Nu trageți în „Mesager”-ul care vă aduce vestea libertății

Motto: Nu trageți în mesagerul
care vă aduce vestea libertății.
De-l veți ucide, nu veți afla
că sunteți liberi și veți rătăci în robie.

Un motto inserat în capul unei lucrări scrise este, de obicei, un buchet de cuvinte adunate din așchiile de înțelepciune ale vreunei personalități marcante. De data aceasta  nu este așa. Motto-ul conține două propoziții simple. Meritul lor este că pretind să exprime o experiență concretă. Este vorba de experiența noastră, a celor care am trăit acești ultimi 30 de ani în căutări, deșteptări și rătăciri. Din păcate, rătăciri – mai multe. În vârtejul căutărilor mulți au rătăcit fundamental. Unii au crezut că atunci când A. Mateevici a lăsat cu gură de moarte basarabenilor îndemnul să ridice din sânul lor un proroc ca să nu sece viața în ei și să nu rămână făr’ de noroc, marele poet ar fi avut în vedere o persoană concretă, un Ikar ori un Prometeu moldovean. Alții au prins a căuta prorocul în oglindă, iar cei mai isteți chiar l-au găsit acolo. Credința noastră este că prorocul lui Mateevici nu trebuie căutat în chipul unei persoane, ci într-un fenomen generic al ultimelor două sute de ani. Este vorba de LIBERTATEA în UNITATE a unui popor, a unei națiuni, libertatea care poate fi pusă cu folos la cale numai dacă vestitorii ei sunt lăsați să le treacă pragul minții înrobite.

Sub presiunea schimbărilor

Mirat copilărește de viteza cu care se petrec anii și de graba cu care o generație vine să o schimbe pe alta în treburile veșnicului cotidian, m-am prins să înșir câteva rânduri despre o experiență profesională trăită la o mare răscruce de vremuri. Este vorba de intersecția anilor 1980-1990 ai secolului al XX-lea, iar experiența care se vrea subiectul narațiunii ce urmează este emisiunea de actualitate „Mesager” a Radioteleviziunii Naționale (azi Compania de Stat Teleradio-Moldova) a Republicii Moldova. Există și un prilej calendaristic al emulației – la 1 iulie 2020 se împlinesc exact 30 de ani de la punerea pe post a primei emisiuni „Mesager” de format nou.

Contextul istoric este cel al frământărilor apărute în Uniunea Sovietică în a doua jumătate a anilor 1980, după ce în prima lor jumătate apăruse primele semne că imperiul întră în colaps. Criza politică și socio-economică profundă a imperiului a obligat noua conducere a URSS, reprezentată de M. Gorbaciov, să încerce reformarea statului. Aceasta s-a întâmplat însă după o perioadă de marasm a gerontocrației de partid, care de decenii monopolizase puterea și ținea cu tot dinadinsul să moară în scaunul secretarului general, pentru a fi înmormântată sub zidurile Kremlinului. În derâdere, poporul sovietic a numit această perioadă cincinalul celor mai pompoase funeralii.

Ajuns la vârsta de 54 de ani în capul sistemului, Mihail Gorbaciov avea toate datele referitoare la starea lui. Sistemul construit de Lenin-Stalin pe fundamentul urii de clasă și pe deznaționalizarea popoarelor capturate intrase într-un dureros proces de putrefacție și Gorbaciov a încercat să-l salveze. Politica de glasnost și perestroika inițiată în acest scop în 1985 a avut în societatea ermetică a țării sovietelor același efect pe care l-a avut în aprilie 1986 explozia de la stația atomică Cernobâl: colosala energie a popoarelor asuprite e ieșit de sub controlul statului opresiv și a aruncat în aer întregul lui eșafodaj. Marea problemă a URSS era economia, dar fisurile cele mari și fatale pentru existența ei au fost problemele politice și naționale. Tot ce a fost abuz, teroare, ocupație, minciună, mit propagandistic în trecutul acestui stat au prins a se transforma, la lumina noii politici, în probleme foarte mari și extrem de dureroase. Întrucât acel stat a fost construit exclusiv din aceste materiale degradabile, problemele apărute în URSS către sfârșitul anilor 1980 s-au coagulat în cheaguri mari, care i-au înfundat aproape complet arterele vitale. Peste tot în așa-zisele republici unionale au apărut inițial fronturi populare în sprijinul reformelor democratice. Treptat, în urma apariției în presă și în literatură a unor materiale demascatoare referitoare la esența criminală, inclusiv în ceea ce privește politicile naționale, ale partidului comunist și ale regimului sovietic, fronturile s-au transformat în mișcări de eliberare națională centrifuge. În Republicile Baltice, elitele au revendicat chiar de la bun început independența acestor țări, întreruptă brutal de ocupația sovietică în 1940. În Republica Moldova, deși ocupația sovietică din 1940 a rupt acest teritoriu din trupul României, revendicările au fost axate nu pe problema cardinală a realipirii la România, ci în jurul problemei celei mai durute – cea a statutului limbii moldovenești/române, pus pe linie moartă de prioritatea absolută dată de regim limbii ruse și condamnată să dispară, dar și a revenirii scrisului la alfabetul latin, înlocuit de ocupanți cu alfabetul chirilic rusesc.

Întrucât spațiile publice de comunicare largi și de mare impact, reprezentate de mass-media tipărită și audiovizuală, erau sub controlul ermetic al organelor partidului comunist, discuțiile pe temele fierbinți, generate de politica glasnost (transparență) se desfășurau la început în adunări închise (Uniunea Scriitorilor), răzbătând apoi în stradă și parcuri, în limita unor cenacluri literare cu prezență relativ restrânsă (Cenaclul „A. Mateevici”), ca în scurt timp, revendicările lingvistice, ca vârf de aisberg al uriașei probleme naționale, suplimentate de tematica ecologistă foarte sensibilă, să ajungă teme de dezbateri pline de vervă în adunările spontane, din ce în ce mai numeroase, din scuaruri și la marile mitinguri organizate cu permisiunea rezervată a autorităților sovietice sub cerul liber (Teatrul de Vară din Parcul Valea Morilor).

