Istoria învățământului romănesc de N. Iorga și lupta pentru limba noastră

Întorcându-ne la vechile cărți ale culturii române pe nedrept uitate, în cercetările noastre din ultimii ani, ce au ca scop, printre altele și redescoperirea și reeditarea parțială a operei lui Nicolae Iorga, din care deja au fost publicate la Casa Editorială Demiurg, Iași, în ultimii cinci ani, aproape 20 de titluri, am avut revelația că ne lipsește una dintre cele mai importante cărți ale savantului, una pe care orice profesor, orice pedagog, orice român, ar trebui să o citească cel puțin o dată în viață: Istoria învățământului romănesc.

Volumul a fost publicat prima dată în 1928, și pentru că autorul lui era demult o personalitate culturală europeană, a avut o mare circulație, încă din anul ediției princeps. Aflat în plină glorie științifică, autorul nu se mai putea considera victima unui „silențiu colegial”, ca în tinerețe, când editase impresionante volume de documentare privitoarea la istoria românilor, nerecenzate și necirculate suficient. Istoria învățământului romănesc a lui N. Iorga a fost foarte apreciată la vremea ei și, deși adaosurile consistente din finalul volumului arată că autorul a avut intenția de a o reedita, acest lucru nu s-a mai întâmplat: prima ediție s-a epuizat repede, devenind o carte rară chiar din timpul vieții autorului. În 1944, i s-a publicat însă Istoria învățământului romănesc din Transilvania până la 1800, ce dezvoltă partea regională, consistentă, a Istoriei din 1928. După tragica dispariție a savantului și până prin anii 1944-1945, cărțile sale încă mai erau admirate, citite și citate, copleșitoarea sa personalitate lăsându-și amprenta asupra școlii istorice ulterioare.

Însă noul regim politic, instalat după al Doilea Război Mondial, l-a inclus repede pe N. Iorga în condamnata categorie „intelectual burghez” și cărțile sale, câte nu au dispărut în timp, prin uzură fizică, au fost arestate în marile biblioteci, la „fondul secret”, ca ... uzură morală, ele aparținând, de drept și de fapt ... istoriei românilor, istoriei continentale, istoriografiei și, în egală măsură, istoriei învățământului românesc. Abia prin anii ’60 a început reeditarea acelei părți din opera savantului care nu avea impact politic și național, – căci atunci, a declara iubirea de patrie era condamnabil încă –, iar cartea care ne captează acum interesul, Istoria învățământului romănesc, a fost reeditată abia în 1971, în ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ilie Popescu Teiușan.

Faptul că, în această jumătate de secol ce desparte cele două reeditări, ediția Teiușan și ediția Ardeleanu-Ioniță, studenții din spațiul românesc nu au avut la dispoziție această carte fundamentală nu a putut să nu se reflecte în formarea lor profesională. Puține exemplare s-au păstrat în bibliotecile universitare, dar încă și mai puține prin anticariate, bibliotecile personale fiind nesemnificative, după interdicțiile perioadei comuniste, căci, a citi Iorga în perioada 1948-1980 echivala cu închisoarea politică, la fel ca a citi Hașdeu, Densusianu, Petru Andrei și mulți alții.

Volumul se deschide cu o introspecție terminologică (școală, scoler, spudeu ș.a.), autorul analizând detaliat, în cele 24 de capitole, evoluția învățământului românesc din zorii Evului Mediu până către sfârșitul secolului al XIX-lea. Prezentând pe larg sisteme de învățare, personalități, curente și tendințe, tipuri și niveluri de școală, influențe și carențe în școala românească, Iorga își raportează fiecare afirmație majoră la școlile europene, mai ales italiene, grecești, franceze și face numeroase trimiteri la documentul istoric.

Faptul că autorul analizează în mod special influențele italiene asupra școlii autohtone amintește nu numai formația sa latinistă, ci însuși crezul său de o viață în romanitatea noastră, în cosanguinitatea noastră, în ceea ce el numea „solidaritatea de nație”.

Studiind detaliat, în prima parte a volumului, învățământul religios (ortodox, iezuit, protestant), ca etapă firească e evoluției umanității medievale, autorul are în vedere referirea la învățământul laic, la caracteristicile școlilor din Europa de Sud-Est și din Europa Occidentală. În acest fel, N. Iorga argumentează integrarea istoriei învățământului românesc în coordonatele celui european, a istoriei naționale în cea europeană.

Rolul personalității pedagogice este evidențiat cu orice prilej și, atunci când nu citează documente ori reputați autori străini, mulți de origine germană, Iorga readuce în aria de interes a cititorului propriile contribuții științifice, pentru că, până la acea dată, istoria învățământului românesc nu înregistrase alte contribuții semnificative. Astfel, Nicolae Iorga se manifestă, și aici, ca un veritabil deschizător de drum.

Subliniind marile calități ale vechilor voievozi ori ale mitropoliților de odinioară, ale Stolnicului Cantacuzino, mai ales, ale lui Constantin Brâncoveanu, Cuza Vodă, Kogălniceanu ș.a., ale căror monografii le scrisese deja, ori ale domnilor fanarioți, preocupați de ridicarea acestui neam prin învățătură și înființarea de școli, savantul revine cu o fidelitate și cu o consecvență demne de toată admirația la diacul, la dascălul, ipodascălul, protodascălul, apoi la profesorul din înaltele școli zise „academii domnești” și face sute de referiri documentare la munca lui prometeică, la plata ori neplata ei, la statutul său social.

