Câte ceva despre cunoașterea lumii actuale

1. Cunoașterea cu onestitate științifică a lumii în care trăim ar trebui să folosească diferite demersuri de cunoaștere, să examineze principii, metode, rezultate ale cunoașterii și impactul lor. Ar putea proceda precum Euclid, Pitagora, Platon, Descartes, Leibniz, Kant ș.a. care au privilegiat raționamentul deductiv și au afirmat că orice cunoaștere validă provine din eforturile rațiunii. Mintea ar trebui eliberată de opinii și prejudecăți inculcate de către moși și strămoși, părinți, bone, educatori. Nu putem avea doar certitudini. Oamenii normali se și îndoiesc. Mă îndoiesc, gândesc, deci exist, spunea Descartes. Rațiunea ne ajută să distingem adevărul de minciună, dar nu toți oamenii se folosesc de rațiune, nu toți respectă câteva reguli elementare (să-și pună ordine în gânduri, să împartă fiecare dificultate în altele mai mici până le rezolvă, să nu creadă ce i se spune că e adevărat dacă nu cunosc clar, dacă nu se îndoiesc etc.).

Nu putem înțelege nimic dacă nu învățăm matematică, credea Galileo Galilei. Dar oamenii își pun și întrebări despre Dumnezeu, despre suflet, deci se poate pleca de la datele senzoriale, pentru a ajunge și la imaginație, intuiție.

Anaximene, Bacon, Locke, Berkeley au considerat, la rândul lor, că științele progresează acumulând observații din care pot fi extrase legități prin raționament inductiv. Natura nu dă socoteală rațiunii. Orice cunoaștere provine din experiență.

Putem învăța multe din empirism, dar recunoscând importanța rațiunii. „Voir pour prevoir, prevoir pour pouvoir ”1.

Conform orientării constructiviste, oamenii construiesc și cunosc realitatea în timp ce fac parte din ea.

2. Am amintit câteva nume de gânditori fiindcă nu trebuie să uităm eforturile lor întru cunoaștere de-a lungul timpului. Acum societatea, oamenii și științele sunt în mutație profundă. Lumea este dominată de globalizare, de fluxuri migratorii, bani, piață, politică, „coronaviruși”... Cultura se globalizează, „fragmentele culturale” se interpenetrează odată cu înmulțirea sateliților artificiali ai Pământului, a canalelor de televiziune și cu invazia internetului. Terorismul și coronavirușii sunt acum în atenția „făuritorilor de coșmaruri”, în timp ce oamenii simpli se tem și de sărăcie, de șomaj, de conflicte, iar mintea le e alimentată cotidian cu scandaluri, promisiuni deșarte, știri despre corupție și despre tot felul de iresponsabili... Nu se dezbate serios despre devenirea accelerată, despre explozia informațională, decalajele de dezvoltare, parazitismul social, pensiile speciale, prădarea resurselor, involuția culturală... Unii dau dinadins față tristă lucrurilor și caută să deprindă cotidian lumea cu ele, dar oamenii nu ar trebui doar să-și vulnerabilizeze mintea, să o lase umplută, încărcată cu orice, de către oricine...

Cultura nu se transmite genetic, așa că, pe măsură ce înaintează în vârstă, unii pot involua, pot deveni mai proști dacă nu fac efortul să gândească, să creeze, să acționeze.

Iar „suntem în criză”... Dar pe lângă faptul că aceasta e una a sănătății populației, aș spune că este în primul rând una a culturii, civilizației și a conștiinței oamenilor. Și, ascultați aici, nu va fi pentru nimeni un semn de sănătate dacă după „criză”, „izolare” și „carantinare” ne vom (re)adapta la o societate bolnavă... Societatea și oamenii se schimbă, este adevărat, dar nu poate face oricine, orice, oricum, oricând, oriunde... dacă oamenii sunt liberi, trebuie să fie și responsabili. Instituțiile sociale – cele distincte și independente – trebuie să „coopereze” pentru funcționarea normală a societății. Oamenii nu sunt doar constrânși de poziția lor în societate, nu sunt doar marionete controlate de „forțe dinafară”, nu sunt „idioți culturali”, dar nici „condamnați să fie liberi”...