Instituțional, mass-media din RSS Moldovenească a rămas încă multă vreme refractară la problemele de genul celor discutate în stradă, în adunări și mitinguri. Nomenclatura locală de partid și sovietică, ajutată de rău famatul KGB, dar și de temuta instituție a cenzurii de stat (Direcția principală pentru securitatea secretului de stat în domeniul presei de pe lângă Consiliul de Miniștri [Sovietul Miniștrilor] al RSSM), veghea în continuare, cu și mai multă vigilență, ca temele „naționaliste” să nu pătrundă în paginile de ziare, reviste, cărți și emisiuni de radio și televiziune. Protipendada sovietică și de partid de la Chișinău citea și privea cu groază materialele și emisiunile, unele de-a dreptul șocante pentru ea, publicate în ziarele editate la Moscova și în grila Televiziunii centrale. Săptămânalele „Literaturnaya Gazeta”, „Moskovskie novosti”, hebdomadarul „Ogoniok”, emisiunea „Vzglead”, devenite cele mai populare ale perioadei de perestroika, erau catalogate la Chișinău ca antisovietice.

În anii 1987-1989, aflându-mă la studii la Sankt Petersburg (atunci Leningrad), priveam în fiecare seară spotul de știri „600 secund”, emisiunea personalizată a jurnalistului Nevzorov. Era o emisiune neobișnuită pentru ecranul sovietic, dinamică, cu elemente de investigație, exemplu de jurnalism ieșit din clișeele ideologice ale presei sovietice, supusă constrângerilor cenzurii de partid și de stat. Era un fascicul cotidian de știri extrem de pătrunzător în care imperturbabila până atunci oligarhie de partid și sovietică era pusă pe același cântar al judecății publice cu temuta lume criminală a metropolei. „600 secund” era cotată de publicul telespectator drept una dintre cele mai credibile emisiuni ale televiziunilor locale din URSS. Nu întâmplător Leningradul a fost unul dintre primele orașe sovietice în care nemulțumirile din bucătărie ale cetățeanului sovietic au dat năvală în stradă deja prin 1987, iar creșterea credibilității presei a devenit unul din factorii esențiali în procesul schimbărilor de mentalitate a populației imperiului.

Presa scrisă

La Chișinău așa ceva era de neimaginat în acel an. Abia prin 1988, cu mari riscuri și întâmpinând reacțiile acerbe de intimidare și amenințare ale organelor de partid locale, în presa scrisă de la Chișinău au prins să apară materiale de raportare jurnalistică fidelă a realității și de analiză redacțională independentă vis-a-vis de frământările din stradă. Să fi fost de capul lor, aceste organe nu ar fi ezitat să pună în acțiune mecanismele coercitive ale instituțiilor represive ale statului. Metodele lor de lucru erau bine cunoscute. Săptămânalul „Literatura și Arta”, preluat în 1988 de Nicolae Dabija, revista „Nistru”, sub redacția poetului Dumitru Matcovschi, publicația „Învățământul public”, condus de Anton Grăjdieru au avut rolul adevăratelor spărgătoare de gheață în spațiul autohton, profund congelat de vigilența gregară a paznicilor de sistem. O influență enormă în trezirea și punerea în mișcare a elitelor intelectuale, inclusiv a reprezentanților presei, l-a avut eseul-manifest Veșmântul ființei noastre, semnat de ilustrul filolog, lingvist, traducător și publicist Valentin Mândâcanu și publicat în nr. 4/1988 al revistei „Nistru”. În calitatea lui de martor, dar și de intelectual indezirabil al vremurilor în care a trăit, V. Mândâcanu a lansat în manifestul său îndemnul la acțiune în era când zăplazurile prind a se rupe, invocând aportul predecesorilor care au muncit pe acest tărâm riscant chiar și atunci când împrejurările aproape că nu permiteau: „Nu putem spune că maladia desfrunzirii a bântuit fără piedici braniștea limbii. Împotriva mediocrității pernicioase și a semidoctismului belicos s-au ridicat mulți oameni de cultură – savanți, ziariști, învățători și lectori, medici și alți intelectuali, s-au ridicat, în primul rând, cum au putut, scriitorii și cercetătorii literari de pe atunci..., susținuți mai apoi de către o întreagă pleiadă de tineri scriitori, care, prin contribuțiile literare sau științifice și prin luările lor de atitudine, mereu «bombardate» și veșnic «bruiate», au căutat să combată manifestările vulgar-sociologiste și retrograd-proletcultiste, au luptat cu un anumit folos pentru păstrarea și înmulțirea zestrei noastre literare de neîndoielnică valoare, pentru întreținerea limbii nespus de frumoase a poporului, a clasicilor literaturii moldovenești, pentru îngrijirea straiului de cuvinte moștenit din moși-strămoși”.

