Bancnota cu noroc

După ce obținuse statut de pensionar, Mihai a ales să se retragă la țară și de vreo doi ani își duce traiul în satul soției sale. Localitatea se află pe malul Nistrului, la câțiva kilometri mai sus de cetatea Sorocii și e vestită prin meșterii săi, ale căror lucrări cioplite în piatră de Cosăuți sunt cunoscute de-a lungul și de-a latul republicii. Alaltăieri Mihai insistase foarte mult ca vărul său Gheorghe să fie prezent la o ceremonie de familie. Era vorba de Sorin, fiul lui Mihai, și Gheorghe nu avu cum inventa vreun motiv de eschivare. Timp cât băiatul învățase la Politehnică, a găzduit mai mult la unchiul său decât la cămin și-i devenise lui Gheorghe ca un fiu. Iar după ce de trei ani are o slujbă bună în România, Sorin veni deunăzi pentru câteva zile la părinți, însoțit de o ardeleancă subțirică la mijloc, vorba poetului, și cu ochi de migdale aprinse. Din câte aflase de la Mihai, ambii lucrează în aceeași companie de construcții din Cluj, iar decizia fetei de a-l urma pe Sorin în satul lui de baștină nu erau dictate doar de o banală curiozitate și plăcere de a-și spăla obrajii în apa Nistrului. Gheorghe înțelegea că urmează să se pună la cale o viitoare căsătorie și i-a promis lui Mihai că vine, dar cu condiția ca luni dimineață, cel târziu la ora zece, să fie la serviciu.

Dimineața devreme, după ce toată seara de duminică tăifăsuiseră la masa ticsită de bucate despre obiceiurile de nuntă ale românilor, Sorin e gata așezat la volanul Daciei sale și îi face lui Gheorghe semn să se așeze.

– Sorin, nu te supăra, îl previne el, dar aleg bancheta din spate, poate voi ațipi puțin... Noaptea mi-a fost cam albă...

Tot atunci Mihai îi propune fiului său:

– În cazul ăsta, Sorine, ia vreun pasager... Drumul e lung și, ca să nu te ia moțăiala, vei avea cu cine pălăvrăgi...

– Nu-ți face griji, tată, surâde el și-i clipește peste umăr, nu-mi e prima dată.

După ce sunt petrecuți cu urări de drum bun, iar soția lui Mihai îi mai binecuvântează și cu semnul crucii, Sorin își scoate capul pe geamul deschis al mașinii și-i flutură ușor logodnicei sale care, zgribulită de răcoarea dimineții de toamnă, stă în pragul casei. Fata insistase să-i însoțească, dar Sorin o convinse să rămână acasă, promițându-i că la întoarcere o va duce la Cluj prin Chișinău.

Peste un sfert de oră, după ce mașina traversează Soroca, ajung la o răspântie, dar abia se pomenesc pe asfaltul traseului principal, că în fața limuzinei apare ca din pământ un ins mătăhălos. Deși flutura cu disperare din mâini, Sorin nu arată semne că ar intenționa să oprească, iar Gheorghe își amintește de îndemnul vărului său:

– Hai să-l luăm, îi propune. Din câte se vede, e foarte grăbit. Cine știe ce necaz a dat peste el...

Fără să scoată vreun cuvânt, Sorin trage pe dreapta, iar bărbatul se repede fulger la mașină, de parcă s-ar fi aflat între viață și moarte. Deschide violent portiera și-l fixează pe Sorin cu ochi de măsline răscoapte:

– Șefu’, îmi trebuie la Orhei, la gât îmi trebuie, șefu’!

Vorba îi este ușor guturală, de la el adie un iz ușor de tutun amestecat cu aromă de oloiniță, iar privirea ochilor îi licărește hipnotic.

– Ia loc, îl îndeamnă Sorin fără să-l privească, fiind preocupat de indicatorii panoului de conducere al limuzinei.

Bărbatul închide cu pocnet portiera și o deschide pe cea din urmă, prăvălindu-se pe banchetă, alături de Gheorghe.

