Între două lumi; prăvălire-n adevăr; liniște contemplativă; căutarea luminii; lăsăm în aer urme; puterea închipuirii; informația chipului; vraja unei stele; să fie...?; cât echilibru...; cărare de cuvinte; gând emis în planul luminii; clipă însumată;

Între două lumi
Închid ochii și mintea mă poartă
spre un punct fixat din inexistența
ce pare veșnicie, încet-încet înăuntru meu
se instalează vidul și mă eliberez de mine,
empatia îmi topește formele
și mă însuflețește în altceva.
Mă găsesc între două lumi diferite
închipuite-n sfere,
una materială, luminoasă, plină de sens,
alta opac-străvezie, neînțeleasă.
Sferele se atrag sau se resping
în funcție de o putere aflată
în afara sistemului de referință.
Într-o parte se află increatul, informul,
în cealaltă parte desăvârșirea,
precunoașterea, clarviziunea.
Mă întreb unde sunt eu,
punct de tangență,
material, variabil și mobil,
între nașterea și moartea mea.
În mișcarea mea difuză deformez doar liniștea,
de-ale cărei margini mă lovesc
și pătrund în lume ca o aproximare
a spațiului într-o roată
învârtită la nesfârșit.
Uneori stau în verticalitate
la capătul unei prăpăstii,
extremele mă închid ca două eternități,
și o putere harismatică îmi dă un punct
de sprijin în zenit,
aud căderea unei clipe în alta,
simt cum timpul crește
și tot mai mult de mine mă separ.
Noaptea aud urlete de lupi
împrejurul casei mele,
dimineața le caut urmele,
care nu sunt – amintirile,
strânse în haită, mă năpădesc.
Disimulată în candoare,
persistă-n mine nostalgia
de care mă reazem asimptotic
și progresez ducând atavice poveri.
Derivând pe căi obscure,
în cadența gândurilor, simt cum spațiul
fuge și mă lasă fără urme,
simt cum toate ceasurile se adună
într-un ochi și timpul se multiplică la infinit.
Cerul se lasă pe cumpăna fântânii
dintre anotimpuri,
ciuturi de apă se adaugă anilor netrăiți.
În profilul de lumină, un nevăzut arcuș
atinge forțe divizate-n aripi,
albul umple relieful –
profanare de splendori
răsucite-n amintire.
Între naștere și moarte este un rest,
ca o ultimă ramură între cer și pământ,
între progres și declin există
totdeauna un drum,
ce se cheamă
înțelepciunea de sine.

prăvălire-n adevăr
dau lumina la o parte
și ridic în mine noapte
ca o prăvălire-n adevăr
devin sclava
propriului costum
în care mă petrec
printre clipe
o liniște subtilă
se scufundă
în deschideri
și nu mai pot deosebi
nimic

liniște contemplativă
într-o blândă adiere
în lac umbra arborii și-o odihnesc
tonuri grave
tente luminoase
pe o apă liniștită
armonii și echilibru
prelungesc uimirea-n
liniște contemplativă

căutarea luminii
unii se întorc spre sine
ca să caute lumina
alții se aruncă-n brațele văzduhului
ca să o culeagă
și unii și alții
ceea ce nu știu este profund
iar ceea ce știu
este superficial

lăsăm în aer urme
îngrădiți
de timpul nostru
întrupăm în vise
imagini iluzorii
cu idei intuitive
și lăsăm în aer urme

puterea închipuirii
folosindu-mi timpul meu
cu puterea închipuirii
vreau ca tot ce împlinesc
fără faimă și câștig
să culeg și să păstrez
lumina

informația chipului
și cum stăteam
pe unda apei
imagine
vedeam clar informația
chipului meu
reflectată de lumină

vraja unei stele
prins în vraja unei stele
plin de muzică și de visare
fără timp și fără loc
tulburat de forța fanteziei
izbucnește-ntr-un elan vital
și creează armonia

să fie...?
să fie arcul
ne-mplinirea unui cerc?
să fie zidul
semnul epuizării?
să fie floarea
uitarea frigului din urmă?
să fie numele meu
îndepărtat de timp
doar o trecere fugară?

cât echilibru...
cât echilibru poate să fie
pe o sferă
care se rostogolește?
cât echilibru poate să fie
pe un triunghi sprijinit
pe unul dintre vârfurile sale?
cât echilibru poate să fie
într-o privire aplecată de vânt?