Articolul a avut o rezonanță largă, a circulat în zeci de mii de copii și a declanșat o adevărată mișcare socială pentru restabilirea limbii române în funcțiile ei firești la ea acasă și revenirea la grafia latină. După apariția și absorbirea extrem de tumultuoasă în porii societății a acestei lucrări de temelie a tot ceea ce a constituit mai apoi mișcarea de renaștere națională, spațiile de dezbateri pe aceste teme catalizatoare în presa tipărită au devenit mult mai extinse. Către mijlocul anului 1989, când în condiții de quasi clandestinitate apar în tipar latin „Glasul” și „Literatura și Arta”, procesul de emancipare a presei scrise devenise atât de puternic încât chiar și ziarul oficial al Partidului Comunist, „Moldova Socialistă” (mai târziu, „Moldova Suverană”), a ajuns să fie sursa unei crize de putere din cauza că își permisese să publice un material ce venea în contradicție cu poziția patronului politic. Pentru ieșirea nesancționată din decor – punerea în pagină (17 mai 1989) a unui proiect alternativ de Lege cu privire la statutul limbii de stat, cu trecere la grafia latină, prezentat de institutul de profil al AȘM, care era în contradicție cu hotărârea adoptată în ajun de Plenara CC al PCM – Comitetul Central a hotărât sancționarea redactorului-șef, Tudor Țopa, dar greva anunțată a redacției și solidarizarea cu ea a întregii comunități jurnalistice l-a determinat să dea înapoi. A fost prima victorie a jurnaliștilor uniți în fața unui organ de putere ale cărui hotărâri, în tradiția vremilor controlate de bolșevici, erau imposibil de contestat și înzecit mai grav de tratat cu nesupunerea. Episodul a fost emblematic și din alt punct de vedere. Redactorul-șef a fost anterior, timp de 12 ani, șef al secției de presă al CC al PCM, obligat tocmai să supravegheze presa, să dicteze politicile editoriale ale acesteia, să urmărească reflectarea neabătută în paginile ei a campaniilor ideologice și economice ale partidului, să se îngrijească de mișcarea cadrelor în structurile de presă și ca aceste cadre să corespundă rigorilor de loialitate și devotament partidului comunist. Pasul lui Tudor Țopa peste linia roșie trasată de PCM în disputa lui din ce în ce mai contondentă cu revendicările elitelor culturii naționale și, mai cu seamă, baterea în retragere a celei mai temute instituții politice și ideologice a momentului în fața corpului jurnalistic solidar și dârz ca niciodată, a dat curaj multor editori de presă centrală și locală – altfel spus, trimișii partidului în redacții – să se alăture treptat mișcării transformatoare pe care mulți dintre ei o simpatizau și, respectiv, să trateze cu mai mult discernământ critic deciziile coborâte de la partid. Cazul a fost cu folos pentru mersul de mai departe al lucrurilor dacă ținem cont că în anul 1989 întreaga presă, cu foarte mici excepții, aparținea Partidului Comunist – principala forță opozantă mișcării naționale, din câte s-a dovedit.

Presa audiovizuală

Procese similare aveau loc și în presa audiovizuală a timpului, doar că pe această parte ele se derulau mult mai anevoios și, am spune chiar, mai dramatic. Puterea de influență pe care o aveau radioul și televiziunea asupra oamenilor făcea ca ele să fie controlate din scurt, atât editorial, cât și politic, și militar. Cred că nu trebuie să amintesc de faptul că alte instituții audiovizuale în afara celor de stat, controlate de partid, nu existau și autoritățile au avut grijă să le țină sub șapte lacăte. În perioada sovietică, accesul pe teritoriul instituției era dispus într-un regim similar cu cel al unităților militare secretizate. Ca să ajungă de la redactorul-editor la crainicul din studioul de emisie super-păzit, un buletin de știri trebuia să adune cel puțin șase semnături. În fișa de post a crainicului era scris că acesta nu avea dreptul să preia pentru a fi date citirii la microfon buletinul ori emisiunea dacă pe pagina de titlu nu era pusă ștampila și semnătura reprezentantului Glavlit (cenzorului), iar lipsa semnăturii redactorului-șef ori a locțiitorului lui, a responsabilului de emisie, putea fi motiv de tragere la răspundere administrativă, ori chiar penală. Întregul lanț de colectare a semnăturilor cădea, desigur, pe umerii redactorilor responsabili de emisie și respectarea procedurii era urmărită de o duzină de funcționari vigilenți. Urmărit era și produsul final. La Comitetul Central exista Sectorul radio și televiziune, ca subdiviziune a Secției propagandă și agitație. Funcționarii de acolo aveau obligația să stea zi și noapte cu urechea la difuzoare și ochii la ecrane, veghind ca în partea lor de front ideologic să nu se întâmple cumva devieri care ar putea fi calificate de șefii lor superiori drept abateri de la linia promovată de partid. Aceștia puteau trece peste gafe ori inexactități jurnalistice sau redactoricești, dar când li se părea că o silabă, un cuvânt, o frază ar putea fi interpretată ca ceva care să adie a românesc, alarma era pornită pe dată. Uneori vigilența acestora ajungea la stupidități inimaginabile, demne de luat în râs, dacă larma ridicată nu ar fi avut urmări grele, uneori prea serioase pentru cel vizat.

Anul 1979: diversiunea unei vocale

Un caz emblematic din aria acestor stupidități periculoase pentru viața redactorilor s-a întâmplat prin anul 1979. Era într-o duminică de primăvară devreme. Boris Marandici, redactorul superior responsabil de ediția de seară a știrilor, a machetat subiectele în conformitate cu planul aprobat de redactorul-șef încă de vineri. Trebuie să spunem aici că edițiile de sâmbătă și duminică se compuneau din materialele pregătite în prealabil de secțiile de profil și erau depuse la sectorul de programe al redacției – unica subdiviziune care lucra săptămâna non-stop. Echipe de filmare în zile de odihnă se organizau foarte rar și numai dacă evenimentele treceau sub egida Comitetului Central, al organelor sovietice superioare ori se desfășurau undeva în altă parte, dar cu participarea vreunui membru al Biroului CC al PCM. Comanda angajării echipei de filmare pentru oglindirea unui asemenea tip de evenimente trebuia în mod obligatoriu să aibă specificarea „osobo vajnaia” (de importanță excepțională), sintagmă scrisă pe foaia de titlu a dosarului comenzii și subliniată cu roșu. De multe ori semnătura pe ea a redactorului-șef era completată, pentru a i se da și mai multă importanță, de cea a superiorilor lui – directorul televiziunii și a președintelui Comitetului de Stat. Dacă materialul trebuia dat pe post în aceeași zi cu evenimentul, lucru care se întâmpla relativ rar, la serviciu trebuiau convocați lucrătorii unui șir de subdiviziuni tehnice, cum ar fi secția de developare a peliculei, grupul controlului tehnic și de calitate al peliculei developate, sectorul montaj cinema și atelierul de transcriere a sunetului, dacă reportajul conținea și sincroni. Aduc aceste detalii pentru ca cititorul născut după dispariția URSS și înainte de era video digitală să aibă o câtuși de mică închipuire asupra condițiilor de lucru ale jurnalistului la cea mai păzită instituție de propagandă ideologică a statului și asupra împrejurărilor în care o redacție de „informații” (actualități) avea datoria să prezinte seară de seară publicului telespectator un program de știri – oglinda unei zile din viața trăită de o societate. Poate că aspectului „tehnologic” al fabricării (sic!) știrilor în acea epocă ar trebui să i rezerve un spațiu aparte și o analiză dedicată, dar o concluzie care se cere chiar acum în contextul acestui material este că știrile televiziunii de stat și realitatea propriu-zisă existau parcă în două lumi paralele. În mod obișnuit, știrile erau decalate în timp. Subiectele care ocupau spațiul de emisie al unui buletin de știri de 30 de minute ajungeau pe ecrane în cel mai bun caz din ziua de ieri, dar de cele mai multe ori din zilele de alaltăieri ori hăt mai din urmă.