– Ce-ai pățit, dom-le? îi face el loc. Arde ceva? Naște sau moare vreo rudă de-a dumitale?

– Păi, nu-s țăcănit la cap să iau calea Orheiului de frunza lelei...

– Dar de ce nu te-ai așezat în față? I-ai fi ținut șoferului de urât...

– Eu... de urât?! îl privește el holbat. Dacă-aș fi o chirandă, mai treacă-meargă... Apoi clipește cu subînțeles și zâmbește, arătându-și câțiva dinți din față care-i strălucesc auriu și se prezintă: Miron mă cheamă... Și matale?

– Vitalie, îi spune Gheorghe primul nume care-i vine la moment în minte.

– Iar cel de la hățuri?

Fără să se întoarcă se prezintă și Sorin, urmărind atent șoseaua pe care circulația la această oră matinală este destul de aglomerată.

– Am și eu acasă un puradel Sorin, iar pe mata, coane Vitalie, te-am văzut undeva... Să chiorăsc! Dar nu știu unde...

– Lumea-i mică, poate... la baia publică...

– Care baie, coane Vitalie?! holbează el ochii. Și încă publică! Eu am piscina mea și mă băiesc atunci când îmi vine cheful și cât mă ține duhul. Apoi îl învăluie iarăși cu păcura unsuroasă a ochilor săi și se interesează: Dar prin mahalaua noastră, a țiganilor, n-ai fost? Mi se pare că te-am văzut acolo... Da, numaidecât, precis că mata erai!

– N-am fost niciodată în mahalaua voastră...

– Dar te-am văzut, coane Vitalie... Să chiorăsc! Te-am văzut... aha, la televizor! Când m-o chemat bulibașa, el tocmai privea televizorul...

„A tunat și ne-a adunat, îl găsește pe Gheorghe un gând hazliu. Eu l-am mințit când i-am spus cum mă cheamă, iar el se jură că m-a văzut la televizor. De unde să știe că nu am fost niciodată la vreo emisiune televizată... Probabil, mă confundă cu cineva...” Îl lasă să creadă că este vedetă de televiziune sau cinema și-l întreabă:

– Miroane, voi mai folosiți expresia de țigan? Cică, este o directivă ca țiganii de-acum încolo să fie numiți romi...

– Ori cușmă sau căciulă, ori beretă sau pălărie tot pe cap stă, coane Vitalie. Chestia cu țiganii, care nu mai sunt țigani, ci romi, îmi amintește de o pătăranie cu bulibașa nostru. Într-o zi unul dintre puradeii săi îl întreabă:

„Tataie, ce este democrația?”

„Asta-i atunci când cheltuim ajutorul social în două zile, după care mergem și-l ciordim pe-al altuia!”

„Și acela, altul, nu zice nimic?”

„Ba da, însă ceea ce zice el se numește rasism!”

– E clar, Miroane, dar ce treburi atât de urgente ai la Orhei? îl iscodește Gheorghe. Mi s-a părut că erai gata să te arunci sub roți...

– Coane Vitalie, poți să crezi, poți să nu crezi, voia matale, dar am o treabă la un dentist, unul care mi-a acoperit, iaca, și el își cască gura, vezi?, toți dinții!

– Da, Miroane, văd că sunt auriți. Dar la ce-ți mai trebuie dentistul?

– Să-mi pună o alarmă, coane Vitalie...

– Alarmă?! Ce fel de alarmă?

– Se vede că mata nu știi pătărania cu cei doi țigani care ajung în Rai.

– Nu știu, Miroane...

– Păi, cică, doi lăieși de-ai noștri, după ce își dau duhul, ajung la porțile Raiului. Sfântul Petru se uită în catastiful său și, dacă nu știe ce să le facă, se duce la Dumnezeu: „Doamne, ce să fac cu ei?” „Trimite-i la Sarsailă, Petre, că-i știu, sunt cu mâna lungă...” Peste câteva minute Sfântul Petru intră iar la Dumnezeu: „Au dispărut, Doamne!” „Cei doi lăieși?” „Nu, porțile Raiului!”

