Mâine, o altă Românie...

Motto: Cugetă și acționează ca și cum
Țara ar fi reîntregită!

Când gândesc o „altă Românie” nu anticipez o revoluție sau o aventură socio-politică. Am în vedere un Proiect Autohton, care să răspundă la întrebările nerezolvate sau încă neformulate. Și, principalul, să includă un Model Identitar al românilor în viitoarea configurație europeană și mondială.

1. Proiecte de țară

Conceptul „proiect de țară” este utilizat frecvent în spațiul public din 1995, când a fost elaborată Declarația de la Snagov. Urmăresc bursa/piața ideilor lansate de români, ruși și ucraineni. Cunosc, într-o măsură sau alta, viziunile, strategiile, scenariile și proiectele unor autori autohtoni precum Traian Băsescu, Mircea Chelaru, Tudor Bompa, Dumitru Porojan, Napoleon Slăvescu, Daniel Roxin, Geo Stroe, Alexandru Oblu, Val Butnaru, George Simion, Petrișor Peiu. Consider că absolut toate strategiile ieșirii din criză merită atenția românilor. Inclusiv cele catalogate drept utopice. În consonanță cu îndemnul lui George Mocanu, care a transmis recent din Canada Un mesaj către poporul român, susțin și eu „Marea Unire”. În actuala conjunctură, cel mai adecvat ar fi Proiectul de țară Hrană, apă, energie, elaborat de Călin Georgescu. De aceea, în limita posibilităților, îl propag printre unioniștii din cele două state românești. Deși am unele rezerve față de anumite teze enunțate de autorul acestui proiect. Obiecțiile mele le voi prezenta într-un alt context. Aici menționez doar că viața trăită și experiența acumulată în activitatea profesională m-au convins: niciun proiect de țară nu va fi realizat în actualele structuri teritorial-administrative și politice ale Statului Român. Să sperăm totuși că timpul și realitatea vor invalida părerea mea subiectivă.

În perioada 1989-1991, toată lumea a fost zdruncinată de apariția unor Lebede Negre – dezagregarea lagărului socialist, căderea cortinei de fier. În consecință, românii, ca și toți est-europenii, trăiau o stare de incertitudine gen „fin de siècle”. Aproprierea unui început de mileniu contribuia din plin la cristalizarea angoaselor. Oamenii erau marcați de un sentiment generalizat de schimbare accelerată. Îi înfricoșa lipsa siguranței în ziua de mâine. Modificările brutale la care asistau se produceau simultan peste tot. Erau niște mutații dureroase, generate de cauze identice și omniprezente. Personal, odată eliberat din cazarma comunistă, m-am simțit cuprins de un spirit inovator și constructivist. Dar pășisem pe drumul sinuos al cunoașterii cu mult timp înainte de colapsul imperiului sovietic. Lansasem deja o viziune holistică asupra Statului și Națiunii intitulată „Paradigma Etnosistemică”. La nivelul oricărei personalități, ea poate fi percepută și ca un mesaj meta-euristic. Iar etnocentriștii de pretutindeni, aflați sub presingul globalismului neoliberal, receptează Etnosistemica drept consemn al Etnoresurecției.

Am început cu antichitatea europeană pentru a reproiecta un nou fundament etno-spiritual în spațiul carpato-danubiano-pontic. Investigând Trecutul, propulsam memoria noastră etno-culturală în Viitor. Vizionam o punte între cea mai lungă memorie colectivă a românilor și curajul de a o perpetua consecvent către un viitor încă necunoscut. Asimilam creativ rădăcinile noastre traco-geto-dacice și etnocentrismul, tot mai pregnant, al contemporanilor europeni. Mă interesa riposta neoconservatoare – o mișcare transnațională de repudiere a fatalismului unui singur drum vehiculat de globaliștii. Adresam românilor de pretutindeni un mesaj: „Schimbăm direcția! Intrăm în lupta pentru o altă Românie, pentru supraviețuire și revenirea la sursele primare! Secolul al XXI-lea va fi etnocentrist sau nu va fi deloc. Înainte, spre mileniul III!”. Elaboram treptat „Reîntregirea României” – o platformă-program, o concepție politică, o ideologie, o doctrină, prospectivă și prescriptivă, o restructurare și o reașezare a Țării prin unionism și etnocentrism. Ofeream un model de abordare sistemică, de activitate teoretică și practică, de sincronizare a proiectelor (acțiunilor), de interferență a resurselor (energiilor) și de transplant al valorilor (tehnologiilor), aflate într-o perpetuă reevaluare, atât în spațiul carpato-danubiano-pontic, cât și la nivel global.

Premisele actualului status-quo sunt reușitele și eșecurile celui mai complicat an de după revoluția (puciul) din decembrie ’89. În primele luni a demarat o resuscitare a multiplelor tendințe, opțiuni și modele care nu s-au epuizat în trecut. Dintre ruinele regimului comunist își făceau apariția diverse combinații de forțe. Într-un mod dramatic sau anecdotic, ieșeau la lumină și vechile modele de scoatere a românilor din izolarea geopolitică, impusă pe rând de turci, fanarioți, austrieci, maghiari și slavi. Surprinși plăcut de ascensiunea democrației, viitorii alegători s-au cam rătăcit în jungla firmelor politice. În ’90, „momentul 0 al României libere”, au apărut 90 de partide politice oferind democrație, privatizare, piață liberă, drepturile omului, restitutio in integrum. Circa o treime au intrat în primul parlament. Dar nicio formațiune politică din România, nemaivorbind de RSSM, devenită peste un an RM, nu și-a asumat Platforma-program „Reîntregirea României”. Dezamăgit de respingerea la București și la Chișinău a proiectului unionist, am înființat Partidul Național al Reîntregirii Opțiunea Dacolatină (POD). Mă ghida o convingere fermă: tot ceea ce în acest moment pare a fi ireversibil în desfășurarea evenimentelor, poate fi oprit, accelerat sau schimbat. Într-o situație extrem de fluidă, când în întreaga lume aveau loc numeroase seisme geostrategice, POD arunca în solul Patriei sămânța responsabilității reciproce și chema toate generațiile la o vastă și temerară acțiune comună. 

