Ion Zamfirescu, Scrieri filosofice

Lucrările semnate de Ion Zamfirescu și apărute în 1942 (Orizonturi filosofice – Idei, Oameni, Probleme de cultură; Destinul Personalității – Contribuții la cunoașterea omului și a culturii contemporane) au fost reeditate, în urmă cu câțiva ani, la Editura ALMA, din Craiova, sub îngrijirea profesorului universitar Marin Diaconu, cu titlul de Scrieri filosofice (vol. I și II).

Cărțile se circumscriu, ca problematică, filosofiei culturii, ele reprezentând „o serie de conferințe, studii, comunicări, referate, dări de seamă și articole de revistă”. Au fost scrise în perioada când Ion Zamfirescu se pregătea pentru concursul care avea să-i confere primul grad universitar, acela de titular al conferinței de filosofia culturii și filosofia istoriei la Universitatea din București (contracandidat fiindu-i Constantin Noica), disciplină al cărei titular, la Cluj, era Lucian Blaga.

Modificările intervenite ulterior în viața universitară și în planurile de învățământ, ca urmare a instalării la putere a partidului comunist, au făcut ca pentru un timp disciplina amintită să dispară, iar demersurile lui Ion Zamfirescu să se orienteze asupra literaturii universale. Istoria universală a teatrului, proiectată în cinci volume, din care au apărut trei, l-a impus ca o autoritate de primă mărime în acest domeniu.

Revenind la Scrieri filosofice, Ion Zamfirescu pledează pentru perenitatea culturii și pentru „soluția salvatoare în virtualitățile naturii omenești”, care, în fond, gravitează spre o problematică de filosofia culturii.

Deși scrise în perioada anilor 1941-1942, „fragmentele” ce „afirmă realitatea culturii” și „țin să-i stabilească acesteia un primat în ordinea vieții conștiente” sunt foarte actuale și azi privind „cultul valorilor clasice ale vieții și reinstaurarea în lume a unui sentiment senin al culturii”. Ele au fost gândite în temeiul legării „idealului nostru național de unul cultural”.

Privind naționalismul ca „fenomen general de spiritualitate omenească”, Ion Zamfirescu afirmă că acesta are atâtea straturi câte pături sociale există. În ceea ce privește problema naționalismului românesc, se pot distinge două „trepte integrante”: naționalismul țărănesc și naționalismul păturii conducătoare.

Simplificând lucrurile, naționalismul țărănesc pune la dispoziție un material brut al formelor de viață, el se desfășoară lin, fără bariere temporale, păstrând credințele strămoșești și punând în valoare stilul vieții tradiționale a satului, în vreme ce naționalismul păturii conducătoare prelucrează materialul prim în „atitudini și forme de afirmare superioare”.

În problema naționalismului intervin: factorul politic, care este trecător, factorul militar, ce se manifestă periodic, factorul economic, factorul rasial și factorul empiric sau psihologic, care ar sta la baza naționalismului.

La baza naționalismului trebuie, totuși, așezată cultura: „O națiune există, și-și poate legitima dreptul ei la viață, în măsura în care face dovada unei forțe creatoare. (...) O condiție primordială a naționalismului adevărat este ca el să aibă durată și să realizeze forme de viață statornice, chiar eterne. Or, singurele realități care îi pot prilejui această posibilitate sunt creațiile culturale. Faptul politic, faptul militar, faptul economic, toate acestea au o valoare temporară. Faptul de cultură, în schimb, are o valoare eternă. Peste el trec secolele, stilurile și toate transformările posibile, fără ca acestea să-i poată disloca eminența lui caracteristică, ci, dimpotrivă, întărindu-i-o.”

În volumul I al Scrierilor filosofice se mai abordează teme referitoare la: cultul abstracției, aspecte ale problemei învățământului, cultura de bibliotecă, morala muncii intelectuale, curajul de a nu fi în pas cu moda și de „a rămâne puțin vechi”, posibilitatea de a se scrie o istorie a gândirii românești, prefețe devenite cărți fundamentale („o prefață poate deveni mai importantă decât cartea însăși” – ex. Introducere în studiul medicinii experimentale de Claude Bernard), ideea binelui, ce ocupă un loc primordial între valorile sufletești universale, „secolul luminilor” ce marchează revoluția ideologică în Europa.