De o atare „filmotecă” dispunea colegul nostru Boris Mărăndici în acea duminică anostă din primăvara devreme a anului 1979, poveste despre absurditățile stupide ale vremurilor sovietice la care revenim. Majoritatea materialelor aflate în mapă și planificate pentru ediția zilei erau pe teme și mai anoste – despre întrecerea socialistă la o întreprindere industrială din capitală, despre angajamente trimestriale noi ale unui șantier de construcții, despre campania agricolă de primăvară și altul despre asigurarea ei ideologică, despre o brigadă a muncii comuniste care lucra deja în contul anului cincinal următor. Niciun subiect „de actualitate” din categoria celor „osobo vajnâi”, niciun interviu cu vreo somitate a culturii internaționaliste, niciun reportaj sincron de la vreun festival de cântece despre partizani. Toate – materiale mute, cum li se spunea în argoul profesional, adică texte care urmau a fi citite de crainic în direct, după cadru, din studio. Unicul material mai viu, scris de la inimă și cu sinceră inspirație, dar și de mare actualitate, era un text despre... venirea primăverii, renașterea naturii, înverzirea arborilor. Ceea ce era foarte adevărat: afară natura urzea redeșteptarea. Lui Boris Marandici i s-a părut că emisiunea lui ar căpăta un fior de înviorare dacă autorul textului l-ar fi sonorizat, dacă pe fundalul elogiilor aduse primăverii s-ar fi auzit ciripit zglobiu de păsări, foșnet tainic de frunză verde și alte triluri de sezon. Întrucât autorul textului a manifestat indiferență, iar inspirația crainicului la momentul citirii capodoperei era greu de presupus că va fi la înălțime, Marandici a ieșit în fața sa cu inițiativa să sonorizeze textul cu propria-i voce. Așa a și făcut, având grijă ca fundalul să fie garnisit plăcut cu de toate: ciripit, foșnet și alte triluri de sezon. A privit tractul emisiunii (repetiția ei cu două ore înainte de emisia propriu-zisă), apoi emisiunea propriu-zisă, în direct, și a rămas mulțumit: într-adevăr, materialul cel mai actual și cel mai viu a fost cel sonorizat de el și s-a gândit șăgalnic că a doua zi ar avea tot dreptul să revendice măcar o bere de la autorul lăsător.

A doua zi însă lucrurile au luat o turnură cu totul neașteptată. Dis-de-dimineață instituția părea un furnicar peste care trecuse o herghelie de cai. Conferința de televiziune (letucika) de luni – amânată. Cârduri de șefime intra speriată în și ieșea roșie la față ca racul din biroul primului locțiitor al președintelui de Comitet (probabil, însuși președintele lipsea). Când straturile de șefime convocate pe covor s-au subțiat, a venit rândul plebei jurnalistice. Întrucât în acea duminică de primăvară devreme a anului 1979 fusesem secundul lui Marandici la sectorul de emisiuni, la interogatoriu am fost convocat și eu. În biroul lui Crulițchi stăruiau miasme de aer îmbâcsit, dovadă că încăperea era intens populată și multă vreme deloc aerisită. Un rând de scaune pe partea de perete mai aproape de ușă era ocupat de vreo patru-cinci responsabili ai redacției noastre. În scaunele de pe partea dinspre fereastră, cu lumina în spate, stăteau înșurubați oamenii Comitetului Central în frunte cu șeful Sectorului radio și televiziune, tov. Ivan Iavorschi, alături de care stătea încruntat peste măsură secretarul de partid al Comitetului, Jigan. În centru, la masa-birou, trona tov. Crulițchi, iar alături, la tumba pentru „măz”-uri (aparat de ascultare a bobinelor magnetice, mare cât o comodă-dulap), stătea, cu mâna la butoane, un asistent tehnic al stăpânului de cabinet. După o scurtă introducere din care nu am înțeles nimic, mi s-a propus să ascult cu atenție înregistrarea de pe banda scundă, cu o durată de cel mult două minute, instalată în aparatul-tumbă. De la primul ciripit desprins din boxe am localizat cu mintea ambianța de pădure redată cu mare succes în emisiunea noastră din ajun, iar la auzul vocii de pe bandă a seniorului meu de tură mi-am dat seama că materialul muncit de el a ajuns să fie cercetat de ceva. Speram ca acel ceva să fie de bine: „performanțele” lui în comparație cu natura lividă, moartă chiar, a restului de subiecte erau mult prea evidente.

