Da la Podul de Flori la Podul Indolenței

Duminica din 6 mai 1990 a fost o zi cum nu se mai întâmplase pe aceste meleaguri. După ani și decenii de înstrăinare, frații s-au reîntâlnit... Zidul-frontieră, fixat abuziv în 1812 și fortificat în câteva rânduri pentru a separa un neam, a cedat. Dar nu definitiv, ca cel dintre germani (zid tot de ruși ridicat!), ci doar pentru 6 ore. Rememorând împrejurarea, Mircea Druc, unul dintre artizanii evenimentului, remarca surprins „privirea nedumerită a grănicerilor sovietici aflați în confuzie și derută totală. Așa ceva nu mai văzuseră niciodată”. Românilor, de o parte și alta a Prutului, sub ochiul încă vigilent al soldaților, li s-a permis să traverseze frontiera de la 13.00 până la 19.00. Deși scurtă, acea zi, cu soare și flori, cu îmbrățișări, cu lacrimi și amintiri, cu vorbă și cântec din străbuni, s-a răspândit peste dealurile și văile Moldovei, încorsetate decenii la rând de muțenia sârmei ghimpate. Podul de Flori înfățișa magistral starea de spirit a unui popor, care a rămas unit, deși a fost despărțit în cel mai violent mod aproape jumătate de veac. Generațiile de români basarabeni de după „eliberarea” din 1944, cărora li se inoculase că „dincolo de Prut” se află urmașii „boierilor și ai jandarmilor români”, cei care „ne-au ținut în jug 22 de ani”, au descoperit o lume a lor, cu aceeași rădăcină, pe care o intuiau, dar abia acum resimțeau cât de mult le-a lipsit această comuniune, străluminată de sentimentul miraculos al reîntregirii. În acea duminică de neuitat românii au reușit să facă schimb de cărți și adrese, să lege prietenii, să-și reîntâlnească rudele, legătura de neam și de sânge reizbucnind năvalnic... Or, așa cum se sublinia într-un manifest al timpului, semnat de mai mulți lideri de asociații politice și civice, „Prutul a fost şi va rămâne o apă care uneşte două maluri ale Moldovei. De când acest râu a despărţit frate de frate, sufletul înjumătăţit al românului a tot umblat peste apa lui ca Isus peste apele mării. Conştiinţa, credinţa, spiritul n-au avut hotare. Cei care au încercat să le hotărnicească s-au făcut de ruşine în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi. Noi, românii, suntem la noi acasă „de la Nistru pân’ la Tisa”, din vârful Carpaţilor până la mare. Şi această casă o vrem de acum înainte cu toate uşile deschise, pentru a ne putea vedea la faţă cu fraţii de acelaşi sânge şi pentru a ne întregi sufletele”. Proverbială, în acest sens, este nedumerirea unui tânăr basarabean, care, întors acasă, după toate cele văzute și trăite la Podul de Flori, se întreba naiv: „Ce mai vor, frate, politicienii aceștia? Grăim aceeași limbă, gândim totuna, la chip suntem la fel, născuți parcă de o mamă, bucatele și vinul sunt ca ale noastre, de ce atâta vorbăraie: Unire și... gata povestea!”.

Povestea însă nu sfârșea atunci, dar nici peste trei decenii, iar statul Republica Moldova, apărut pe ruinile fostului imperiu sovietic, continuă și azi să-și caute cu febrilitate propriul făgaș în această lume cu tot mai complicate, complexe și mai teribile provocări. Eșuând fireasca revenire la Patria-Mamă, în anii ’90 ai secolului trecut, noua formațiune politică (o consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov) a ratat și șansa de a urma legile unui stat cu adevărat suveran, liber și independent. De-a lungul deceniilor, clasa politică de la Chișinău, în marea ei majoritate plătind tribut mentalității sovietice, vicleană, oportunistă și avară, a mimat doar ocazia de a aplica principiile clasice ale democrației, acceptând, tacit și laș, rămânerea Republicii Moldova pe orbita Moscovei. În această situație de satelit colonial și de stat capturat, s-a încercat repetat compromiterea procesului de renaștere și consolidare a conștiinței naționale românești, repunerea în circuit a falsei teze că Prutul desparte două popoare cu identități etnolingvistice distincte, istoria, limba, cultura noastră fiind oficial abordate din perpectiva teoriei „moldovenismului” de sorginte rusească. Concomitent, tot mai vizibil și mai direct sunt puse la îndoială, neglijate cu bună știință beneficiile economice și civilizatoare ale colaborării cu statele Uniunii Europene, inclusiv cu România, fără de care teritoriul dintre Prut și Nistru nu are viitor.