Proiectul meu de țară urmărea obiective fundamentale (strategice), obiective intermediare (tactice) și obiective parțiale (operative). Lansând Platforma-program POD, preconizam realizarea următoarelor obiective intermediare: 1. Reîntregirea teritorială; 2. Reforma instituțional-administrativă; 3. Reforma electorală; 4. Revoluția managerială; 5. Neoruralism și civilizație montană. Niciun partid politic nu ar fi avut curajul să afirme deschis că le va răpi românilor, cumva și cândva, ceea ce promitea POD. Proiectul concepea și o distanțare treptată de modul tradițional de a face politică, un alt tip de raționalitate, gândire și conduită. Astfel, Strategia „Reîntregirea României” depășea vechile precepte ale unionismului autohton. Era o sinteză a diverselor opțiuni moderne precum și a valorilor provenite din fondul traco-geto-dacic, din conservatorismul anglo-saxon, germano-nipon și israelian. Inevitabil însă, cu trecerea timpului, POD a împărtășit soarta comună a tuturor formațiunilor politice fără bani, fără susținere internă și/sau externă.

De-a lungul anilor, m-am confruntat adeseori cu rânza moldovenească și ranchiuna panromânească: „Druc, ai fost prim-ministru, de ce n-ai făcut Unirea?”. „Ca să nu mă întrebi mata acum: «Druc, dar de ce-ai făcut Unirea?»”. Și, lămuream râzând: „N-am fost premier, de jure și de facto, ci funcționar sovietic, subordonat Centrului imperial. Șef de guvern într-o republică sovietică era cu totul altceva în comparație cu un prim-ministru al unui stat independent. În 1990 aș fi vrut eu, dar nu puteam să alipesc marea Uniune Sovietică la mica Românie”. La întrunirile politice, divulgam „un secret” – nu mă fac frate cu dracul, ca să trec puntea; vinul se mai face și din ... struguri, politica se mai face și cu... principii.

2. Reforma instituțional-administrativă

Reîntregirea României necesită o reorganizare axată pe criterii de excelență, standarde impuse de știința și arta guvernării. În opinia mea, „Programul de post-aderare la Uniunea Europeană” presupunea o descentralizare coerentă, lucidă. Aceasta ar fi însemnat delegarea selectivă, în jos pe verticală, către centrele administrative ale viitoarelor ținuturi (domenii, districte, landuri, regiuni sau cum le vom denumi), a 50% din categoria deciziilor adoptate în prezent la București. Mai mult de jumătate din actul decizional, efectuat astăzi într-un centru județean, poate fi coborât la nivel de comună. Iar satele resuscitate ale României Reîntregite ar putea prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autoritățile comunale. Nu văd niciun pericol într-o reorganizare de acest gen și în reducerea numărului de unități instituțional-administrative.

În campania electorală pentru alegerile prezidențiale, din septembrie 1992, am avut o discuție cu liderii Partidului Renașterii Județelor Abuziv Desființate. Erau dispuși să susțină „în cursa pentru Cotroceni un candidat de dincolo, neafiliat politic”. Condiția: să-mi asum și programul lor electoral. Știam că răspunsul meu le va spulbera așteptările. Însă, cu tot respectul, nu putem accepta oferta. Eram și am rămas un adversar al „unităților teritorial-administrative abuziv înființate”. Le-am explicat motivul: în Basarabia și Nordul Bucovinei, răpite în 1940, am trăit diverse reorganizări teritorial-administrative. În locul a șase județe istorice românești, RSSM a organizat 60 de raioane. Celelalte județele, anexate de URSS, au fost acaparate de Ucraina și împărțite la fel în raioane. Un mozaic administrativ, drastic controlat de nomenclatura PCUS. Acele reforme aveau drept scop principal deznaționalizarea brutală și silențioasă a indigenilor „eliberați”.

Hrușciov, după 1957, a redus acel mecanism birocratic, costisitor și perimat, la 26 de raioane. Iar în următorii 20 de ani, cât a fost la putere Brejnev, numărul de raioane a crescut din nou, până la 36. Exista pe atunci vreun avantaj socio-economic? Nu. Ivan Bodiul, șeful comuniștilor de la Chișinău, își plasa în poziții cheie oamenii săi docili. Îi trimitea mai întâi la Școala Superioară de Partid de la Moscova. După care, pentru fiecare absolvent se organiza câte o sinecură (кормушка) – un nou raion improvizat din câteva sate. Implicit, cele 36 de raioane însemnau 36 de prim-secretari, un număr dublu sau triplu de secretari adjuncți, dispunând cu toții de secretare și aparat propriu. Cu alte cuvinte, o erupție birocratică costisitoare. Menținerea unei structuri supradimensionate înseamnă cheltuieli, abuzuri și corupție. Incontestabil, birocrația este găoacea în care se naște, germinează și perpetuează corupția, iar consecințele birocrației și ale corupției duc la degenerarea românilor și a speciei umane în general. Apropo! Unul dintre motivele pentru care, în mai 1991, deputații comuniști, agrarieni și interfrontiști m-au destituit (neconstituțional) din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM a fost și preconizata reformă teritorial-administrativă. Ceream atunci reducerea numărului de raioane și revenirea la județele basarabene. Birocrația și mafia de sorginte sovietică m-a somat: „Pe aici nu se trece!”. Am rămas în Republica Moldova cu 36 de raioane anacronice, inadecvate noilor imperative.

