Paracliserul

Ioana strigă din salon, aud vocea ei. Alerg, o ajut să se ridice. Mă roagă să-i dau odekolonul, merge la proceduri, vrea să miroase frumos. Trag sertarul și scot sticluța cu „Maiskaia sireni”, de la ruși. Deschide sticluța, cere să-i dau și o bucată de bumbac.

– Caută tot acolo, în sertar, trebuie să fie un pachet cu vată.

Caut, scotocesc printre tot felul de lucruri ale unui bolnav. O găsesc, îi fac un fel de bilă din bumbac și i-o dau.

– Ei, Doamne, nu așa mare, o să-mi ajungă mai mititică.

Deschide sticluța cu „Maiskaia sireni” și toarnă pe biluța de bumbac. Se șterge apăsat pe față, gât, sâni, apoi își șterge palmele.

– Vezi acolo, am un săculeț, e pentru gunoi.

Îi dau săculețul, aruncă biluța.

– Hai, să mergem.

Îi întind bastonul, apoi îi încalț ciupicii, se sprijină în baston și pornim. Cabinetul de terapie, unde Ioana face niște proceduri zilnice, se află la etajul doi, noi stăm la etajul șapte, în secția traumatologie. Ioana se proptește în baston și merge „în două”, ca un copac frânt.

Comentariile, ce să zic, n-aș vrea să le aud, dar comentatorii nu țin cont de doleanțele mele.

– Ei, unde se zghihuie baba asta cu baston?

– Și cucoana, n-au astâmpăr, amu-i de dormit, da’ nu de-a plimbării…

– Ce să judecăm noi, mamii? Lumea-i așă cum este și ca dânsa suntem și noi, șoptește Ioana, ca să mă facă să înțeleg că aude și înțelege totul.

– Ioana, azi liftul nu merge, „are defect”!

Aici la spital toți îl clevetesc cum pot, da’ liftul nu înțelege și nu se supără, dar nici nu merge, nu se mișcă.

Coborâm scările, eu o țin pe Ioana, sprijinită în baston, dar ea mă ține strâns de mână. Asistenta medicală ne așteaptă, e ora Ioanei, venim fără întârziere. O ajut să-și scoată ciupicii, îi iau bastonul și-l așez în ungher, cade, doctorița se uită vădit deranjată, îl ridic, dalele sunt reci, e frig încă... Ioana se așază, îi deschei halatul, nasturii albaștri.

– Așă răbdătoare ești, Ana, oare cum o să mă răsplătesc eu cu tine?!

– Ei da, lăsați, nu-i neapărat răsplată, am și eu mamă, poate o ajută acum și pe ea cineva.

Ioana se așază cu greu pe patul acoperit cu mușama verde, cu pete, veche. Rămâne în cămașă de noapte, trebuie să se întindă pe burtă, dar cum să se întindă dacă șira spinării e ca un copac rupt la jumătate: coroana a căzut jos, iar tulpina a rămas să stea dreaptă. Imaginea copacului în floare, pe rod, sub greutatea fructelor – asta văd când o privesc pe Ioana, care geme când doctorița îi cere să se „culce” pe burtă ca să-i poată face procedura. Geme, Ioana geme și nu pot face nimic. Se întinde cu greu, reușește.

– Niște păcate grele, mamii…

– Vă rog să închideți gura, nu aveți voie să vorbiți, păstrați tăcerea până vă pun doctoriile pe șira spinării.

Tace, doctorița îi așază niște pernuțe pe spate, trei pernuțe, care sunt conectate la un aparat, pernuțele sunt stropite cu o soluție. Ele se încălzesc și Ioana simte cum o pișcă.

– Te pișcă, mătușă?

– Da, simt niște curenți, care mă taie așă, pe șira spinării.

– Ei, acum poți vorbi.

Doctorița își pornește telefonul celular, jumătate de oră are liber.