Implantați în societatea basarabeană, „mercenarii Moscovei” lansează în anii de la urmă ample acțiuni de manipulare a maselor și caută prin diferite mijloace să impună izolarea basarabenilor prin instalarea unei „noi cortine de fer”, prin respingerea sau profanarea concertată a asistenței financiare, venită din vest. Drept consecință, „Republica Moldova a devenit un campion european al oportunităților ratate”, după cum afirma recent un cunoscut expert în domeniu. Aflată în relații tot mai reci cu UE, SUA, Ucraina și România, guvernarea de la Chișinău consimte numai „sprijinul” din răsărit, care este „admirabil”, dar, vorba lui Caragiale, „lipsește cu desăvârșire” și n-are cum justifica anumite orgolii, întrucât și Rusia se confruntă în prezent cu mari probleme de ordin existențial. Ș-apoi, autoproclamata „eliberatoare”, se știe, a excelat întotdeauna acaparând bunuri de la alții, și nicidecum făcând gesturi caritabile. Pentru a răspunde comandamentelor politice venite de pe alte meleaguri, vremelnicii puterii de la Chișinău își axează retorica populistă pe sfidarea noii conjuncturi social-politice și istorice, în care Rusia, firește, nu mai are ponderea economică de altădată, deși obiectivele „de principiu” ale laboratoarelor sale ideologoce neîncetat țintesc schimbarea vectorului european, dezbinarea partidelor și a cetățenilor cu opțiuni unioniste și proeuropene, diseminând intens și cu ostilitate „pericolul românesc”. Mărturie fățișă de estompare și anihilare a prezenței românești în spațiul dintre Prut și Nistru o constituie maniera, fără scrupule, de-a dreptul revoltatoare, la care au recurs guvernanții în regizarea evenimentelor legate de ajutorul umanitar și tehnic românesc acordat Republicii Moldova în lupta contra pandemiei de COVID-19. Opinia publică a taxat dur insolitul fenomen (greu de imaginat să se producă într-o societate civilizată!), izbucnit în condițiile penuriei profunde ce macină necruțător viața celor mulți, accentuând profilul falimentar al statului, incapabil să stăvilească efectele dezastruoase ale pandemiei. Republica Moldova, contrar asigurării guvernanților, e considerată o zonă în care lupta contra epidemiei nu are deocamdată sorți de izbândă. Incoerența politicii sanitare, dotarea incompletă a spitalelor cu cele necesare, lipsa medicamentelor și a echipamentelor de protecție a cadrelor medicale (în prezent Republica Moldova înregistrează un număr record de infectați din mediul angajaților sistemului sanitar) determină menținerea unei situații dezastruoase, fără echivalent în Europa. În acest context, cu atât mai necesar și binevenit era sprijinul de peste Prut. Pentru a contribui la ieșirea din impas a basarabenilor, Bucureștiul a trimis la sfârșit de aprilie în Republica Moldova 42 de medici și asistenți medicali, 3000 de combinezoane de protecţie, 6000 de măşti de protecţie, 6000 măşti chirurgicale, peste 11000 de perechi de mănuşi, 10 izolete (Chişinăul avea doar una). Peste o săptămână, din Piața Victoriei a pornit spre Prut un convoi de 20 de camioane încărcate cu echipamente medicale și medicamente, inclusiv 500000 de măști de protecție, 25000 de combinezoane, mii de viziere, ochelari de protecție, mănuși și cutii de medicamente în valoare de 3,5 milioane de euro, care urmau, firește, să ajungă, inițial, în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău pe 6 mai, la împlinirea a trei decenii de la primul Pod de Flori.

Dar n-a fost să fie. Dorința de a marca simbolic aniversarea a trei decenii de la prima reuniune a românilor de pe cele două maluri de Prut a fost deturnată, iar ceremonia oficială de transmitere a asistenței umanitare a avut loc pe 7 mai, post factum, sub un pod de la periferia Chișinăului, și nu în Piața Marii Adunări Naționale, unde ar fi fost logic și onorabil să fie întâmpinați solii de peste Prut. Schimbarea „locațiunii”, derularea fără prea mult public a evenimentului, amendarea unor persoane participante la „festivitatea de sub pod” au fost motivate de către oficialități prin necesitatea de a respecta rigorile regimului de carantină. Paradoxal, însă peste o zi, la 9 mai, de „Ziua Victoriei”, pericolul pandemiei „s-a spulberat”, iar în Piața Marii Adunări Naționale a avut loc un marș automobilistic, în prezența unui mare număr de persoane, deasupra cărora flutura panglica bicoloră rusească...

„Tratamentul” de care au avut parte frații români, întrecând măsura celei mai elementare etici, succedat de comentarii abominabile și de ofense repetate la adresa oficialilor români și europeni, a bulversat societatea și, prin implicarea deliberată a reprezentanților Președinției, Parlamentului, Guvernului, a degenerat într-un regretabil scandal diplomatic. Aroganța, impertinența, modul dezagreabil manifest față de compasiunea și sprijinul dezinteresat, sincer, venit de peste Prut în momente de cumpănă, sunt greu de calificat și de justificat... Degradarea continuă a situației ecomonice și sociale, circumstanțele de veritabilă calamitate obligau autoritățile să accepte darul conform legilor pământului, cu respect și demnitate, ca pe un gest al solidarității și condescendenței... Or, cinismul, nepăsarea, nesimțirea se nuanțează de la sine în cazul relațiilor cu România, deoarece Republica Moldova, în anii de după declararea Independenței, fără condiționalități prealabile, a beneficiat de o importantă și diversă asistență din partea statului roman, materializată în reabilitarea a numeroase școli, grădinițe, instituții de cultură, drumuri, în asigurarea condițiilor excelente de studii pentru studenții basarabeni etc, etc. Evenimentele de ultimă oră însă, cu vizibil substrat antinațional și antieuropean, denotă irevocabil o conduită a relațiilor bilaterale, viciată nu numai de influența factorului extern, panslav, dar și de rateurile, dezbinarea, schisma politicienilor și impun, în mod imperativ, elaborarea unei strategii pragmatice, viabile de colaborare dintre români.

Acum, cât nu e prea târziu, datori suntem să resetăm, să regândim proiectele noastre de mâine și să răspundem cu responsabilitate și cu maximă competență la întrebarea: de ce, după prăbușirea imperiului sovietic, nu a dispărut și granița dintre români și de ce, la împlinirea unei memorabile aniversări, drumurile noastre, după îndelungate osteneli de a pune capăt unei nedreptăți istorice, converg de la PODUL DE FLORI la PODUL INDOLENȚEI?

6 iunie 2020