După mutrele încordate ale părții de la perete am putut constata însă că adunarea șefimii în jurul subiectului despre verdea pădure e de rău. Am fost întrebat dacă am reținut ceva neobișnuit în sunetele benzii derulate. Am ridicat din umeri nedumerit. La un semn al tov. Iavorschi, asistentul tehnic a rebobinat iute „măz”-ul. A doua rundă de audiere a fost mai scurtă și a cuprins o singură frază. În ea se conținea afirmația banală că în codrul verde primenirile primăverii sunt la ele acasă. Mi-am zis în gând că cei de la CC ar fi putut bănui o adiere criptată și subversivă la primeniri de alt ordin în prima țară a socialismului dezvoltat. Așa cum pe față nu am arătat nicio reacție, asistentul a rebobinat banda manual și, cu dibăcie profesională, a făcut ca prin dreptul capului magnetic să treacă o porțiune de panglică foarte mică. În urma manipulării, din boxe au ieșit doar două cuvinte – „codrul verde”, apoi, prin altă mișcare, una și mai scurtă, – scos un singur cuvânt – „verde”. Ori că arătam buimac de tot, ori că aceasta era procedura aplicată cap-coadă tuturor „delincvenților”, dar asistentul, fără a i se ordona, a mișcat banda înainte-înapoi de mai multe ori, voind parcă să înfigă în receptoarele auditive ale celor prezenți cuvântul-probă flagrantă a faptei criminale pe care ei refuză să o recunoască: verde, verde, verde, verde...

Lucrurile s-au limpezit abia după întoarcerea lui Boris din groapa cu lei. Mirat la culme de cele ce i-a fost dat să audă, ne-a spus că marea furtună stârnită de iscoadele de la CC a fost din cauza unei... vocale. Da, da! Din cauza unei biete vocale. Vigilenților de la CC li s-a arătat că cel care a sonorizat nefericitul material a pronunțat vocala „e” din interiorul primei silabe și de la sfârșitul celei de-a doua ale adjectivului „verde”, într-o formă tendențios deschisă. Actul de violență lingvistică, după cum au sesizat specialiștii Comitetului Central, a dus la contopirea subversivă a vocalei moldovenești „e” în vocala românească „ă”, producând în plin eter sovietic anti-moldovenescul, adică românescul, ve-ărde-ă. Ridicol? Astăzi, da. Atunci însă inocenta inițiativă a colegului meu trăgea la atentat grav împotriva puterii sovietice, la manifestare crasă de naționalism – etichetă mortală pe o cariera de jurnalist. Din fericire, vina lui Boris nu a fost dovedită ca premeditată ori de rea-credință. Era un bun profesionist și fiecare coleg, inclusiv conducerea redacției, i-au luat apărarea așa cum au putut. Boris a continuat să lucreze la sectorul de emisiuni, lăsându-se o vreme de inițiative care pot genera urmări imprevizibile. Deranjați că instituția din subordinea lor ar putea fi pomenită la vreo plenară de partid pe acest caz de naționalism, unii funcționari au încercat să-l treacă slugarnic în fața comisarilor de la CC drept accident fonetic regretabil. Desantul vigilenților nu a vrut să accepte poziția lor. Accidentele, cu atât mai mult cele fonetice, nu au voie să se întâmple în cea mai importantă instituție de propagandă a statului. Așa că escapada lor războinică în Dealul Schinoasei nu a trecut fără urmări. Ea s-a soldat cu directive și instrucțiuni severe coborâte în redacții pe tema respectării cu strictețe a normelor (politice) de scriere și articulare verbală a limbii moldovenești, a necesității ocrotirii ei de influența degradantă a limbii române. Referire expresă la influența degradantă nu se făcea în înscrisuri deschise, ea se prezuma însă în forma cea mai deschisă și pregnantă în toate prescripțiile de conduită internă venite de la partid, iar funcționarii responsabili de sănătatea ideologică a instituției o simțeau cu toți porii.

Urmare a vigilenței lor excedente și pe motiv că avea o dicție prea românească, ulterior a fost îndepărtată de la microfon talentata jurnalistă și excelentul crainic, regretata deja, Stela Butnaru, iar altă stea a televiziunii, Elena Strâmbeanu, a avut mereu necazuri pentru prea încântătoarele foneme românești, articulate în frumoasa ei vorbă moldovenească. Bravii străjeri ai bolșevismului internaționalist trebuiau să arate că își merită pâinea câinilor de pază în postata de pământ românesc ocupată de ruși. Or, nu cumva de aceasta existau la Chișinău și Comitet Central local, cu sector de presă inclus, și KGB local, și Cenzură locală, și Academie locală, și Comitet pentru Radio și Televiziune local, precum și multe alte organe și instituții locale umplute cu roiuri de funcționărime, multă din ea locală, transformată din Ioni în Ivani – ca să apere din răsputeri, zi și noapte, limba moldovenească de românizare?