Am cunoscut-o pe Ioana la spital, am stat într-un salon, paturi vecine. Femeie tăcută, simțită, frumusețea ei vine din interior, un fel de lumină. E inteligentă, știe multe despre viață, le-a înțeles, pentru că a avut dorința să le înțeleagă.

– La mine boala-i de mult. Eram ca o salcie, o mlădiță, harnică foc: patru copii, doi socri, normă pe deal… Dacă ar fi spus atunci cineva că o să mă „înconvoi” așă, aveam să-i spun că e nebun și nu știe ce vorbește.

Tace. Respiră greu. Adânc. Tac și eu, doctorița discută la telefon despre niște cartofi care se strică la un depozit și nu-i pot duce la piață că nu-i voie, nu au document.

– În anul 1963 se auzise în sat că vor închide biserica, atunci închideau tot – biserici, mănăstiri –, așă a fost dată o lege. Stalin murise, da politica lui nu. Tata era paracliser la biserica din sat, construită la 1825. Părintele avea patru fete, matușka era soră medicală, da’ nu lucra, ajuta când era nevoie. Cineva i-o șoptit tatei că au să vină activiștii pe la sfârșit de săptămână și au să încarce totul în camioane. El era om credincios, da’ nu era cum amu, ca la televizor, ca la teatru. A fost în Armata Română, apoi i-o prins rușii și i-o luat în plen. La Arhanghelsk a descărcat corăbiile americane care aduceau provizii pentru soldați. Tare mult frig o strâns acolo, stăteau în apă până la brâu… Mama rămăsese cu mine și cu sora mea, noi ne născuserăm până la începutul războiului. El o venit de acolo, când s-o sfârșit războiul, bolnav de picioare, mergea greu. Ei, dar când o auzit că vin activiștii și vor devasta biserica, spunând că religia e rău pentru popor, că-l ține în întuneric, i-o venit așa un gând să salveze cele necesare pentru unele nevoi ale sătenilor. I-a mărturisit părintelui ce avea de gând să facă, el a fost rezervat. Tata avea cheile de la biserică, s-a dus noaptea și a deschis biserica, a luat câteva prapuri, le-a adus acasă și le-a ascuns în glugile de porumb, altele le-a suit în podul casei. S-a întors și a luat potirul, vasul sfânt, acoperit cu aur și a venit acasă, ținându-l ascuns sub cămașă. I-a spus mamei să-i dea un prosop din cele țesute, l-a învelit cu grijă, l-a pus într-o geantă, a așezat deasupra niște mere și pere și asupra nopții s-a pornit la B. Se gândea că părintele de la catedrală, pe care îl cunoștea, o să-l ajute, o să ascundă potirul până la o nouă redeschidere a bisericii din sat.

– O să i-l dau, da’ îi voi cere dovadă în scris că l-am lăsat la catedrală, l-am dat spre păstrare.

Așa se gândea tataie mergând singur, pe jos, spre orașul care se afla la vreo 80 de kilometri de satul nostru. A mers toată noaptea, cine știe ce alte gânduri avea, cine știe dacă nu-l dureau și mai tare picioarele. Nu a știut nimeni niciodată. Dimineață a ajuns, l-a găsit pe părinte, i-a cerut în scris dovadă că potirul a ajuns în altarul catedralei. Părintele a zâmbit, dar i-a dat acolo o foaie ruptă dintr-un registru bisericesc că el a predat potirul.

S-a întors cu autobuzul în sat. Peste două zile au venit două camioane mari, vreo 10 soldați și au cerut cheile, părintele plecase la o trebuință în alt sat. Cineva a spus că și paracliserul are cheile de la biserică. Au venit și au cerut să deschidă biserica, dar tata s-a opus, nu a vrut, le-a spus că fără părintele nu dă nici cheile, nu deschide ușa bisericii.

– O să-ți pară rău că nu te supui, i-o fi zis secretarul sovietului sătesc.