Cu diverse ocazii, în scris și verbal, mi-am exprimat opinia: renașterea unităților „abuziv desființate” sau menținerea intactă a celor „abuziv înființate” sunt în detrimentul majorității românilor. Am publicat articole la această temă. După aderarea României la NATO și integrarea în Uniunea Europeană m-am pronunțat public pentru o reformă radicală: România republică prezidențială și Parlament unicameral din deputați aleși prin vot uninominal. Cei care optează pentru un parlament bicameral, ce ar ține, chipurile, de o moștenire națională, nu au decât să se convingă: tradiția este bună (și eficientă sută la sută) doar în arta culinară și în actul de perpetuare a speciei. Parlamentul României era format din 471 de deputați și senatori. La referendum, în 2009, aproximativ 8 milioane de români au votat pentru Parlament unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la maximum 300. După alegerile din 2012, numărul parlamentarilor a crescut la 588. În prezent, în Parlament sunt 329 de deputați și 136 de senatori (în total, 465). Mai propuneam ca cele trei Palate (Președinția, Parlamentul și Guvernul), adeseori în conflict de interese, să fie diminuate și amplasate într-un singur Palat – în „Casa Poporului”. Astfel, obțineam un prim avantaj – circuitul informațional ar fi devenit mai operațional, mai dinamic și ar fi permis reducerea cheltuielilor de funcționare a aparatului de stat. De asemenea, un număr mai mic de parlamentari ar însemna un legislativ eficient și mai ușor de întreținut. Un parlamentar ne costă lunar peste 20000 de lei.

Astăzi, constatăm cu indignare că aleșii poporului refuză să pună în aplicare voința poporului, exprimată la referendumul din 2009. Președintele Traian Băsescu a precizat: „Opțiunea mea de a organiza un referendum provenea din aceea că politicienii, deși mi-au promis și în 2004, și în 2008, nu s-au ținut de cuvânt în reformarea Constituției”. În februarie 2018, s-a votat contra reducerii numărului de parlamentari la 300. Unica soluție: dacă deputații și senatorii nu vor parlament reformat, iar electoratul dorește acest lucru, atunci n-are decât să-i voteze pe cei care vor. În democrație, numai electoratul îi poate sancționa pe aleșii săi. Un alt aspect: legile Uniunii Europene au prioritate față de actele normative elaborate de parlamentul oricărui stat membru. Astfel, parlamentul de la București e chemat să transpună în legislația națională, spre executare, legile și directivele adoptate la Bruxelles. Prin urmare, parlamentul viitoarei Românii Reîntregite s-ar putea descurca cu cel mult 217 deputați, aleși prin vot uninominal. Aceștia, precum Comisia de la Veneția, ar asigura analiza riguroasă, traducerea și adoptarea legilor din cele mai viabile state de pe mapamond. România ar obține astfel alinierea la standarde de excelență, o substanțială economisire de fonduri, de timp și de nervi în jocul de-a democrația pe malurile Dâmboviței.

Evident, reforma nu este agreată din diverse motive. Cunosc pledoaria regretatului academician Dinu Giurescu în legătură cu regionalizarea. Un partid politic parlamentar propunea înființarea unei regiuni conturate exact pe limitele Ardealului de Nord, cedat în 1940. Era vorba de propunerea venită din partea UDMR. Bineînțeles, inițiativa maghiarilor a provocat suspiciuni. Transilvănenii, ca și nord-bucovinenii, nu pot da uitării crimele și abuzurile comise de autoritățile maghiare și sovietice, de masacrele din localitățile Ip, Treznea și Fântâna Albă. Recent, premierul maghiar Victor Orban le-a urat elevilor succes la examenele de istorie. Pe lângă mesajul „Un examen istoric. Succes!”, a postat pe contul său de Facebook o hartă a „Ungariei Mari” cu Transilvania, Slovacia și Croația în componența ei. Premierul României, președinții Croației și Sloveniei, precum și unele partide din aceste țări, au criticat ironic postarea, în sensul „vrabia mălai visează”. La Moscova, Vladimir Putin i-a înmânat lui Igor Dodon un cadou sugestiv – harta „Moldovei Mari”. Astăzi însă, hărțile istorice nu sunt relevante și vor rămâne documente de arhivă și exponate de muzeu. Am scris și am vorbit despre proiectele maghiarilor, rușilor, ucrainenilor și găgăuzilor vizând dezmembrarea României. În spațiul ex-sovietic, mediafrenia Lumii Ruse și descendenții „eliberatorilor”, intoxicați cu pobedobesie, se agită: „Moldavia profită de COVID-19 ca să înghită Pridnestrovie, iar România se extinde treptat până la Nistru!”. La București, Președinția, Parlamentul și Guvernul au respins diverse proiecte de lege vizând enclavizarea sau federalizarea Țării. Pământul Patriei nu poate fi subiect de troc între partide politice sau clanuri mafiote. Deși, unii experți în domeniu insistă: o revizuire post-pandemie a frontierelor este inevitabilă.

Globaliștii de pretutindeni, obsedați de eliminarea frontierelor, promovează o falsă dilemă: opțiunea între drepturile națiunilor și cele ale indivizilor. O sumedenie de mesageri autoproclamați afirmă, dar nu și demonstrează, că timpul națiunilor este depășit. Acești pseudo-profeți descriu lumea în care trăim drept „societate post-națională”, imaginându-și orizonturi radioase pentru diverse internaționale din trecut sau din viitorul apropriat. Multiculturaliștii de toate culorile contraatacă stipulând în continuare apariția unei identități noi prin topirea, ca într-un creuzet, a caracteristicilor culturale, etnice și naționale. Optimiștii sunt dispuși să sacrifice identitatea națională și culturală pentru o iluzorie prosperitate economică în viitoarele State Unite ale Europei. Ei nu au tras nicio concluzie din eșecul teoriei melting pot din anii ’60 ai secolului trecut. Nici din colapsul imperiului ideocratic bolșevic. Nici din Brexit. Scepticii însă admit că Uniunea Europeană va supraviețui numai dacă va păstra și cultiva identitățile culturale și naționale. Personal, nu văd niciun semn pe firmament că omenirea, practic, ar face față crizelor, provocărilor, pandemiilor doar cu „statul minimal”, fără ideea națională și fără proiecte de țară.