Anul 1989: diversiunea diafragmei

La 1 august 1989, după o pauză de doi ani, am revenit în Redacția principală informații TV a Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al RSS Moldovenești. Am găsit cam aceeași atmosferă stătută din care plecasem cu doi ani în urmă, chiar dacă în afara instituției multe lucruri s-au schimbat radical. Numesc schimbare radicală apariția unor platforme media de dezbateri publice, trecute deja prin ciurul și dârmonul anului 1988. Unele ziare și reviste deveniseră în anul 1989 adevărate focare de opinii, în cea mai mare parte răzlețe de cele oficiale. Creșterea rapidă și înzecită a tirajelor lor arăta constituirea unei comuniuni de idei, din ce în ce mai puternice și mai numeroase, în jurul acestor publicații. Schimbare radicală a fost și apariția în peisajul social a unor organizații ieșite de sub controlul partidului comunist și care pretindeau la decizii și acțiuni ce veneau în contrasens. Cea mai importantă dintre acestea a fost Frontul Popular din Moldova, apărut la 20 mai 1989. Dacă în presa scrisă existau deja platforme care să exprime punctele de vedere și a unora și a altora, în audiovizual lucrul acesta se întâmpla mai puțin ori chiar deloc. Partidul comunist continua să le controleze cu aceeași egoistă și obsesivă paternitate. Atitudinea aceasta s-a putut vedea în mai multe situații. De exemplu, pentru data de 27 august 1989 Frontul Popular anunțase organizarea în Piața Victoriei din centrul Chișinăului a unei mari adunări naționale. Patronii politici din Comitetul Central aveau interesul să se știe cât mai puțin despre această acțiune și au dat indicații radioului și televiziunii să nu difuzeze anunțuri și nici alte materiale în care să se facă referințe directe sau indirecte la faptul organizării ei. Jurnaliștii și producătorii de emisiuni care, în marea lor majoritate, simpatizau noua mișcare, au trebuit să recurgă la sumedenie de tertipuri, iar alții, precum cei de la emisiunea „Informații, comentarii, muzică”, să-și asume riscul trimiterii către publicul telespectator a informației precise referitoare la eveniment și la conținutul lui. Ceva deosebit de grav s-a întâmplat în chiar ziua evenimentului, 27 august 1989. Noi, jurnaliștii, ne-am propus să o reflectăm în toată plenitudinea ei faptică. Șefii de redacție și ai televiziunii, consultându-se, bineînțeles, cu președintele Comitetului și numaidecât cu superiorii de la Comitetul Central, nu au fost parcă împotrivă. Sugestia lor a fost să oglindim imparțial și echidistant ambele evenimente anunțate pentru acea zi: cel din Piața Victoriei al Frontului Popular și cel de la „Manej” – mitingul Interfrontului (Frontul internaționalist). Mi-am asumat ambele filmări și am luat calea „Manejului”, unde pentru ora 9 dimineața era fixat începutul reuniunii Interfrontului. Acolo am găsit câteva sute de oameni adunați în jurul unei scene dotate cu un microfon. Activiștii vorbeau rusește despre dezmățul naționalismului românesc și pornirile agresive ale acestuia de a pune limba moldovenească de rând cu cea oficială, rusă, despre prezența extrem de mică la miting a părtașilor Interfrontului, în timp ce mii de oameni au pornit pe jos de cu noapte și de peste tot să participe la adunarea Frontului din centrul Chișinăului. Am stat la miting până când am observat că mai mulți participanți au prins să se împrăștie pe la casele lor. Pe la ora 11 am venit să filmăm evenimentul din Piața Victoriei. Atmosfera din Piață era de nedescris: o mare de oameni fremăta în unison la enunțurile făcute de la microfoane. Nici până și nici după acest eveniment, principala piață publica a Chișinăului nu a găzduit atâta lume. La ora trecută de două am plecat cu echipa spre Telecentru: trebuia să reușim developarea peliculei și să ne prezentăm cu ambele materiale la repetiția de la ora 17. Le-am reușit pe toate, inclusiv redarea forțat echidistantă, curat informativă și ferită de emoții a celor două evenimente, deloc comparabile. Aceasta, pentru a exclude orice motiv de punere la îndoială a difuzării lor. Mulțumirea noastră că ambele reportaje au trecut cu bine repetiția și au fost incluse în deschiderea „Panoramei” de la ora 19 a căzut repede în scârbă. Cu zece minute înainte de ora fixă am fost anunțat că reportajele au fost scoase din ediție la o comandă venită de sus. Alergarea pe la etaje de la un șef la altul în căutarea ticălosului de sus s-a sfârșit în biroul directorului televiziunii, M. Stratan, care mi-a dat de înțeles că cel de sus este atotputernicul Comitet Central. Acolo, în buncărele lui, s-a decis punerea sub preș a celui mai mare și mai impresionant eveniment al Chișinăului secolului al XX-lea. Atâta îngustime de minte nu s-a mai pomenit: în timp ce televiziunile cele mai mari ale lumii au dat în reportaje ample evenimentul de la Chișinău, televiziunea Chișinăului oficial a nesocotit brutal interesul oamenilor și a hotărât să-l învăluie în tăcere. Profund marcat de cele întâmplate, am coborât scârbit Dealul Schinoasei. La Casa Învățământului Politic (azi – Teatrul Ginta Latină) era anunțată o conferința de presă organizată de FPM pentru mulțimea de jurnaliști străini prezenți în acea zi la Chișinău. Am intervenit în conferință și am anunțat despre rușinosul act de boicotare de către unica televiziune a Moldovei Sovietice a acțiunii avute loc în Piață cu participarea aproape a unui milion de oameni. Mi s-a părut relevant să informez colegii că principala emisiune informativă a zilei a avut în capul știrilor un material despre tratarea cu îngrășăminte minerale (bălegar) a terenurilor arabile. Faptul ascunderii de ochii și mintea propriilor cetățeni a celui mai relevant eveniment politic al vieții lor s-a transformat într-o
adevărată senzație. Pentru presa străină devenea clar ceea ce înfrunta presa autohtonă în fiecare zi: Partidul Comunist al Moldovei nu este cu poporul. Nu era cu el nici până atunci, dar atitudinea respingătoare a acestei structuri față de Marea Adunare Națională din 27 august 1989 a clarificat definitiv pozițiile. Pentru jurnaliștii străini implicați în oglindirea proceselor din Uniunea Sovietică devenise limpede că situația în RSS Moldovenească se va derula pe un alt scenariu decât cel observat de ei în Țările Baltice. La Tallin, Vilnius, Riga, partidele comuniste au trecut de timpuriu de partea fronturilor populare din respectivele republici, au susținut mișcările de eliberare națională. Acolo, partidele comuniste locale s-au distanțat prompt de politicile organelor ierarhic superioare de la Moscova, ajungând până la ruperea definitivă a relațiilor cu PCUS și desființarea lor, ca structuri politice ale perioadei sovietice de ocupație. A devenit emblematică replica primului secretar al CC a PC din Lituania, Algirdas Brazauskas dată lui Gorbaciov, atunci când acesta a încercat să-l strunească, amintindu-i de faptul că este comunist internaționalist și că ar trebui să se conformeze hotărârilor luate de Centrul de la Moscova: „Înainte de a fi comunist, eu sunt patriot lituanian, Mihail Sergheevici”, a răspuns cu demnitate Brazauskas.