Empatia nețărmurită a autorului se îndreaptă spre acea parte a românilor aflată sub stăpânire străină: Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banatul, care numai prin învățământ de limbă română și credință ortodoxă și-au putut păstra ființa identitară în condițiile în care se aflau într-o insulă românească dintr-o mare neromană. Autorul subliniază că școala de limbă română din provinciile vitregite istoric își merită prinosul de recunoștință al neamului, la fel ca modestul diac ori ipodascăl de altădată.

O altă sferă de interes a savantului, în cadrul Istoriei învățământului romănesc, se îndreaptă spre lupta școlii naționale față de ceea ce el numea „tendințele de deznaționalizare” venite dinspre zona franceză: „asaltul” limbii și civilizației franceze asupra limbii române, prin intermediul pensioanelor, al limbii și literaturii franceze, al civilizației franceze, dar în primul rând, prin intermediul numeroșilor profesori de franceză (ex. Cuénim, Vaillant, Malgouverné, Lucien Repey), care făcuseră din limba franceză mijlocul de comunicare al înaltei societăți românești și al presei de elită. Totuși, însuși autorul recunoștea că dascălilor francezi „li datorim așa de mult în ce privește desvoltarea învățământului nostru superior”¹. În ciuda acestor atitudini și fapte, am considerat că prețuirea lui N. Iorga pentru Lucien Repey se cuvine subliniată nu numai pentru acea Istorie elementară pentru trebuința tinerimei moldo-romănești, cât pentru îndemnul poetului francez, la București fiind din 1836, spre învățătură și patriotism, îndemn perfect valabil astăzi, la aproape 200 de ani de la rostire: „Studiul să nu fie pentru voi ce este pentru cei mulți, un simplu mijloc sau o situație, ci studiați pentru a nu rămânea mai prejos de rostul vieții ca oameni, studiați pentru că patria cere de la voi fii luminați, magistrați chibzuiți, apărători pricepuți; studiați că, în calitate de membri ai marii familii europene, nu puteți românea zăbavnici în mersul cel răpede al civilizației”. Perfecta lui actualitate argumentează libertatea noastră, a editorilor, de a pune cuvântul lui Repey ca motto la volumul lui N. Iorga, alături de motto-ul autorului: „Școala este însuși viitorul țerii” (Carol I).

Cu 20 de ani înainte de a publica Istoria învățământului romănesc, Nicolae Iorga făcuse cunoscut întregii țări protestul său vehement cu privire la influența limbii franceze asupra limbii române scriind cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre și rolului ei în întreținerea spiritului național, Lupta pentru limba romănească. De această dată, în 1928, tonul este mai temperat, mai echilibrat, afirmațiile mai puțin pătimașe, dar, în esența lor, aceleași.

Susținând cu toată autoritatea sa de patriarh al culturii românești, ca și Gh. Asachi odinioară, necesitatea evoluției învățământului românesc, de la stadiul scolastic, lancasterian, la învățământul creativ și nu memoratoriu, reproductiv, Nicolae Iorga face aprecieri critice asupra diverselor sisteme, asupra diverselor proiecte de modernizare (proiectul Angelescu, proiectul Mehedinți, proiectul Savigny, proiectul Haret ș.a.), sperând într-o viziune reformatoare mai profundă, mai amplă și mai novatoare.

Această nouă ediție a avut de luptat, în primul rând, cu tarele vechiului tipar, prea adeseori indescifrabil, uneori descifrabil cu lupa, pentru reconstituirea textului original. Apoi, au fost corectate vechile greșeli de tipar și unele inerente acorduri gramaticale ori note, în paralel cu actualizarea grafiei, cultivând cu maxim efort graiul adeseori moldovenesc al autorului. Astfel, intervențiile editorilor au fost minime, dar au fost adăugate unele note istorice explicative și, mai ales, Indicele general, care are marele merit de a face ordine în oceanul informațional al savantului.

Sperând că va putea, prin acest volum, să oblige forurile de resort să realizeze o nouă reformă a învățământului, Nicolae Iorga aprecia că școala de toate gradele are menirea să facă „pregătirea omului complet, care să nu se încurce în viață, ci s-o înțeleagă, s-o domine și s-o sporească și, al doilea, pregătirea omului nobil, bun energic, dar drept, luptător, dar milos, în locul fiarei pe care o crea vechiul învățământ pur științific și numai real, și care a dat, pe rând, bestia de câștig, bestia de război și bestia de sport”. După 100 de ani, reforma învățământului, cu multe împliniri și neîmpliniri, e încă în stadiul căutărilor. Noi, ca editori, sperăm să oferim cititorului de oricare formație ar fi el, căci în orice disciplină există o pedagogie, nu doar o carte-document ci, mai ales, o carte a cărei lectură va fi, cu certitudine, inspirațională, transformatoare și modelatoare.

Notă:

Personalităţi franceze văzute de N. Iorga, ediţie îngrijită de Sanda-Maria Ardeleanu şi Alexandrina Ioniţă, vol. II, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2019, p. 211 (vezi Lucien Repey)