– Știu și eu, Miroane, o pătăranie, îi ține Gheorghe hangul, cu unul de al vostru care se întâlnește pe lumea cealaltă cu Brejnev...

– Ehe, Dumnezeu să-l odihnească și să-i fie marmora ușoară, că tare bun cu noi a mai fost! Pe vremea lui chiar am huzurit!

– Dar nu te interesează ce l-a întrebat Brejnev pe lăieș?

– Chiar mă interesează, coane Vitalie, pe crucea mea că mă interesează!

– Păi, Brejnev e curios să știe când a fost mai bine pentru țigani: pe vremea lui sau acum, de când cu independența?

– Și ce i-a răspuns lăieșul?

– Pe vremea ta, Leonid Ilici, politicienii făceau politică, muncitorii munceau, iar eu mă ocupam mai mult cu ciorditul. „Dar acum?” „Acum lumea-i cu fundul în sus, toate s-au amestecat: politicienii ciordesc miliarde, muncitorii fac politică, iar pe noi, și unii, și alții ne pun să muncim. Și-i tot dau cu drepturile omului la muncă, tot cu drepturile omului la muncă! Of!

– Nu doar la muncă, Miroane, nu doar la muncă...

– Coane Vitalie, chestia cu munca am auzit-o și de la primarul nostru...

– Și cum a fost, Miroane?

– Păi, într-o zi, vine primarul la bulibașa, că acesta-l rugase să-i treacă pragul. Voia să se înțeleagă în privința unui zărghit de lăieș de-al nostru care călcase strâmb și era căutat de cei cu țuruiacul. Intră primarul în casă și, ca un om cumsecade, ne dă binețe: „Noroc mult și bine v-am găsit!” „Să trăiască dom-primar!”, i-o întoarce bulibașa. Iar eu, care eram de față, mai adaug: „O mie de ani!”

Iar primarul, cum s-ar zice, taurul de coarne ia: „Mă tot gândesc la ce m-ați invitat?” „Și ce crede dom-primar, aurită fie-i gura?”, i-o întoarce bulibașa. „Presupun că vreți vreun apartament...”, o ia pe departe primarul. „Oooo, ia un pahar, dom-primar, se bucură bulibașa, că tare ai mai nimerit-o!” „Dar ce-ați zice, dacă v-aș oferi niște terenuri?”, nu se lasă primarul. „Oooo, ce bine ar fi, pupa-ți-aș tălpile, mai ia, dom-primar, un pahar de vin!” „Și niște locuri de muncă v-aș propune!”, își face primarul de cap.

Și-atunci eu îl apuc de mână: „Slab mai ești, dom-primar, de te-ai îmbătat din două pahare!”

– Miroane, dar ce crezi de părerea unora, precum că țiganului nu-i place să muncească? E un adevăr sau e un mit?

– Coane Vitalie, dacă mitul ista-i minciună, apoi să știi că-i chiar așa... Am făcut și eu școală, coane Vitalie, tucma opt clase, și știu că munca este izvor de sănătate, așa că... mai bine să lucreze cei bolnavi!

– Iar eu cred, Miroane, că-i vorba de un mit...

– Ia nu zi, coane Vitalie! Dar cum de crezi mata așa ceva?

– Pentru că am cunoscut pe unul de-ai voștri, foarte bun sudor...

– Și mie, coane Vitalie, îmi place să asud... Mai ales când e vorba de haleală!

– Dar mai ai, Miroane, și vreo meserie?

– Apăi, eu prind pește...

– Pescar, vasăzică... Ți s-a întâmplat vreodată să prinzi peștișorul de aur?

– Coane Vitalie, n-ai să mă crezi, dar o dată l-am prins...

– Ca să vezi!! Și cum a fost?