Își amintește cineva de gesturi asemănătoare la Chișinău? În ceea ce mă privește, îmi amintesc cu necaz că în seara zilei de 27 august 1989, la controversa fierbinte avută cu M. Stratan, directorul general al televiziuni, privind scoaterea, fără nicio explicație, a reportajelor mele din ediția principală a știrilor de seară, l-am avut asistent rece și impasibil pe tov. M. Snegur. Fostul secretar al CC al PCM era de o lună de zile în funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, participase și printre primii luase cuvântul la Marea Adunare Națională. Viitorul președinte al RM știa, cu siguranță, unde și cine a luat decizia nedreaptă și stupidă, dar nu a intervenit în niciun fel. De fapt, manifestând neimplicare, M. Snegur a intervenit într-un anumit fel, dar de partea absurdă a situației.

Întâmplarea descrisă dovedea că la acea vreme de deșteptare atât de adâncă și de cuprinzătoare a poporului, PCM ținea mâinile strâns încleștate în jurul grumazului televiziunii și nimeni din eșaloanele de sus, nici măcar omul aflat în postura formală a președintelui republicii nu se încumeta să i le descleșteze. Starea această sufocantă pentru noi, jurnaliștii de la televiziune, a ținut pe toată durata extrem de turbulentă a celei de-a doua jumătăți a anului. Constrângerile s-au întețit în mod deosebit în zilele foarte încordate ale aceluiași sfârșit de august 1989, care au culminat cu clocotul de spirite adverse din jurul sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem al RSS Moldovenești. Legiferarea revendicărilor în problema statutului limbii române/moldovenești, trecerii ei la grafia latină, clintirea, cu eforturi sisifice, de pe locul dominant, impus cu forța, a limbii ruse a creat falii divergente peste tot, chiar și în interiorul Radioteleviziunii, unde exista o masă de angajați nemulțumită de noua perspectivă lingvistică.

Moscova încerca să oprească procesele de emancipare lingvistică și națională, iar pedala ei de frână în republicile rebele erau numaidecât Comitetele locale ale partidului comunist. Cu ajutorul Comitetului Central al PCM, dar și direct, centrele conservatoare unionale încurajau orice fel de rezistență. La Tiraspol s-a reușit crearea unui focar puternic de opunere revendicărilor naționale ale moldovenilor, transformat treptat într-un fief al separatismului. Multe întreprinderi mari industriale ale complexului militar sovietic, subordonate direct Moscovei au putut fi transformate foarte ușor în citadele de rezistență. Având un directorat rus sau rusificat și specialiști aduși din Rusia, aceste întreprinderi au declarat grevă generală noilor prevederi lingvistice. Către sfârșitul lunii august cca 116 întreprinderi, cu un personal general de peste 80 000 de angajați își încetaseră activitatea. Comitetul de stat pentru televiziune și radiodifuziune avea și el o parte a personalului tehnic format din această categorie de specialiști. Prin acțiunile și comunicatele Comitetului Central de la Chișinău, prin toate căile de comunicare, inclusiv televiziunea centrală, aceștia erau încurajați să saboteze. O făceau în lucruri de proporții mari și grave, precum grevele și oprirea întreprinderilor, dar și în treburi mai mici, dar la fel de ticăloase, cum mi s-a întâmplat chiar mie în ziua de 31 august 1989. În dimineața acelei zile, am mers cu operatorul să filmăm evenimentele din centrul orașului. Am hotărât să începem cu scuarul monumentului lui Ștefan cel Mare, unde lumea se aduna înaintea deschiderii lucrărilor sesiunii Sovietului Suprem care avea loc în Teatrul de Operă. Era un început de zi noroasă. La un moment, perimetrul scuarului dinspre Piață a fost înconjurat de o coloană de mașini militare cu trupe, blocându-l. Din caroserii au sărit energic circa o sută de milițieni. Ei au tăbărât în oameni: lovind, îmbrâncind și speriindu-i. O duzină de milițieni au făcut roi în jurul unui catarg înfipt în mijlocul unei parcele de flori. Pe catarg de câteva zile flutura un tricolor. Au tras nervos de varga de metal, până au doborât-o. Au smuls din vârf tricolorul, au urcat în camioane și au dispărut. Evident, era o acțiune în forță de intimidare, cum au fost foarte multe în acea perioadă tensionată. La apariția mașinilor i-am spus operatorului să filmeze. La plecarea „desantului” operatorul mi-a confirmat „vsio v poreadke”, adică totul e în ordine, a filmat tot ce s-a întâmplat. Din mașina de developare însă pelicula a ieșit neagră, pentru că bravul meu operator a „uitat” să regleze diafragma aparatului, iar explicația lui a fost una de batjocură triumfalistă: „bîvaiet, staric” (se întâmplă, bătrâne). Am înghițit dureros amarul batjocurii. I-am zis că a greșit fundamental prin ceea ce a făcut, pentru că jurnalistul este ca doctorul: îi place ori nu pacientul (evenimentul), el este obligat să opereze, iar el nu numai că a mimat filmarea (operația), dar a și mutilat pacientul. Cazul mi s-a înfipt în memorie cu toate colțurile lui ascuțite, iar aceasta m-a ajutat câteva luni mai târziu să construim cu foarte mult discernământ profesional viitoarea echipă a „Mesager”-ului: ca să realizezi o imagine clară a realității, diafragma aparatului redacțional a trebuit foarte bine reglată.