După colapsul imperiului moșit de către Komintern și botezat „URSS”, s-a finalizat instalarea unei babilonii ideologice. Globalizarea tinde să integreze eclectic Fininterenul, Kominternul, Deminternul, Hominternul, xenofilia, cosmopolitismul, xenocrația, etno-mazochismul și alte doctrine consacrate, inclusiv diversele orientări și activități oculte. La rândul său, antiglobalizarea, ca teorie și praxis, asimilează, modifică, adaptează naționalismul, xenofobia, rasismul, ideologia statului-națiune, lupta pentru unitatea spirituală și reîntregirea teritorială, lupta pentru biodiversitate și ecologizarea mediului vital, precum și altermondializarea, promovată de mai multe mișcări civice și sociale, ca una dintre alternative la globalizarea neoliberală. Astăzi, întreaga lume e copleșită de frica destabilizării și a unei „noi ordini mondiale”. De parcă vechea ordine ar fi ideală. Unele state se declară angajate deja într-un proces de schimbare a modelului economic pentru o poziționare adecvată în Noua Ordine Mondială. Pe mine, ca proiectant etnosistemic, mă preocupă: noile paradigme; misterele capitalului în secolul al XXI-lea, ținut în șah de Lebedele Negre; economia inegalităților și pauperizarea crescândă; pretinsa preocupare față de vulnerabili, imigranți și refugiați; expansiunea corporațiilor transnaționale și, în mod special, reacția de răspuns – Etnoresurecția. 

Când artizanii globalizării perorează că, chipurile, nu ar există o alternativă la modelele de economie corporatistă și guvernare liberal-democrată, se declanșează riposta; involuntar, se înfiripă în cuget protestul și speranța că debusolarea nu este inevitabilă. Pretutindeni în lume s-a născut deja un curent transnațional de repudiere a fatalismului unui singur drum. Crește mișcarea de rezistență la nivel mondial contra Imperiului. Contra naturii sale distructive și opresive, axate pe monetarism și violență, care amenință acum însuși viitorul omenirii. Între timp, Etnoresurecția depășește toate previziunile, având la bază Conștiința Pură – eterna întoarcere a omenirii la sursele primare, la esența ei primordială. Tot mai mulți lideri politici își încep campaniile electorale declarându-și angajamentul de a servi interesele propriei națiuni. Protecționismul revine și va cunoaște o a doua tinerețe. În locul valorilor Kominternului, Deminternului, Fininternului și Hominternului, în prim plan se poziționează afirmarea identității naționale prin limbă, cultură și tradiții. Două exemple simple, dar elocvente: 1) orchestra Lăutarii – un fenomen cultural panromânesc și lacrimile din ochii maestrului Nicolae Botgros, când acompaniază un trio magnific – maramureșeanul Paul Ananie, basarabeanul Nicu Mâță și argeșeanul Gabriel Dumitru; 2) evoluția fascinantă a lui Arbi Tsouraev (Țuraev) și cântecele noii generații de interpreți ceceni. Comentariile sutelor de mii de vizitatori-internauți pe ytoube.com sunt mai concludente decât sondajele sociologice comandate, decât studiile cercetătorilor aserviți diverselor grupuri de interese transnaționale. Iar eu știu un mare secret și-l divulg: REUNIREA a avut loc deja!

3. Suveranitatea alimentară și biosiguranța 

Nostalgia după giganții industriali, concepuți după modelul sovietic, nu ne mai ajută la nimic. Orientarea preponderentă spre IMM-uri și microîntreprinderi, înființate în rezultatul unor inițiative private, nu reprezintă o amenințare, ci o șansă pentru viitoarea Românie Reîntregită. În anii ’60, m-a indignat un proiect al profesorului Emil Borisovici Valev. O bună parte din România și Bulgaria, regiunea Odessa și RSSM urmau să se concentreze pe agricultură și industria alimentară, ca să devină „grădina și bucătăria lagărului socialist”. Industria grea rămânea pe seama celorlalte țări membre ale CAER, devenind „forjeria lagărului socialist”. Hrușciov, inspirat de procesul concentrării și specializării producției în Occident, susținea „Planul Valev”. Românii însă l-au respins cu demnitate și m-am bucurat. Atunci, în epoca industrializării, conducerea RSR a învins. Și-a demonstrat autonomia decizională față de URSS. Bucureștiul a pus în aplicare propriul plan de industrializare. Bineînțeles, industrie grea, construcție de mașini, uzine militare. Doar acestea, conform manualelor de economie politică socialistă, pot asigura independență națională. România nu avea niciun căuș de minereu de fier. Dar a construit mastodonți siderurgici. Rafinării peste rafinării. Socoteala de acasă era că ne vine minereul și țițeiul cu vaporul din țările lumii a treia. Ceaușescu avusese o înțelegere fermă cu șahul Iranului. A mai băgat un miliard de dolari la Krivoi Rog, în Ucraina.