cărare de cuvinte
îți vedeam urmele în aer
prin lumina ce te înfășoară
rădăcini în cer creșteau
fluturi albi desprinși
din gândurile mele
alergau
în fiori mă-mbrac
din creștet până-n tălpi
ceața-mi fuge de pe umeri
curăț timpul de umbra dintre noi
și aștern cărare de cuvinte
pân’ la tine

gând emis în planul luminii
mergeam deodată
în toate direcțiile
căutându-mă
gând emis
în planul luminii
din lumea luminii
ce creează-o formă
în planul formei
descriam în același timp
nemăsurat
locul geometric
al ființei mele
efluviu ce se mișcă
după forma corporală
urmau apoi negații false
ce consideră realul ireal
și irealul real
dar nu ajungeam
niciodată la mine

clipă însumată
trăiesc simultan
în tot ce mă-nconjoară
fără posibilitate de orientare
mânat din toate părțile
în mine totul se adună
cu o unduire ascendentă
ca o deschidere
în propriul meu interior
se desfac în sentimente
lamuri ce se-nalță în cascade
plinătatea lumii este un vârtej
gândurile se așază în cuvinte
mă multiplic sau mă anulez
cu fiecare clipă însumată
într-un întreg nemărginit

mă adaug
mă adaug mie însămi
niciodată-ndeajuns
mă folosesc de timpul meu
și trec dincolo de poarta
sufletului
nutrind gândul
de a-mi afla limanul
vreau ca tot ce împlinesc
și slujindu-mă
de puterea-nchipuirii
printre trepte intermediare
difluente
mișcătoare
cu indiferență
la câștig și faimă
cu o așteptare risipită
în valul alb de îndoială
să rămână o amintire
peste care se arcuiește zborul

echilibru
mă desprind de mine
și-ntr-o revărsare
de faimă temporară
îmi cântăresc părțile
într-o parte realul material
atâta cât încape în mine
în cealaltă parte eu fără trup
– substanță afectivă și volitivă –
se înregistrează oscilații în sus și-n jos
apoi se instituie echilibrul –
cât trup atâta suflet

cea mai, cel mai...
cea mai mare mare
dintre toate mările lumii
este marea dinlăuntrul meu
cea mai adâncă prăpastie
dintre toate hăurile lumii
este prăpastia dinlăuntrul meu
cel mai înalt munte
dintre toți munții lumii
este muntele dinlăuntrul meu
cea mai puternică lumină
dintre toate luminile lumii
este întunericul dinlăuntrul meu

cer de stele
costumul pe care-l port
de-o viață
s-a cam învechit
pe alocuri se văd cusăturile
prin alte părți
s-a cam tocit
dar mai bântuie în el
un cer de stele
această masă de materie
de care m-am atașat
îmi este dragă
această formă pe care o locuiesc
și o port mereu cu mine
este corpul meu

punct extins
la miezul nopții
cerul se deschide
pentru cine știe
să-l privească
și un șir de gânduri
poate trece
printr-un punct extins
în linie
ce apoi devine cerc
cu un centru
pretutindeni

Autobiografie

Am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, când vinul încă nu se potolise din fiert, când cerul era năpădit de păsările ce plecau spre ţările calde, când bunicul meu tocmai părăsise lumea aceasta lăsând un gol fără margini în inima bunicii, când fratele meu abia împlinise cinci ani şi patru zile, între noi stând Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, când tatăl meu tocmai sosise la Craiova, la Spitalul Filantropia, cu „trenul de şapte”, şi s-a bucurat că nu sunt băiat.

Mi-am petrecut copilăria la ţară (Siliştea Crucii, Dolj), unde am învăţat mieii să pască, am luat premii la şcoală, am strâns spice de grâu pe câmpiile patriei cu detaşamentul şcolii, am cules porumbi, dar mai ales am citit cărţile bibliotecii din comună. Am făcut liceul la Craiova, la „Carol I”, unde am avut profesori deosebiţi. Aici am venit în contact cu marea literatură universală, unde i-am descoperit pe Goethe, Shakespeare, Schiller, Baudelaire, pe Victor Hugo, Balzac, pe Marcel Proust, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Pușkin etc. Aici am aprofundat operele marilor scriitori români Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc.