3. De-a lungul timpului, mulți cărturari au vrut să fundamenteze obiectivitatea cunoașterii societății la fel ca în științele naturii, unde se lucrează cu fapte. Dar în societate observăm toți aceleași „fapte”? (Re)cunoașterea unor „fapte” nu ține de experiențele, de practicile oamenilor, de situațiile în care se află ? Nu denumesc unii „lovitură de stat” ceea ce alții numesc „revoluție”? Și atunci ce „legi” ale socialului putem „extrage” plecând de la „fapte”?

Poate că „realitatea obiectivă” este ceea ce spune teoria că este realitatea obiectivă… Dar societatea apare diferită în diversele teorii, ceea ce e „real” într-una, poate nu e „real” în alta (unii au teoretizat „științific” că „lupta burgheziei cu proletariatul este motorul istoriei”, iar acum nici nu mai pomenesc de „motorul istoriei”, „burghezie” și „proletariat”). Deci noi ne schimbăm modul în care alegem să vedem lumea, să ne închipuim lumea, în funcție de tradiția socio-culturală căreia aparținem, și decidem să considerăm reale lucrurile care joacă un rol important în modul de viață preferat… Alegem anumite valori, norme, reguli și ne supunem lor, în contexte în care putem fi liberi, dar constrânși. Avem tendința de a extrapola, de a generaliza constatări, opinii pline de prejudecăți, clișee, stereotipii, plecând de la o situație particulară. Nu suntem exteriori realității sociale în care trăim, dar nu tot ce ne e familiar este și cunoscut… Cunoașterea cu onestitate științifică a societății se caracterizează prin rigoare, e obținută prin cercetare, prin formularea de concepte laborioase, e bazată pe criterii de validare. Ea diferă de afirmațiile „bunului simț”, de mituri, imagini sociale, de ideologii înșelătoare, abuzive...

Experiența ar trebui contrazisă, fiindcă este un obstacol pentru cunoaștere? Teoria provine din experiență? Se reduce la experiență? Între teorie și experiență este o relație necesară, fără a o privilegia pe una în dauna celeilalte. Teoriile nu pot fi niciodată și definitiv confirmate. Cele care rezistă controalelor ce-ar putea să le refuze sunt confirmate, dar nu verificate. Cele care refuză controlul experimental și pretind că au răspuns la toate întrebările sunt neștiințifice. Teoriile pot simplifica datele experienței și le pot ordona2. Cunoașterea apare din „interferența” câmpurilor obiectului de cunoscut și ale subiectului cunoscător. Ceea ce se întâmplă în noi, în „spiritul” nostru, ce se întâmplă cu senzațiile, percepțiile, cu memoria, atenția și gândirea noastră în momentele acestor interferențe, cunoaștem doar în parte…

4. Fiecare epocă s-a aflat la „răscrucea istoriei”, când „s-au deschis perspective noi” în descrierea-explicarea-înțelegerea vieții socioumane. În Epoca Luminilor s-a postulat progresul continuu al cunoașterii, al științelor, certitudinea emancipării umanității prin ameliorarea condițiilor materiale, prin transformarea climatului cultural, intelectual, prin cucerirea libertăților politice… Dar au urmat războaiele sângeroase, „fenomenul concentraționar”, „lagărele de exterminare” naziste sau staliniste...