În RSSM, comparativ cu RSR, industrializarea forțata s-a realizat din alte considerente. Regimul Brejnev a impus Chișinăului un enorm complex militar-industrial (ВПК). La Bălți, o mare uzină producea aparate și echipamente de ghidare a submarinelor nucleare, care circulau pe sub calota Arcticii. În preajma capitalei, circa 800 de hectare de cel mai bun teren agricol au fost distruse pentru amplasarea unei uzine de computere militare, perimată încă la proiectare. Existau în RSSM peste 200 de instituiți de proiectare și întreprinderi care nu aveau nimic comun cu necesitățile economiei noastre, nici cu viața noastră. Toate lucrau, bineînțeles, pentru bunăstarea, liniștea și pacea cadrelor ВПК rusofone, aduse din diverse regiuni ale Imperiului sovietic. În mai 1990, ajungând șef de guvern la Chișinău, mi-am dat seama din primele zile: ar fi fost mai bine dacă prindea ideea cu specializarea în domeniul agroindustrial. După colapsul URSS, majoritatea combinatelor industriale rămâneau în paragină. Am invitat potențiali investitori vest-europeni să preia câte ceva. De exemplu, „Mezon” din Chișinău. Niște experți britanicii au rămas perplecși: „Știam că Rașa produce asemenea echipamente sofisticate, dar nu am reușit să depistăm unde este amplasată uzina”.

Propaganda sovietică vehicula un slogan banalizat: „Moldovă însorită – ești grădina înfloritoare a Uniunii Sovietice!”. Poeții moldoveni dedicau ode unui „strugure de poamă pe harta Uniunii”, iar mucaliții replicau – „un butoi, cu cepul în republică la noi”. Adevărul e că Moldova Sovietică reprezenta o valoroasă bază de materie primă pentru industria alimentară, farmaceutică și cosmetică a imperiului sovietic. Anatolii Sobceak, primarul Leningradului, și Vladimir Putin, consilierul său, ne solicitau cantități nelimitate de produse alimentare în schimbul oricăror bunuri industriale. Bielorușii, pentru hrană, ne ofereau tractoare și tot ce doream. Guvernul RSSM primea oferte similare din partea marilor centre industriale din Federația Rusă și din alte republici unionale. Noi, la Chișinău, visam să facem rost de dolari. Moscova nu ne dădea valută ca să cumpărăm din Occident linii performante de procesare a materiei prime agricole. Cu perestroika, am fi evitat cumva restricțiile impuse la export de Centrul imperial. Dar... nu aveam ambalaje, sticle, borcane și etichetele adecvate. Găsisem o nișă de piață externă ca să vindem, la prețuri avantajoase, „șampanie roșie”. O preferau pe atunci doamnele și domnițele din Germania reunificată. Am dat fuga la București: „Ajutați-ne, vrem ambalaje pentru exportul de produse agroalimentare! Altfel, ne prăbușim!” Am constat, cu amărăciune, că frații noștri de peste Prut nu ne puteau ajuta: vinul, berea, laptele, uleiul de floarea soarelui și apa minerală erau comercializate în același tip de sticlă, la un litru. Ca să devină cât de cât competitivă pe noile piețe, RM s-a adresat occidentalilor și a cumpărat o fabrică de sticlă, linii de procesare și îmbuteliere.

În viziunea mea, proiectul intermediar (tactic) – „Neoruralism și civilizație montană” combate actualele politici în agricultură, în industria alimentară, farmaceutică și cosmetică, oferind baza unei reforme agrare sistemice în cadrul României Reîntregite. Motto-ul acestui proiect: „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă în poartă” (Cântec din Țara Moților); „Statul român din perioada interbelică a fost o mare ficțiune, prin care orașul parazitar xenocrat trăia pe socoteala satului român” (Mihail Manoilescu). În perioada postbelică, dinspre oraș către sat s-a extins teroarea comunistă. Colonialismul de tip sovietic a însemnat o constantă disoluție națională, socială și culturală. Colectivizarea, concepută de Imperiul Kremlinului și aplicată de kominterniști, aduși pe tancurile sovietice în România, a însemnat una dintre cele mai grave daune economico-sociale. Internaționalismul proletar, acutizând lupta de clasă, avea drept țintă anihilarea satului, ca ultimă redută a românismului. Țărănimea – cea mai numeroasă pătură socio-economică din România, urma să dispară. Odată cu țăranul, dispărea și actul de proprietate asupra pământului, care îl identifica în deplinătatea ființei sale. Țăranul român, talpa țării, era înlocuit cu omul de tip nou, cel fără niciun Dumnezeu, venit de oriunde, aplecat către orice. Practic, în întregul spațiu locuit de români, o civilizație ancestrală a fost substituită cu una de surogat, sovietică, colhoznică.

Proiectul meu „Neoruralism și civilizație montană” include suveranitatea alimentară și biosiguranța. Ambele concepte au o semnificație mult mai amplă decât cele consacrate – siguranța alimentară și siguranța alimentelor. Siguranța alimentară înseamnă o garanție: resursele națiunii – umane și animale – pot conta zilnic pe hrană suficientă. Nu se face însă referire la proveniența alimentelor și furajelor. Nici la tehnologiile de obținere a acestora. Astfel, este întreținută teza: pentru România, importurile masive și ieftine reprezintă o modalitate excelentă de a-și menține siguranța alimentară. Nimic mai fals! Siguranța alimentară ajunge la latitudinea pieței. Categoric, orice stat suveran e dator să-și pună la punct propria producție agroalimentară. Hrana nu este o afacere comercială. Alimentele, semințele și furajele nu sunt doar niște mărfuri de import-export menite să rotunjească veniturile, în special ale intermediarilor. Domeniul agroalimentar nu înseamnă opțiunea celor mai întreprinzători indivizi de oriunde. Acest sector al Sistemului Național Producător este, întâi de toate, un drept al membrilor comunității rurale. Ne vom confrunta mereu cu pandemii și crize socio-economice, cu lipsa alimentelor accesibile, nutritive, produse local. Hrana însemnă sănătate pentru toți și viața ca atare. Suveranitatea alimentară implică administrarea riguroasă a resurselor naturale, constituind un element specific de cultură și civilizație.