– Apăi, când l-am scos din apă, nici n-aveam la ce mă uita, ia, un chitic mâțâțăl, cât degetul cel mic de la mână, numai că avea solzi aurii. Eram gata să-l arunc motanului Vasilică, pe care-l iau cu mine când pescuiesc pe malul Nistrului, dar peștișorul îmi zice cu glas de om: „Miroane, dă-mi drumul și-ți îndeplinesc o dorință!” Auzi, știa gughia și cum mă cheamă! Auzisem destule povești cu peștișorul de aur, dar nu m-am gândit că voi ajunge să-l prind și eu. Și atunci, hai să aleg o dorință din câte m-au năvălit în clipa ceea. Dar erau atât de multe, că nu știam pe care să pun mâna. Între timp, chiticul așteaptă cât așteaptă și, crezând că n-am auzit, unde mă îndeamnă: „Hai, Miroane, spune-mi dorința!” „Chiar nu mă duce capul de câte dorințe m-au năvălit! Spune-mi vreo pildă, să mă orientez...” „Păi, ieri, de exemplu, m-a prins un chiomb și a cerut să-i dau un miliard de dolari. Tu ce ai vrea?” „Păi, adresa chiombului...”

– Și? L-ai găsit cumva pe miliardar? se interesează Gheorghe, zâmbind.

– Da, la Chișinău...

– Și ți-a reușit?

– Coane Vitalie... borta covrigului! Individul a ascuns miliardul într-un seif de marca ofșor... Pe ăsta nici sculele mele, dar nici Sarsailă nu-l poate lua!

– Și ce-ai făcut după un asemenea ghinion?

– Ca să nu vin acasă cu mâinile goale, am „privatizat” o motocicletă...

– Domnule Miron, mă ierți că mă bag în vorbă, intervine de la volan Sorin, dar pentru a ghida o motocicletă e nevoie să ai și permis de conducere, ca oricare șofer.

– Am și permis, cunosc și regulile de circulație, șezi fără grijă...

– Ce înseamnă, atunci, un triunghi în care-i desenată o vacă?

– Păi... atenție la bovine... adică vaci, oi, capre și alte... mulgătoare!

– Corect! Și unde se pune semnul?

– La 100-200 metri... de secția de poliție...

 Sorin pufnește în râs, iar Gheorghe încearcă să-l flateze pe condrumeț:

– Miroane, ai o logică aproape fără replică...

– Logică bărbătească, coane Vitalie... Doar nu-s muiere...

– Crezi că este vreo diferență dintre logica masculină și cea feminină?

– Numaidecât, coane Vitalie. Logica mea, bunăoară, de mojic, este una corectă, iar a unei muieri este mai degrabă... interesantă. Odată s-a întâmplat să fiu dus la poliție și căpitanul țuruiecilor o întreabă pe una: „Doamnă, nu bănuiați nimic atunci când acest bărbat v-a condus în cel mai întunecos colț al parcului?” „Eeee, bănuiam eu ceva, dar nu-mi trecuse prin cap c-o să-mi smulgă geanta și o să fugă!”

– Miroane, înțeleg că tu ai cu poliția niște relații mai deosebite...

– Doamne ferește, coane Vitalie, niciun fel de sex! Chiar săptămâna trecută, de-o vorbă, merg cu mașina mea și mă oprește un țuruiac...

– Ai și mașină, Miroane?!

– Am, coane Vitalie, dar ieri am vândut-o...

– Și, deci, mergeai săptămâna trecută cu mașina, îl readuce Gheorghe la subiect, pe care-ai vândut-o ieri...

– Da, mergeam la o gagică de la Movilău, eram chitit ca un mire și, când colo, mă ajunge un Țuruiac Ivanovici pe motocicletă și se răstește: „Dom-le, n-ai auzit? Am semnalat să oprești!” „Am auzit, stimabile, dar având povara grijilor de stat mi s-a părut că ai rostit: „Bună dimineața, dom-deputat!” „Aaaaa... apăi nu-i așa, dom-deputat, se bâlbâie țuruiacul, că a-a-a-astăzi se arată zi frumoasă?”

– Și, desigur, „țuruiacul” te-a lăsat în pace, se grăbește Gheorghe să comenteze, silindu-se să nu pufnească în râs.