Am rămas totuși marcați de gândirea clasicilor, deși lumea s-a schimbat și se impune schimbarea gândirii lumii. Cei care vor pot lesne sesiza că „sistemele”, „structurile”, „organizațiile” etc. nu sunt stabile, că noțiunea de „echilibru stabil” (simbolizat prin balanță) este pusă în discuție odată cu acceptarea ideii de „echilibru instabil”, „metastabil”3, când vorbim de „energie potențială”, de „decalaje între nivele”, de raporturi ordine-dezordine, de „praguri”, „stări departe de echilibru”, „atractorii stranii”…4. Plank, Heisenberg, Einstein au zguduit credințe și principii puternic ancorate în mintea oamenilor atunci când au afirmat că la nivel subcuantic componentele lumii au proprietăți diferite dacă sunt observate... Au zguduit credințe și principii și Popper – care a afirmat că Universul este „parțial cauzal”, „parțial probabilist”, „parțial deschis”, și D. Bohm – care a distins „ordinea cristalului” de „ordinea flăcării”, și R. Thom – care a constatat că variația continuă a cauzelor poate duce la o variație discontinuă a efectelor (prăbușirea unui țărm, a unui mal se produce la un moment dat, sub loviturile repetate ale valurilor), și Mandelbrot – care a formulat „teoria fractalilor” (o „corijare” a reprezentării euclidiene în care „natura” se compunea din linii, suprafețe și volume). Mai putem adăuga și afirmațiile, ideile, teoriile privind „ordinea improbabilă”, „incertitudinea persistentă”, „situațiile de risc”, „fenomenele puzzle”, „logicile fuzzy”, „formele care se informează”, „ansamblurile vagi” etc. Asemenea idei, teorii noi, pot stârni nedumerire și teamă celor comozi (la minte) sau celor „încremeniți în proiect”... Ceilalți pot accepta că este important să mai și învețe ca să priceapă lumea actuală cu ajutorul acestor concepte, idei, teorii, „practici” noi... Putem regândi societatea, socialitatea, sociabilitatea, putem accepta că grupurile, colectivitățile, comunitățile se fac, se refac, prefac continuu, că ele pot fi „citite”, „deslușite” prin „paradigme” multiple, prin „scheme polimorfe”, prin desprinderea de semnificații în contexte. Viața socială nu are „centru”, nicio soluție la o problemă socială nu este singura Soluție, nu există rețete pentru instaurarea „liniștii”, a „păcii sociale”... Societățile, comunitățile, indivizii care o duc rău nu se pot salva doar prin promisiuni ale „decidenților temporari”, prin citate frumoase și rugăciuni, ci și prin capacitatea de a acționa asupra lor înșiși, prin muncă cinstită și responsabilitate.

În perioada modernă, decidenții și propovăduitorii lor au promis o lume mai bună5. În perioada postmodernă, multe promisiuni, multe planuri nerealizate au devenit vise, multe vise au eșuat, mulți și-au pierdut credința în ideologii...

Instituțiile (politice, economice, financiare, culturale, religioase) ar putea avea influență mare asupra cunoașterii și a perspectivelor, dar jargonul specific și calculele sofisticate intimidează și îndepărtează oamenii de ele. Știința a infirmat mituri, dar rămân numeroși cei care preferă să ignore rațiunea și să creadă în mituri... Credința irațională poate hrăni intoleranța (copii îndoctrinați de mici cu „focul iadului” și „osânda veșnică”, sunt etichetați drept „copii creștini”, „copii musulmani”, astfel se inoculează diferențe, copiii învață că trebuie să respingă alte influențe…). Oamenii ar putea să-și dezvolte și gândirea critică, să nu (fie obligați să) intre doar în tipare, precum cărămizile într-un zid6.

5. Anthony Giddens a criticat tendința de a gândi istoria ca pe o mișcare cu direcție perceptibilă, fiindcă „direcția istoriei” este o generalizare făcută de către istoric. Contrar adepților „genezei liniare”, el a căutat să identifice și locul discontinuului, eterogenului, singularului, accidentalului, dispersiilor, diferențelor etc. În cărțile sale, îndeosebi în Constituirea societății. Elemente de teoria structurării, Giddens a insistat că realitatea socioumană este construcția istorică și cotidiană a actorilor individuali și colectivi, este condiția și rezultatul, matricea și produsul acțiunilor intersubiective. Nu putem postula că „acțiunea individuală este determinată doar de ordinea universală”, că oamenii aleg după „obișnuințe căpătate într-o viață anterioară”. Oamenii aleg să acționeze după cum s-au socializat, după ce-au făcut și ei din ei înșiși, nu numai familia, școala, biserica, mediul sociocultural local, național, internațional... Nu știm totul despre noi, despre subconștientul nostru, despre intențiile, gândurile, mobilurile, motivele noastre și toate elementele circumstanțelor exterioare în care trăim, deci nu ne putem „calcula” matematic traiectoria pentru a putea prevedea conduitele, faptele noastre viitoare.