În primele luni după aderarea României la Uniunea Europeană, mass-media făcea tam-tam despre modul cum unele structuri guvernamentale îndeplineau indicațiile de la Bruxelles. Era vorba de standardele europene privind agricultura, producția agroalimentară, medicina și comportamentul post-aderare al românilor. O avalanșă de articole, reportaje, dezbateri TV. Tematica: plata pentru controlul sanitar-veterinar; transhumanța; pâinea coaptă pe vatră și oala de lut pentru sarmale; țuica și vitaminizarea făinii; sacrificarea mieilor de Sărbătorile Pascale și medicamentele trucate. Asemenea fenomene/probleme, unele tratate anecdotic, altele considerate de țărani și patronate drept exigențe aberante, țin de suveranitatea alimentară și de biosiguranță. Acestea, în ansamblu cu siguranța energetică, devin un imperativ politic, o chestiune de strategie vitală. Conceptul de suveranitate alimentară capătă un sens specific pentru agricultorii și consumatorii din toate colțurile planetei. Și mai ales în zonele unde locuitorii nu pot fi angajați și remunerați satisfăcător. Importurile masive și ieftine de alimente subvenționate subminează agricultorii autohtoni. Astăzi, avalanșa de hrană și materie primă agricolă din import inundă piața internă a celor două state românești. Agricultorii autohtoni de pe ambele maluri ale fluviilor Prut și Nistru sunt încorsetați și torpilați, excluși și obligați să abandoneze pământurile strămoșilor și să migreze către aglomerațiile urbane sau să emigreze.   

Din aceste considerente am inclus suveranitatea alimentară în „Platforma-program Reîntregirea României”. Suveranitatea alimentară înseamnă dreptul fiecărei națiuni de a-și proteja agricultura și industria de procesare a materiei prime agricole, garantând accesul prioritar al producătorilor autohtoni pe piața internă. Consider necesară dezaprobarea subtilă a optimismului agresiv al exportatorilor-importatorilor de produse agroalimentare și furaje. Astfel, obținem un impact benefic asupra economiilor locale. Guvernul României Reîntregite va fi obligat să definească propriile politici agroalimentare și agrozootehnice; să decidă gradul de auto-suficientă alimentară; să împiedice afluxul de mărfuri agroalimentare străine, care elimină producătorii autohtoni de pe piața internă cu ajutorul practicilor de dumping; să respingă alimentele procesate peste măsură, contaminate, pline de grăsimi, zahăr, siropuri, fructoză și cu o mare cantitate de rezidiuri toxice; să formuleze și să impună acele practici comerciale care servesc mai bine opțiunile românilor de a mânca sută la sută natural, de a produce și dispune de alimente nutritive și ecologice. Unica soluție viabilă: recuperarea pământurilor strămoșești și revenirea la gusturile noastre alimentare. În 2004, circa 20% din terenurile extravilane din județul Timiș erau achiziționate sau luate în arendă de companii italiene. Prețurile au crescut direct proporțional cu interesul străinilor pentru terenuri în această zonă a României. Dacă în 1999 un hectar de teren extravilan lângă Timișoara costa aproximativ 1000 de euro, în 2007 tranzacțiile în Banat se efectuau în medie la 5000-8000 de euro/hectar, în timp ce în Bărăgan hectarul putea fi cumpărat de străini cu zece milioane de lei.

În 2007, am publicat în ziarul „Bursa” din 13 februarie un articol intitulat Tehnologia terminator în care insistam: resursele vegetale și resursele animale reprezintă o prioritate strategică la fel de stringentă ca și resursele energetice; nu avem șanse de succes într-o Europă integrată dacă nu conservăm diversitatea biologică și culturală a spațiului românesc. Ignorând asemenea priorități, excludem din start multiple opțiuni de perspectivă. Inclusiv promovarea unei politici naționale în domenii precum dezvoltarea agriculturii ecologice, producerea furajelor, industriile farmaceutică și cosmetică, energetica și biocarburanții. Evident, suveranitatea alimentară, sănătatea oamenilor și siguranța energetică nu se înscriu armonios în sfera de interese a grupurilor de acționari din industria petrolului și a gazelor, din industria farmaceutică, cosmetică și biotehnologie. Pentru agricultură și mediul rural există în lume două modele într-o acerbă confruntare. Promotorii comerțului totalmente liberalizat luptă pentru dominația piețelor agroalimentare și nu recunosc decât puterea banului și prețurile joase. Marii exportatori văd în micii producătorii locali un anacronism, pe cale de dispariție. Abordarea opusă, pe care o promovez, consideră micii fermieri și agricultura de familie drept baza economiilor locale. Țăranii, la origini, au permis performanțele economice ale multor țări industrializate. Agricultorii țării rămân gardienii biodiversității vegetale și animale; administratorii rezonabili ai resurselor naturale; depozitarii cunoștințelor agrozootehnice ancestrale; pilonii pieței interne și bază de dezvoltare amplă și incluzivă.

În 2020, agricultorii din cele două state românești trec printr-o grea încercare: peste coronavirus se suprapune seceta – iarnă fără zăpadă, primăvară fără ploi; semințe scumpe, culturile de toamnă afectate în proporție de 60 la sută, măsuri agrotehnice costisitoare; riscuri mari și pentru producătorii de fructe și legume; din cauza carantinei și limitării drastice a circulației s-a perturbat exportul și importul produselor agroalimentare. Experții în domeniu avertizează: seceta este o adevărată pandemie în agricultură și există riscul unei crize alimentare, dacă statul nu va gestiona situația. Cred ca basarabenii nu vor muri de foame, ca în 1946-1947, dar siguranța alimentară a românilor va depinde în totalitate de importuri. Fermierii de pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului conștientizează faptul că pandemia a generat o criză profundă în mai multe domenii. Totuși ei speră că guvernele de la București și Chișinău, cu implicarea partenerilor de dezvoltare, vor identifica resurse și pentru susținerea agriculturii. Dacă nu dispun deocamdată de suficiente surse financiare, ar putea ajuta indirect, gestionând creditele, datoriile și diversele obligațiuni ale agenților economici.