– Apăi, cum altfel? Se poate să deranjezi un deputat care asudă pentru binele poporului?

– Miroane, dacă umbli pe la gagici, să înțeleg că nu ai familie?

– Cum să nu am familie, coane Vitalie? Ți-am spus adineaori că am și un puradel, Sorin îl cheamă. Iar acum jumate de an primarul mi-a dat chiar și un apartament. Pe Sorin și pe cei mai mâțâțăi i-am lăsat în casa socrilor din deal, iar eu cu chiranda mea și cu fata cea mai mare ne-am mutat la bloc...

– Dacă v-ați mutat de jumate de an, locuința voastră, probabil, este cicea...

– Da, aproape totu-i pus la punct...

– De ce aproape?

– Apăi, chiar aseară fata noastră, după ce prinde a-și scoate țoalele să se culce, la un moment începe a se căina: „Mamă, să cumperi perdele, că toți vecinii se uită când mă dezbrac!”, iar eu sar cu vorba: „Lasă, Chiralină, nu te mai tângui atâta, când se va desfășa mă-ta, atunci toți vecinii o să sară să ne cumpere perdele!”

– Să înțeleg, Miroane, că relațiile tale cu soția sunt mai speciale... Nu în zadar ai și o gagică la Movilău...

– Chiar cu totul speciale... Aseară, bunăoară, stăteam la taclale, dar nu la gura sobei, ci la balcon, și eu îi spun: „Măi femeie, aș vrea să mă duc unde n-am fost niciodată și să fac ceva ce n-am mai făcut vreodată!” Iar ea: „Păi, Miroane, du-te la bucătărie și spală vasele!”

– Și aici soția te-a prins!, o face Gheorghe pe amuzatul.

– Nu, coane Vitalie, că eu la bucătărie mă duc numai să mănânc, mai ales dacă mai este și un burlui de vin...

– Miroane, băutura trebuie s-o mai și pricepi...

– Mai bun ca mine specialist la băutură nu există pe glob! Să chiorăsc! Chiar am și lucrat câteva luni la o fabrică de vinuri! Făceam degustarea producției...

– Ai fost oenolog, adică? se interesează de la volanul său Sorin.

– De unde știi, Sorine?!, face Miron ochi mari.

– Am citit și eu niște cărți..., îi vine replica șoferului care, fiind atent la drumul cam hopuros, este zgârcit la vorbă.

– Da, m-am ocupat în viața mea și cu oile, îi explică Miron, dar nu cu păscutul și cu mulsul lor, dar cu vândutul. Iar la fabrica de vinuri aveam o singură ocupație: beam vin. Luam un pahar și în fața celor cu interes îl degustam până la fund, după care le spuneam toată biografia băuturii: „Muscat, cinci ani, din viță de vie crescută pe versant nordic, păstrat în recipient de metal, calitate slabă, dar acceptabil!” Apoi mi se turna alt pahar și eu continuam cu povestitul de rămâneau toți cu gura căscată: „Cabernet, opt ani, din viță de vie crescută pe o pantă de sud-vest, păstrat în butoaie de stejar, maturat la opt grade. Dacă va fi păstrat încă trei ani, va da cele mai bune rezultate!” Și tot așa, ziulica întreagă, dar n-am lucrat acolo decât două luni...

– De ce?

– Am fost arestat...

– Ai băut prea mult, probabil, ai sărit la bătaie și...

– Nu, făceam concurență...

– Ce fel de concurență, Miroane?

– În timpul liber mai aveam o ocupație.

– Altă ocupație?!

– Da, iar concurent îmi era... statul!

– Cum, adică, statul?!

– Da, fabricam bancnote de o sută de lei...

– Și ai făcut pușcărie?

– Nu, că am avut avocat bun...

– Dacă i-a reușit să te scape, înseamnă că avea experiență și multe diplome de studii în domeniu...