Au rupt ușa bisericii, soldații au avut de lucru câteva ore, loveau cu topoare, aruncau totul în remorca camioanelor, tot-tot. Oamenii nu aveau dreptul să se apropie, stăteam la vreo zece metri și care plângea, care strângea din umeri a neputință, unii mai scoteau câte un cuvânt... „antihriștii, aiștia-s antihriștii”.

Doamne ferește ce rămăsese din biserica noastră, schilodită o rămas. Soldații nu erau vinovați, executau un ordin, dar cel cu tractorul, care a scos crucea de pe biserică, de ce o fi făcut asta? La vreo câteva zile după devastarea bisericii, părintele și familia sa au părăsit satul, au plecat în regiunea Hotin. Cineva l-a pârât pe tata că ar fi ascuns niște obiecte bisericești. Atunci, oamenii de frică făceau lucruri urâte. Dar nu l-au chemat la sovietul sătesc, au pus la cale altceva. Vecinul nostru, Gheorghe, pe care îl aveau ei la mână cu ceva, a venit la tata și l-a îndemnat să meargă să aducă câte o traistă de mere din livada colhozului că au rămas multe după primul cules. Lui tata nici prin gând să-i treacă că e o capcană și s-a dus cu Gheorghe, au umplut câte o traistă de mere de pe jos și, când să iasă din livadă, i-au înconjurat patru activiști ai colhozului, noii șefi peste oamenii satului. Repede a apărut și președintele colhozului cu „letucika”.

– Ioana, dar ce-i aia „letucikă”?

– Un fel de mașină pentru nacialnici, erau din vremea războiului. L-au luat pe tata și l-au dus. E-e-e, ce amu-i lumea rea, atunci tot erau de-a-iștia: judecau, ne vorbeau de rău, unii erau invidioși pe tata că el se ținea de mulți ani de biserică, era paracliser, clopotar, dascăl, pălămar, cunoștea rânduiala, avea puțină școală, un an la o școală de cântăreți de la Iași. L-au adus peste o săptămână și l-au judecat la „selisovet”, care se afla în casa unui gospodar dus în Siberia. Of, săraca mama, răspundea la întrebările celor trei reprezentanți de la raion, unul era militar, avea palton din piele neagră, era mare, gras, cu mustăți, purta șapcă din piele. De frică, mama a povestit tot: cum tata a adus acasă prapurile, cădelnița, o Biblie și lada cu acte bisericești. Doar despre potir nu a spus niciun cuvânt.

Când l-au urcat în mașina ceea cu gratii, mama plângea și s-a apropiat să-l îmbrățișeze de rămas bun, dar el a împins-o și i-a șoptit:

– Mai bine muțeai, muiere proastă ce ești. Da’ tot a mângâiat-o pe cap...

Activiștii, oameni de sat, au scotocit peste tot, dar nu au găsit nimic. Niște camarazi de armată, dintre cei cu care descărcaseră corăbiile americanilor la Marea Albă, le-au mutat în altă parte, au ascuns obiectele într-un loc de nădejde.

Lui tataie i-au dat doi ani de pușcărie, pentru că a furat din averea colhozului o traistă de mere și pentru că s-a opus legii, nu a dat cheile, nu a deschis ușa bisericii.