Sper că guvernarea României Reîntregite se va concentra preponderent pe neoruralism și civilizație montană. Și va fi mai atentă la piața locală. Iar fermierii români vor produce pe propriile terenuri agricole materia primă necesară pentru industria alimentară, farmaceutică, cosmetică și biomasa – sursa energiei regenerabile.

O altă problemă, la fel de gravă: România Reîntregită va avea de ales în permanență între salvarea vieților omenești și politica globală bazată pe „comerțul cu suferința”. Iar adversarii vor perora la infinit: „Orice efort de prevenire, tratare și eradicare a maladiilor, care pornește de la alte criterii decât cele economico-financiare, amenință interesele investitorilor”. Astfel, ei încearcă să controleze resursele vegetale și resursele animale ale planetei, luând decizii care asigură profitul și nu garantează suveranitatea alimentară și biosiguranța. Corporațiile transnaționale, care produc și comercializează semințe, medicamente, cosmetice, fertilizante și erbicide, forțează barierele etice și culturale. Ne confruntăm tot mai mult cu una dintre cele mai mari provocări din istoria omenirii: dreptul la viață și la sănătate versus legea profitului și criteriile de rentabilitate, incompatibile prin natura lor.

În prezent, circa 40% din economia mondială se bazează pe produse și procese biologice. Giganții din domeniul biotehnologic, prin diverse combinații legislative, au obținut posibilitatea de a breveta ființele vii (Directiva 98/44/EC). Depășind limitele unui simplu negoț avantajos, acestea își însușesc realizările biotehnologiei și restrâng libertatea de informare. Mai grav, impun „tehnologia terminator”, care împiedică semințele să se reproducă, lăsându-le sterile. E o stratagemă care obligă agricultorii din toată lumea, ori de câte ori au de semănat, să cumpere semințe doar de la marile corporații. Zece dinte cele mai importante companii din lume controlează peste o jumătate din vânzările de semințe. Însă controlul corporativ și proprietatea semințelor – prima verigă a lanțului alimentar – are implicații de anvergură pentru siguranța alimentară globală. Deoarece controlul semințelor și a investigației agricole se află în mâini atât de puține, aprovizionarea planetei cu alimente devine vulnerabilă, în dependență de capriciile pieței și interesele oculte.

În Europa, aprovizionarea cu semințe este riguros organizată și controlată. Legislația Uniunii Europene admite doar comercializarea semințelor uniforme. Varietățile tradiționale sunt împinse pe piața neagră și condamnate la ilegalitate totală. Astfel, legislația semințelor, normele de proprietate intelectuală și producerea de hibrizi lasă agricultorii pe dinafară. Iar perspectiva utilizării în producția industrială a ființelor vii, manipulate genetic, provoacă expectative comerciale enorme. Piața biotehnologică devine tot mai apetisantă. Deja se vinde și se cumpără, drept materie primă, chiar extraordinara diversitate a formelor de viață, care mai populează încă planeta noastă verde. Iar brevetele biotehnologice, ca formulă eficace de acaparare totală a acestei surse naturale de materie primă, manifestă consecințe dramatice pentru o bună parte a populației. Pare incredibil! Un holding oarecare devine proprietarul regnului animal și vegetal, lăsate de Dumnezeu. Pe parcursul mileniilor, Omenirea le-a ameliorat și acum se anunță că vor avea un patron. De la începuturile agriculturii, selecția și reproducerea semințelor, conservarea și renovarea biodiversității agricole nu a încetat niciodată pe câmpurile țăranilor. Desigur, activitatea acestora a fost influențată de cultura locală, medicina tradițională, religie și nașterea științei moderne. Însă, acești factori nu au separat dezvoltarea varietăților de producerea agricolă. Acum însă, Marele Holding brevetează atât genele, cât și ființele vii, inclusiv descendența acestora. Proprietarul, dezvoltând tehnicile de manipulare genetică, își reclamă drepturi exclusive de proprietate asupra materiei prime destinată biotehnologiei și constituită din însăși organismele vii.

De la academiile României Reîntregite așteptăm răspunsuri la următoarele întrebări: Există pericolul transformării unor țări în câmpuri experimentale, laboratoare și poligoane unde ar fi testate și replicate biotehnologiile periculoase? E bine ca românii să devină cultivatori de „plante terminator” sau exportatori de țesuturi provenite din clone umane? Ce efect au asupra sănătății oamenilor, animalelor și mediului ambiant legile economiei de piață, libera inițiativă, răspândirea semințelor și produselor modificate genetic, proprietatea intelectuală și brevetele biotehnologice? Astăzi, opiniile sunt împărțite. De la corporații și instituțiile aservite nu putem afla adevărul. Mecanismele sofisticate, elaborate ad hoc, impun pretutindeni produsele ingineriei genetice, monoculturile și metode agrotehnice care folosesc OMG și produce chimice în cantități enorme. Prin intermediul produselor din soia, peste 75% din alimentele consumate în lume conțin componente transgenice. Nu avem un răspuns univoc dacă semințele modificate genetic, produse și comercializate de marile corporații, constituie o încălcare a principiilor bioeticii. Nimeni nu prezintă garanții și probe de biosiguranță. Iar investigatorii independenți sunt împiedicați să facă acest lucru. Peste decenii, generațiile viitoare ar putea avea probleme datorită contaminării biotehnologice din zilele noastre poate chiar mai grave decât efectul de seră sau invazia virală, tip COVID-19.