– Nu știu dacă avea diplome, dar cap și în cap, da. Mata, coane Vitalie, se vede, nu știi pătărania cu Sfântul Petru, care la începutul începuturilor împărțea oamenilor creier. La un moment dat, Sfântul Petru se duce la Dumnezeu: „Doamne, cum să procedez, că nu-mi ajunge creier pentru toți oamenii?” „Mai adaugă apă și împarte în continuare...”, îi răspunde Domnul. Sfântul Petru face așa cum fusese sfătuit, dar își dă seama că, deși amestecat cu apă, oricum nu-i va ajunge pentru toți. Vine iarăși la Dumnezeu: „Acum ce mă fac, Doamne?” „Mai sunt mulți?”, se interesează Domnul. „Da, Doamne, mulți!” Chibzuiește Cel de Sus cât chibzuiește și-i zice: „Dă-le diplome, Petre!”

– Miroane, se prea poate că avocatul tău fusese din prima partidă...

– Așa cred și eu, coane Vitalie, dar cu degustatul totuși am încheiat-o...

– Și ai rămas, desigur, șomer?

– Nuuuu, m-a luat șofer la mașina sa un deputat din Chișinău...

– Ca să vezi! Și cum de-ai obținut așa o slujbă?

– Apăi, în căutare de lucru mă plimbam prin parcul din centrul Chișinăului și într-un colț mai umbrit îl opresc pe un parlamentar, că-l știam de la televizor, și-i pun cuțitul la gât: „Dă-mi toți banii!” „Bă, tu știi cine-s eu? zice el. Sunt cel mai important politician din Parlament!” Dar nici eu nu mă pierd cu firea: „Așa?! Atunci dă-mi toți banii mei!”

Până la urmă, deputatului i-au plăcut și alte vorbe de-ale mele și am bătut palma. Așa că a doua zi am fost angajat în calitate de șofer la mașina lui...

– Deci, îl cărai zilnic la Parlament și de acolo acasă?

– Nu, că el mergea la ședințe pe jos, iar eu aveam grijă s-o duc pe muierea lui unde avea chef – la piață, la coafor, la teatru...

– Miroane, recunoaște, făcea parale bune?

– Bune, coane Vitalie, bune di tăt... Dar când am avut-o prima dată, am rămas șocat...

– De ce, Miroane?

– Eu o întreb: „De când, zici, că ești căsătorită, Brândușo?!”, că eu așa o drăgosteam, Brândușa... Iar ea-mi răspunde: „De zece ani...” „Și de atâta amar de vreme ești virgină?”, am rămas eu cu gura căscată. „Nu-i știi, Mironel, așa-mi zicea Brândușa, draga de ea, nu-i știi pe ăștia din politică? Promisiuni... Promisiuni... Promisiuni...”

Miron își mai amintește și de o altă întâmplare cu politicianul al cărui nume nu vrea să-l dezvăluie. Cică există o anumită etică profesională printre șoferii deputaților și a celor de la guvern, apoi devine deodată atent la semnele rutiere:

– Vă-hă-hă! Iaca-iaca ajungem la Orhei! Se întinde spre urechea lui Gheorghe și îi șoptește: Coane Vitalie, nu-mi schimbi o bancnotă de o sută? Am nevoie de mărunțiș pentru... o treabă...

Primul imbold al lui Gheorghe e să-i declare că nu are bani mărunți, dar știind că nu-i adevărat renunță și scoate portmoneul. Același lucru îl face și Miron, răstimp în care Gheorghe reușește să bage de seamă că portmoneul acestuia e mult mai barosan și-i ticsit cu bancnote de cinci sute. Deasupra lor are doar una de o sută, pe care Miron i-o și întinde. Banii lui Gheorghe fac împreună vreo trei sute de lei, majoritatea dintre bancnote fiind de zece. Mai are printre ele și patru de douăzeci, iar de-asupra stau două bancnote de cincizeci. Văzând că ezită prea mult în selecția bancnotelor, Miron își bagă suta lui peste bancnotele lui Gheorghe și, după ce își retrage palma, vede în ea pe cele două de cincizeci:

– Una de a mea – matale, coane Vitalie, și două de ale matale – mie, rostește el degajat și, văzând că Gheorghe stă și-l privește tâmp cu portmoneul deschis, îi întoarce o bancnotă de cincizeci și-și alege două de douăzeci și una de zece. Le așterne pe banchetă, în spațiul dintre ei, și-l întreabă: Corect?