Pe muchie

Starea de vasalitate profundă a Televiziunii față de Comitetul Central al PCM a continuat tot anul 1989 și s-a manifestat pe partea ei cea mai urâtă în cazurile a cel puțin încă două mari incidente cu mare impact și mari consecințe pentru viitor între populația activă, care cerea schimbări, și partidul comunist, care continua să ignore noul fenomen. Primul incident a avut loc chiar în ziua de 7 noiembrie 1989. Ca și cum nimic nu se întâmpla în republică, partidul a girat organizarea paradei militare a garnizoanei Chișinău pe străzile și în Piața Victoriei în cinstea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie – cea mai mare sărbătoare națională în Uniunea Sovietică. Oamenii au văzut în acest act o sfidare a timpurilor noi la care ei râvneau și au ieșit, spontan, să blocheze defilarea. Tancurile și tehnica militară sovietică nu au trecut de strada Gogol (azi, Bănulescu Bodoni). Intervenția în forță a miliției și atacurile trupelor de kaghebiști îmbrăcați în costume de sport și calificați în arte marțiale pe tot prospectul Lenin (azi, Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt), de la Institutul de Medicină și până la intrarea în Piața Victoriei, nu au avut efect. Tancurile, instalațiile de rachete, tunurile și trupele sovietice au făcut cale întoarsă și s-au retras, înfrânte, în cazărmi. A fost o biruință istorică a poporului deșteptat, poate cea mai mare, dată armatei sovietice după ultima ocupație avută loc în anul 1944. Membrii Biroului CC, care așteptau să salute parada pe podiumul de marmură roșie a statuii lui Lenin, s-au retras și ei, spăsiți și înfrânți. Doar că această imagine de final de istorie sovietică nu a văzut-o nimeni. Televiziunea de partid a RSS Moldovenești nu le-a filmat și nu le-a arătat în programele de știri ale zilei. Comentariul pe marginea celor întâmplate a fost unul bine coordonat cu sectorul de presă al CC și, cum altfel, despre elementele radicale răufăcătoare care au stricat marea sărbătoare a poporului sovietic moldav.

În zilele următoare, parcă voind să se răzbune pe netrebnicul popor, patrule de miliție au prins să atace în plină stradă oameni care stăteau sau mergeau în grupuri mai mari de trei persoane. Incidentele ne erau comunicate la redacție, dar vigilenta conducere, aflată în legătură pe fir scurt cu cei de la CC, nu permitea amestecul televiziunii. Explozia de nemulțumire a degenerat în revoltă deschisă în ziua de 10 noiembrie, de aniversarea miliției sovietice și sărbătoarea ei profesională. Sediul miliției de pe prospectul Lenin a fost atacat de sute de oameni cu pietre și sticle incendiare. Ministrul de atunci, Vl. Voronin, se pregătea să riposteze cu arme de foc. O vărsare de sânge era iminentă dacă nu intervenea un grup de scriitori. Ei au reușit să convingă retragerea protestatarilor înfuriați din fața Ministerului și să dezamorseze situația. Relevant este faptul că întregul preludiu al provocărilor săvârșite de lucrătorii miliției, în uniforme sau deghizați în civil, cât și atacul răzbunător al maselor nu a fost oglindit în știrile televiziunii. În schimb, urmările barbarismului forțelor radicale au fost minuțios filmate a doua zi de dimineață de o echipă în frunte cu un jurnalist de încredere (S. Lisevici) în sferele conservatoare ale CC.

Anul 1989 s-a încheiat pe această notă. Comitetul Central al PCM a continuat prin interpușii lui să țină în ascultare importanta instituție a televiziunii. Nu a durat însă. O masă critică de disconfort profesional, de revoltă cetățenească și de demnitate umană îngenunchiată avea să rupă foarte curând unul din lanțurile ce o țineau strâns legată la piciorul partidului comunist.

Valeriu Saharneanu

Jurnalist, organizator de presă, editorialist, publicist, politolog, politician.

Studii: Universitatea de Stat din Moldova; Școala Superioară de Politologie din Leningrad /St. Petersburg.

Din 1975 a lucrat la Comitetul de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al RSS Moldovenești, Redacția Tele-RadioInformații. În anii 1989-1991 a participat la transformarea instituției din una sovietică de propagandă în una publică de informare. În calitate de prim redactor-șef adjunct a fost co-fondatorul emisiuni informative „Mesager” (1 iulie 1990), concepută pe principiile jurnalismului democratic.

În 1991 devine redactor-șef al Redacției Actualități TV a Radioteleviziunii Naționale (RTVNM). Emisiunile „Tele-matinal”, „Informații, Comentarii, Muzică” – „Nota bene”, „Tele-expres”, „Meridiane”, „Mapamond” și programul informativ central „Mesager”, devin principalele repere de informare a populației din RM.

În anii 1993-1994 nomenclatura comunist/sovietică revine în forță și supune redacția Actualități TV presiunilor politice. Pentru că a opus rezistență, cu trei zile înainte de alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, are loc un atentat la viața lui V. Saharneanu. Spitalizarea a însemnat decapitarea redacției. La 11 martie 1994, Președintele Republicii decretează desființarea RTVNM  și reorganizarea ei în Companie de Stat. În urma trierilor pe criterii politice, V. Saharneanu și alți colegi de-ai lui nu se mai regăsesc în funcții.

În luna mai 1994 este ales președinte al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova, funcție pe care o va deține până în februarie 2011.

În această perioadă participă la organizarea primei televiziuni independente, Catalan TV (1995), fondează postul de radio „Vocea Basarabiei” (2000), săptămânalul „Gazeta Românească” (2001), posturile de televiziune „Euro-TV” (2002) și „TV Euronova” (2004).

Este autor de emisiuni radio și tv de mare rezonanță, semnează editoriale pe teme actuale și articole privind problematica mass-media și a jurnalismului.

Ca persoană neafiliată politic candidează pe listele Partidului Liberal în alegerile parlamentare din 2010 și devine deputat în Parlamentul Republicii Moldova (2011-2014).

Este semnatar al Acordului de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană (2014).