Devine imperios necesar ca, la această mare cotitură istorică, să renunțăm la orice tabu vizând: biologia sintetică, armele biologice și geopolitica; sănătatea, alimentația, agricultura și brevetele de nanotehnologie; biopirateria și biosiguranța; bioeconomia, biopolitica și bioputerea. Nu vrem ca siguranța națională, suveranitatea alimentară și biodiversitatea României Reîntregite să depindă de forțe externe sau interne, dispuse să utilizeze hrana, medicamentele și resursele energetice drept instrumente ale neosclavagismului. Apropo, care este viziunea europarlamentarilor români asupra privatizării fondului genetic și pierderii biodiversității agricole? Cine susține comunitățile rurale în favoarea preluării controlului asupra resurselor genetice, a identificării și prezervării lor în spațiul românesc? Care sunt dimensiunile post-aderare ale relațiilor dintre agricultură, alimentație, mediu ambiant și industria biocarburanților? Cum stăm cu materia primă agricolă și biomasa ca resurse energetice de alternativă? Cum contracarăm presiunile care subminează drepturile agricultorilor autohtoni de a beneficia de avantajele biodiversității? Cine se ocupă de eroziunea genetică, de fortificarea imunologică a populației și programele alternative de sănătate?

Percepția mea asociativă asamblează mozaicat imaginile a patru infractori. Îi văd instantaneu și involuntar, aievea și alături: cuceritorul roman atacând Dacia Felix și conchistadorul european decimând civilizația inedită a unui continent; ambii topind vestigiile popoarelor indigene învinse și expediind tezaurul în capitala Imperiului, sub formă de lingouri. Ambii infractori îndeplinesc o misiune strategică și patriotică – salvează deficitele bugetare ale caselor imperiale. Pe ecranul minții apare și al treilea răufăcător. Este cuceritorul care a ordonat incendierea Bibliotecii din Alexandria, făcând să dispară cea mai mare colecție de scrieri din Antichitate. În fine, apare ultimul infractor, contemporanul nostru. Acesta e un pretins „investitor strategic”. Prin diverse combinații el a falimentat, cu bună știință, o Bancă Genetică a românilor. Motivul? Speculații cu terenuri și un câștig de 30 de milioane de euro. Deși infractorii au activat în epoci istorice diferite, toți patru sunt culpabili de crimă contra umanității: distrugerea diversității culturale și biologice.

Totodată, ca cercetător captez niște semne derutante ale timpului în care trăim. Lumea e copleșită de avalanșa informațională vizând iminenta destabilizare. Constat o căutare febrilă generalizată la sacră planetară. Experții sugerează vectori și soluții în multiple domenii. Diverse națiuni produc un torent de scenarii și viziuni, care se scindează în zeci de viituri. Totodată, în unele țări se pare că Sistemul Național Creator e deja secătuit. Societatea de piață, dominată de interesele organizațiilor transnaționale, ale politicienilor și mulțimilor zombificate, încorsetează cugetul elitelor intelectuale. În perioada 2001-2020, elitele Imperiului au acaparat informatica, biotehnologia, robotica, nanotehnologia, genomica pentru a pune la punct noi mecanisme de control asupra indivizilor, piețelor și națiunilor.

După apariția unor Lebede Negre, experții și mass-media ne tot stresează cu scenarii apocaliptice. Ne-am panicat și timorat începând cu Lebăda Neagră „Moscova, 19 august 1991”. A urmat Lebăda Neagră „New York, 11 septembrie 2001”. Criza ecologică, criza economică, criza sanitară, crizele interminabile au izolat țări și continente, au afectat viața a miliarde de oameni, au fragilizat chiar și marile puteri. În 2020, COVID-19 este declarată „o nouă Lebădă Neagră”, după care chiar că vine „sfârșitul lumi”. Desigur, sfârșitul unei lumi în care am trăit și activat, nu a lumii lui Dumnezeu. Impactul epidemiei de SARS în economia mondială atinge cifre astronomice. E ușor să culpabilizezi Lebăda Neagră, însă vulnerabilitatea era evidentă înainte de izbucnirea crizei ecologice și sanitare. Recenta cădere a prețurilor la produsele de bază demonstrează șubrezenia economiei mondiale în general. Memento: pandemia este, înainte de toate, o criză umanitară, care marchează finalul idilei noastre cu societatea de consum, cu hedonismul și hiperindividualismul. De aceea, urmăresc pe internet opiniile experților din lumea largă. Mă gândesc la victimele epidemiei de coronavirus și la familiile acestora, la posibile consecințe nefaste asupra adulților și, mai ales, asupra copiilor, datorate directivei guvernelor „Stați în casă!”, impusă la insistența OMS.

Astăzi, pe toate meridianele, lumea vorbește de COVID-19, de vaccinare obligatorie, de cipizare forțată și de 5G. Timorați, oamenii se întreabă dacă, într-adevăr, mâine vom trăi în altă lume, controlată de niște forțe oculte și malefice. Volens nolens, mâine vom trăi în altă Românie, deoarece ne aflăm în plină „epocă a schimbării”. O transformare iminentă și cu mult mai dramatică decât oricare dintre precedentele metamorfoze. Asta se întâmplă fiindcă ritmul mutațiilor este mai precipitat, inovațiile coincid cu diverse tranziții majore, implicând întreaga planetă. Nimeni nu știe câte Lebede Negre vor mai plana deasupra Omenirii. Suntem chemați să ne mobilizăm forțele, să ne conjugăm eforturile individuale pentru elaborarea unei agende a secolului XXI. Proiecte de țară capabile să încorporeze progresele științifico-tehnice și, principalul, să răspundă la întrebarea: Cum și cu ce se va termina actuala ofensivă contra Statului și Națiunii? În căutarea unui răspuns la atare întrebări, am devenit proiectant etnosistemic și militez pentru biodiversitate și antropodiversitate, pentru Statul-Etnosistem, la care visez din anii studenției și denumit Etnoutopia Dacia Phoenix-Dacia Felix.

București, mai 2020