciobanu (...), volumul 10 – dr. Maria-Marilena Ciobanu. S-a recurs la specialişti de la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi pentru revizia textelor în limbi străine, după cum urmează: prof. dr. Claudia Tărnăuceanu – pentru textele scrise în greaca veche şi mediogreacă, conf. dr. Gabriela E. Dima – pentru textele în limba italiană, conf. dr. Alina Ţiţei – pentru textele în limba spaniolă, conf. dr. Mihaela Lupu – pentru textele în limba franceză, lect. dr. Casia Zaharia – pentru textele în limba germană. Pentru textele neogreceşti, s-a apelat la drd. Mirela Averikios, profesor la Liceul Teoretic «Mihail Sebastian» din Brăila.” (p. xviii).