Închisoarea era la Bălți, apoi l-au mutat la Soroca. M-am dus într-o zi la președintele de colhoz, era un ucrainean, rău de Doamne ferește, da’ eu m-am așezat în genunchi și am spus că tata a luptat și rușii au câștigat războiul, să-mi dea o mașină să mă duc la tata la închisoare. Știi, Ana, ucraineanul avea inimă tirană, dar… mi-a dat mașina să mă duc la Soroca. Atunci nu era ca amu: la închisoare e ca la kurort, atunci așteptai luni de zile până obțineai aprobarea lor să te vezi cu cel închis. Șoferul se numea Axintie. Om de sat, știa toată drama prin care treceam. Tăceam, nu puteam vorbi, mă gândeam la tataie. Așa eram deranjată de întâlnirea care urma să aibă loc… Nu știu cum s-a întâmplat, iaca chiar nu știu, dar am apăsat pe mânerul de la ușă și ușa s-a deschis, mașina avea viteză și am căzut, m-a azvârlit pe pietriș, într-un șanț. Da’ nu m-o durut, eram tânără, sprintenă. Mai mult mi-o fost rușine de Axintie că m-am rostogolit ca o prăsadă. Atunci parcă nu m-o durut, dar mă lovisem la șira spinării. Despre întâlnirea cu tata nici nu vreau să-mi amintesc. Lacrimi, lacrimi... Om nedreptățit, atunci așa era. Amu-i altfel. Tata a fost eliberat peste un an, înainte de termen. Cei de la închisoare nu mai văzuseră om mai harnic, priceput la toate și cuminte. Peste ani au înțeles cine și cum a organizat arestarea tatei, dar lumea a uitat repede, iar ai mei i-au iertat. Doar tataie își amintea cum a salvat potirul bisericii din sat. El mergea în fiecare din cele patru posturi de peste an la catedrala de la Bălți să se împărtășească, se întorcea împăcat, fiindcă primea sfânta împărtășanie din potirul salvat de el…

Da’, iaca, peste câțiva ani a început să mă doară locul cela unde m-am lovit și am prins să mă tot aplec. Bărbatul meu se supăra și îmi spunea mai în glumă, mai în serios: „Mergi dreaptă, Ioană, că o să te las și o să mă duc la Măriuca, fiindcă Măriuca poartă pantofi «cu călcâi»”… M-am tot aplecat, m-au dus copiii pe la mulți doctori, dar boala era veche și nu au avut ce-mi face.

Mai am mult de stat, încă nu o trecut vremea noastră, că doctorița văd că tot vorbește la telefon?…

– Mai avem încă vreo zece minute.

– Știi, nu am povestit niciodată despre acea căzătură, nici măcar copiilor, iaca amu ți-am spus ție ca să treacă timpul mai repede. Am înfruntat atâtea vorbe usturătoare, dureroase: te-ai îndoit ca o coromâslă, iaca și Ioana cu baston, azvârle bastonul, lele!… Da’ eu mă întorceam și le răspundeam: „Bună ziua, femeilor!”. La început râdeau de „bună ziua, femeilor!”, dar până la urmă s-au dumerit, îmi făceau loc pe scaun, îmi răspundeau la „bună ziua”, ceva au înțeles; dacă te porți frumos cu omul, tot înțelege el până la urmă.

– Gata, mătușă, să fii sănătoasă, te aștept mâine, mai ai încă trei proceduri. Da’ ce parfum ai, are așa un miros bun, îmi amintește de o floare, dar nu pot acum spune care anume, a zis doctorița și a scos din priză aparatul. Zâmbea!

Ioana se uită lung la ea, îi mulțumi pentru procedură, își sprijini mâna de brațul meu, apucă bastonul și pornirăm spre ieșire.

– Așă-i, flori sunt multe… flori sunt multe, oameni mulți, diferiți.

Urcăm scările.

Ioana murmură abia auzit:

– Parfumul, ce să-i faci, parfumul… Să nu judecăm, mamii, lumea-i cum este, atunci o fost așă, într-un fel, amu-i în altfel.

Urcăm scările, că liftul „are defect”. Tac eu, tace și Ioana. Respiră greu. Când ajungem în salon, lasă bastonul, se uită lung la nasturii de la halatul înflorat, se așază pe marginea patului de spital, șoptește ca pentru sine, îngândurată:

– Cine știe, dacă tataie o fost drept în cele gândite și înfăptuite atunci, numai Dumnezeu poate ști cu adevărat, judecata omului nu întotdeauna se potrivește cu cea a Domnului. Mai bine să rămână unele lucruri așa, fără a le pătrunde. Unele întrebări rămân fără răspuns, cauți toată viața, dar nu găsești răspunsul, o taină nedescoperită… Mulțumesc pentru ajutor, Ană! Mâine poate or repara liftul, greu să ridici atâtea scări...