– Da, așa-i cum zici, îi răspunde Gheorghe cu jumătate de gură, după care ascunde portmoneul în buzunarul de la piept al sacoului.

Între timp ajung la cotitura unde șoseaua o ia pe centura Orheiului și Miron îl roagă pe Sorin să oprească. Înainte să coboare, îi întinde bancnota de cincizeci, dar Sorin i-o întoarce repezit. Miron însă insistă, strecurându-i-o pe bancheta din față. Văzând că Sorin îi respinge cu vehemență plata, bărbatul nu mai insistă și coboară din salonul Daciei cu fața luminată de dinții săi de aur. Cu un zâmbet plin de recunoștință le tot face generos cu mâinile semne de drum bun până silueta lui dispare după cotitura rămasă mult în urmă.

– De ce n-ai luat banii? îi reproșează Gheorghe lui Sorin în timp ce ies deja din raza orașului. Băgai în rezervor vreo trei litri de benzină...

– Cu alde Miron mai bine să n-ai de a face, răspunde Sorin cu jumătate de gură.

– Ce zici dacă trec în față? îi propune Gheorghe, nu mai am cum ațipi...

– Cu plăcere... Iar discuția matale cu Miron, să știi, mi-a fost în loc de cafea...

Trage pe dreapta și, întinzându-se să deschidă portiera, observă pe banchetă o hârtie.

– Farmazonul de Miron! face mirat Sorin. Oricum și-a făcut hatârul! Iar după ce o desface descoperă că bancnota e de o nuanță verzuie cu licăriri portocalii și exclamă uluit: Oho! Incredibil! Mi-a lăsat cinci sute de lei!

– Nu se poate! abia reușește Gheorghe să mormăie. Precis că-i falsă...

– Și are același... face Sorin, apoi îl privește surprins și îi cere: Ia scoate talismanul matale!

– Care talisman?! nu pricepe Gheorghe, apoi încearcă să presupună. Aaaaa, ai în vedere bancnota de...?

– Da, da, cea pe care o păstrezi de la mine...

– Ce are una cu alta?

– Scoate-o, scoate-o, insistă Sorin.

Gheorghe deschide portmoneul, caută printre banii pe care-i are la moment, verifică încă o dată secțiunea unde păstrează de vreo șase ani talismanul, având totala certitudine că până azi dimineață nu reușise s-o cheltuie sau s-o schimbe. Nu crede în superstiții, dar în ultimul său an de facultate Sorin i-o dăduse pentru achitarea unei părți din cheltuielile de întreținere a locuinței și i-a atras atenția la un aspect destul de curios. Bancnota valora cinci sute de lei și avea seria A urmată de patru cifre de șapte. Băiatul îl asigurase că, de va purta-o mereu în buzunar, îi va aduce numai noroc. Oricum, fără să-și poată explica și fără să vadă vreo legătură între ea și situația financiară a familiei, o mai păstrează până-n prezent. De data aceasta însă, bancnota ia-o de unde nu-i!

– E asta? i-o arată Sorin, zâmbind cu toată gura.

– Da... seria A, șapte, șapte, șapte, șapte... Dar cum?! De unde?!

– Ți-am spus că e mai bine să n-ai de a face cu alde Miron...

– Incredibil, bolborosește Gheorghe fără noimă, apoi își plesnește palmele: iese că acest Miron s-a dovedit a fi... de o noblețe rară!

– Greu de afirmat sau de infirmat, râde Sorin, pur și simplu bancnota asta, după cum te-am atenționat atunci când ți-am dat-o, e una cu noroc. Hai, treci în față să pornim, că timpul zboară...

Gheorghe ascunde bancnota norocoasă la locul ei, în secțiunea unde o păstrează mereu și, impresionat, până la Chișinău abia de mai scoate vreo vorbă.