Tot în volumul I, Ion Zamfirescu creionează portretele lui Eufrosin Poteca și Ștefan Zeletin, precursori ai gândirii românești, marchează o sută cincizeci de ani de la nașterea lui Schopenhauer, centenarul nașterii lui Titu Maiorescu, moartea filozofului francez Bergson, evocă figura și opera lui Nicolae Iorga, evidențiază rolul lui Wagner în viața culturii moderne [„Poet, gânditor, muzician, critic de artă, reformator în teatru, exponent al unui neoromantism (...), Wagner a umplut epoca sa cu o prezență mare și tumultuoasă, unică în felul ei”], scoate în relief prezența eseului, ce reprezintă un loc de seamă în opera profesorului și gânditorului Ion Petrovici, pune în lumină contribuția filosofului Auguste Compte în mișcarea literară a naturalismului, scoate în relief latura artistică a lui Nietzsche („Cărțile lui Nietzsche sunt doar pentru spiritele înțelegătoare și rafinate. Adolescentul de bună calitate, iubitor de emoții cărturărești și de culmi însorite ale gândului, poate găsi, în aceste scrieri, nu învățături propriu-zise pe care să le ia ca model de viață, ci tensiuni și elanuri în stare să-i dea ceva din beția generoasă, din farmecul cu mii de chemări al creației spirituale. Iar intelectualul matur poate găsi, în acea neegalată rețea de imnuri, de ditiramburi, de paradoxuri și de exaltări, care este de fapt opera nietzscheeană, o desfătare estetică rară, o evadare luxuriantă din real, asemenea acelei încântări greu de definit, pe care ne-o poate da un viciu superior.”) etc.

În volumul II al Scrierilor filosofice sunt dezbătute teme ca: destinul personalității (ideea de destin, conceptul de personalitate, apariția conștiinței, probleme de viață, victoria personalității); știința culturii (încercări sistematice de definire a culturii); misticism și religie (raporturi și diferențe între misticism și religie); omul modern (omul romantic al secolului XIX, criza epocii moderne, contradicția în plan politic dintre naționalism și internaționalism, dezvoltarea științei moderne, tipuri caracteristice de oameni, re-coborârea în lume a perspectivei umaniste); problema propagandei (manifestare, elemente, foloase, relativismul propagandei și problema adevărului); locul românilor în lume (dovedirea simțului istoric, prezența românească în comunitatea europeană – în plan politic și economic, creația românească populară și cultă); scriitor și public (noțiuni vii ce se află în căutarea propriilor elemente); spre o concepție de viață sănătoasă și idealistă (perspectiva idealistă a vieții, programe de război și de pace, re-coborârea orizontului idealist în sufletul omului modern, tendințele contemporane ale tineretului, ideea de școală, instrucție și educație, necesitatea abstracției, cultul sentimentului, reevaluarea individului, primatul culturii) etc.

Plecând de la conceptul de spiritualitate al lui Constantin Rădulescu-Motru, Ion Zamfirescu și-a construit propria sa cale de pătrundere în filosofia culturii.

Înainte de toate, Ion Zamfirescu a fost un om de catedră, pentru el meseria de profesor era o vocație, o chemare, ci nu o îndatorire. Cei care l-au cunoscut, îi spuneau „Profesorul”. În Întrebări și răspunsuri, din vol. Ion Zamfirescu, Pagini memorialistice, Craiova, Ed. AIUS, 1995, p. 229, Ion Zamfirescu spune: „Mă socotesc om de catedră. Mă simt recunoscător tuturor acelor împrejurări care m-au îndrumat și care mi-au ajutat să stărui pe această cale în viață. Este o convingere, aceasta, pe care mi-am construit-o cu timpul, și prin ceea ce am parcurs ca inițiere teoretică, dar mai cu seamă prin ceea ce mi-a pus în față contactul viu cu realitatea lucrurilor... De-a lungul a șase decenii de activitate didactică, am avut sub ochi mii de tineri... Nu-mi amintesc ca în tot acest răstimp vreunul dintre aceștia să-mi fi procurat dezamăgiri sau stări de amărăciune... O spun, cu adâncă mulțumire: este o fericire să-ți împlinească destinul, să simți că te poți face util și ascultat, într-o societate în care poți avea, din partea forțelor și speranțelor ei tinere, înțelegere și ajutor sufletesc”.

Ion Zamfirescu a lăsat posterității o operă cu deschidere enciclopedică, iar el a fost model de umanitate ce întregește galeria personalităților culturii românești.