Am urmat Facultatea de Matematică, tot în Craiova, unde am învăţat să raţionez prin reducere la absurd. Şi am mai învăţat că oricare ar fi spaţiul şi timpul în care te naşti, există un singur drum care te duce spre împlinirea destinului (destin pe care l-ai ales sau destin care a ales şi a călăuzit spre finalitate). Viaţa m-a purtat, până la urmă, spre informatică, înțelegând că este vârful cel mai de seamă al tuturor ştiinţelor şi al tuturor activităţilor umane.

Încă din copilărie am cochetat cu literatura (făceam cele mai bune compuneri la şcoală), văzând în ea o evadare din câmpul cifrelor şi al domeniilor în care funcţiile erau continui, derivabile, integrabile, discontinui etc. Tot din copilărie, am îmbinat rigoarea matematicii cu manifestarea acordului profund dintre inteligenţă şi materie, constând în crearea unor structuri şi forme capabile să genereze emoţii, sub deviza „Ars longa vita brevis”. Prin pictură, am vrut să fixez, cu ajutorul culorilor, eternitatea în mişcare, am vrut să depăşesc clipa încercând să fiu dincolo de timp şi să găsesc o legătură între materie şi idee pentru a crea frumuseţea. Am fost atrasă şi de mirajul cuvintelor încrucişate, al criptografiilor, al hipocrenelor, al triverbelor şi biverbelor. Am colaborat la revista „Rebus” cu probleme de enigmistică.

În literatură am debutat la 24 de ani, după terminarea facultăţii, în revista „Luceafărul”. Întotdeauna am pus pe primul plan activitatea profesională (informatica), unde m-am bucurat de preţuirea şefilor şi a colegilor, deţinând funcţia de şef al Centrului de Calcul, de la IUG Craiova, până în 2002, când unitatea s-a privatizat, iar patronul a zis că nu are nevoie de „ăia cu calculatoare”. Din 2002, lucrez în presa scrisă, ca redactor-şef la revista de cultură universală „Constelaţii diamantine”.

Am obţinut numeroase premii la concursurile literare, am colaborat la revistele de literatură importante ale ţării şi la Radio „Oltenia” Craiova.

Editorial am debutat în 1994, cu volumul de poezii Ceasuri de îndoieli. Au urmat apoi volumele Arabescuri (eseuri), Detaşare într-un spaţiu dens (versuri), Individualitatea destinului (eseuri), Spaţiul din nelinişti (versuri), Ochiul de lumină (versuri), Suferinţele unui redactor (roman), Nelinişti prin timp (eseuri), Timpul dintre valuri de lumină (versuri), Gânduri de lumină (versuri).

Dacă, la început, în versurile mele, era „îndoiala” debutantului, acea îndoială pascaliană, ce ține de statutul și condiția omului ca „fragilă trestie gânditoare”, cu timpul se simte o maturitate în stăpânirea verbului, se dezvăluie zbaterile eului, care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune, care trăieşte intens sentimentul de nelinişte şi aspiraţie spre o lume în care se cristalizează interogaţia existenţială.

Nu cred în literatura de grup, consider că arta este individuală; ea ţâşneşte întotdeauna din viaţă, este în strânsă legătură cu viaţa şi aspiraţiile creatorului şi reflectă o anumită treaptă a existenței. Scrisul nu este o meserie ca oricare alta, scrisul înseamnă artă, înseamnă o formă de libertate în exprimare, transformarea sentimentelor lăuntrice în emoţii exterioare, la care să participe şi cititorul, înseamnă comunicarea gândurilor şi ideilor în simboluri expresive. În acest sens, Delacroix spunea: „Daţi-mi noroi de pe stradă şi, dacămi lăsaţi libertatea să-l înconjur după placul meu, voi face din el carne de femeie, cu o tentă fermecătoare”.

Am învăţat că lucrurile cu adevărat esenţiale în viaţă sunt lucrurile simple, care sunt chiar lângă noi, dar pe care nu întotdeauna le vedem şi alergăm de cele mai multe ori să le căutăm în altă parte.

Referinţe critice

(...) Doina Drăguţ este o poetă remarcabilă, una dintre cele mai valoroase din generaţia sa. Poezia sa este o poezie densă, concentrată, de o mare ri­goare, am spune geometrizantă, a versurilor, dată fiind şi formaţia sa ştiin­ţifică, pozitivistă. Doina Drăguţ este o poetă cerebrală, la care rigoarea se împleteşte, în chip admirabil, cu lirismul, într-o poezie de cunoaştere, densă şi substanţială, de o maximă concentrare a limbajului, pe care nu ezităm să o numim intelectualistă, în sensul cel mai bun al termenului. Natură interi­orizată, poeta îşi autoanalizează, cu maximă luciditate, nu numai stările sufleteşti, dar şi pe cele pur intelectuale, nuanţele infinitesimale ale unui în­treg proces de gândire, gnoseologic.

Prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, critic literar

(...) Doina Drăguţ, atât în poezie, precum şi în eseistica sa, cultivă o gândire de înaltă reflexivitate, într-un stil eliptic în poezie, explicativ, cu fine inter­pretări hermeneutice, în scrierile de artă şi cronicile literare. Poezia Doinei Drăguţ este, prin excelenţă, o creaţie şi o inductoare a emoţiei intelectuale. Poemele sale se detaşează prin puritate, nobleţe şi elevaţie. Dispunând de o semnificativă cultură poetică, artistică şi filosofică, Doina Drăguţ a pu­tut primi cu uşurinţă ecouri sau corezonanţe din lirica unor poeţi precum Ion Barbu, Lucian Blaga, Rainer Maria Rilke sau din experienţe iniţiatice orientale, model Dao, sau hinduse. În felul acesta se poate spune, fără exa­gerare, că Doina Drăguţ şi-a construit un veritabil sistem filosofic poetic. Scriind foarte dens, până la aparentă obscuritate, lectura poeziilor sale pare dificilă. Dar la o apropiere atentă, se observă că fiecare poem are o logică internă, ceea ce este o mare calitate, coerenţă susţinută de metafore subtile, adeseori adevărate fulguraţii intelectuale. Însă vibrante, emoţii de fior cosmic. Doina Drăguţ are, ceea ce s-a numit, o inimă a intelectului. Voce distinctă în lirica actuală, poezia Doinei Drăguţ se citeşte cu încânta­rea minţii.

Prof. univ. dr. George Popa, critic literar şi de artă

(...) Doina Drăguţ (specialist în matematică-informatică) aduce, în univer­sul poeziilor sale, o vibraţie autentică, filtrată însă prin grila poeziei lui Ion Barbu. Limbajul este modern (poate chiar postmodernist), un limbaj în care, dincolo de unii termeni speciali, descoperim o trăire sufletească aparte, semn că lumea simbolurilor specifice profesiei sale nu sufocă fondul uma­nist, ba, din contra, îl îmbogăţeşte.

Prof. univ. dr. George Sorescu, scriitor

(...) Doina Drăguţ este un intelectual sensibil, inteligent şi lucid, care parti­cipă la viaţa timpului său cu încredere şi speranţă în valoarea adevărului. Poeta dezvăluie zbaterile eului, care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune, care trăieşte intens sentimentul de nelinişte şi aspiraţie spre o lume structurată armonic, întrezărită doar în clipe de reverie, dar care se refuză oricărei tentative de luare în posesie. Intuirea dimensiunii transcendente a realităţii se face prin convertirea energiilor emoţionale în cerebral. Dacă textele în proză cristalizează o interesantă interogaţie existenţială, divul­gând propensiune spre naraţiunea-parabolă, capacitatea de a evoca desti­ne exemplare, ştiinţa decupajului şi deschiderea spre semnificaţie apar cu pregnanţă în eseurile dedicate unor mari artişti, ce au căutat cu înfrigurare sensul împlinirii în durată.

Prof. dr. Constantin M. Popa, critic literar

(...) Poeziile Doinei Drăguţ aduc în prim plan un spirit meditativ, care lasă cititorului plăcerea de a observa fluxurile şi refluxurile apelor unui suflet în­setat de lumină. Calea luminii defineşte cel mai clar spiritul Doinei Drăguţ. E vorba aici de o introspecţie datorată alegerii căii iluminării, prin întoarce­rea la sine – noi am spune printr-o coborâre în sine, la sălaşul eului ascuns. Timpul – spune poeta – „nu se mai măsoară”, iar încremenirea lui produce o detaşare de tot ce este profan. Prin coborârea în labirintul eului profund, descoperi un punct de unde pleacă spiritul şi unde se întoarce, „desenând” în felul acesta cercul ca simbol al perfecţiunii universului interior: „iar un punct – deplinătatea/ unui cerc –/ devine totul”.

Prof. dr. Constantin Miu, scriitor