Dacă nu cunoaștem toate condițiile, factorii și nici toate efectele (ne)intenționate, (ne)vrute, (ne)dorite ale actelor noastre, nu înseamnă să renunțăm la efortul de a ne spori cunoașterea, de a ne raționaliza acțiunea, de a ne spori certitudinile și limita incertitudinile. Nu-i nevoie să li se reamintească oamenilor că trebuie să mănânce, să doarmă, să „stea în casă” sau să se distreze „la maxim”, dar trebuie să li se spună, să-și spună ei mereu că valorile democrației, cele morale, sociale, culturale, estetice nu se pot menține dacă nu sunt mereu reamintite și apărate. Bătătorim căi pe care urmărim efectele intenționate ale atitudinilor și comportamentelor noastre, dar ar trebui să ne mărim controlul și asupra urmărilor neintenționate ale acestor atitudini și comportamente. Ușurința sau neseriozitatea cu care facem tot felul de alegeri și întreprindem tot felul de acțiuni nu ne absolvă de suportarea consecințelor!

În societățile actuale, mulți își coordonează activitățile după ceas, folosesc automobilul, pregătesc și mănâncă alimente cu care s-au obișnuit, folosesc ritualuri în viața de familie și viața personală care se desfășoară după rutine cotidiene repetitive, dar nu există vreo practică care să se repete exact la fel. În contexte, circumstanțe, ne bazăm pe propriile abilități și competențe pentru a reproduce practici familiare. Re-producerea întocmai a aceleiași practici într-o varietate de situații reproduce structurarea prezentului. Oamenii nu pot prevedea, nu pot stabili dinainte toate situațiile în care se vor afla. În viața socioumană cotidiană, utilizăm „scheme”, „formule” etc. pentru a o aborda rutinier7. Existența unei colectivități sau societăți nu depinde de activitatea unui om între ceilalți oameni, dar acestea ar înceta să mai existe dacă nu ar fi puse în act de către oamenii concreți. „Un agent competent se așteaptă de la alți agenți competenți să fie capabili să explice aproape tot ce fac dacă li se cere acest lucru”8, numai că oamenii nu cer explicații unei persoane atunci când aceasta întreprinde o acțiune obișnuită în grupul din care fac parte. În viața socioumană cotidiană, fluxul acțiunilor intenționale are consecințe (ne)intenționale care pot acționa retroactiv, adăugându-se condițiilor (ne)(re)cunoscute ale acțiunii9.

Biologia, psihologia dezvoltării, etnologia, psihoterapia, psihanaliza, psihologia experimentală, sociologia instituțiilor, științele juridicului, științele politice, asistența socială, criminologia ș.a. își pot articula demersurile, fiindcă, singure, sunt incomplete atunci când abordează diverse probleme actuale10. Doar „considerând totul laolaltă putem percepe esențialul, mișcarea totului, aspectul viu, existentul fugitiv în care societatea ia, în care oamenii iau cunoștință de ei înșiși și de situația lor [...]”, spunea M. Mauss în Eseu despre dar, sau M. Pages, V. de Gaulejac, E. Enriquez, J. M. Fritz, M. Legrand, J. L. Dumont ș.a. care au conturat principii ale „sociologiei clinice”. Dar în cunoașterea lumii în care trăim putem proceda și ca Sherlock Holmes care făcea anumite observații, dar la un moment dat se oprea la un indiciu11. Este importantă observarea indiciilor, experimentarea logică, imaginația realistă. Cunoașterea cere perspicacitate, discernământ inferențial, dar și arta de a rezolva enigme, știința de a identifica indicii „grăitoare” și meșteșugul creatorului de romane polițiste, capacitatea de a trece de la cunoscut la necunoscut, bazată pe un fapt pertinent, neglijat până atunci12.

Freud (în modelul său psihofiziologic)13 vorbea de un scut de protecție pentru a descrie protejarea organismului de stimulii din lumea exterioară care l-ar putea afecta, distruge. Pentru ca o țară cu economie de piață să funcționeze eficient, scutul trebuie să fie statul de drept¹⁴ care-și exercită toate funcțiile (de exemplu, distribuția judicioasă a veniturilor astfel încât „inițiații”, „băieții deștepți” să nu poată lua „grosul” din veniturile publice, fără niciun control, fără să se expună niciunui risc, astfel încât instituțiile financiare să nu poată pune în practică mecanisme complexe, sofisticate, transferând riscurile populimii...). Criza actuală exprimă pericolul globalizării anarhice și risipitoare, spune J. Attali¹⁵. Răspunsul la criză cere revoluționarea cadrului nostru de cunoaștere, de inteligibilitate. Criza actuală nu poate fi explicată doar prin opoziția între „clasele sociale”, prin „emergența irațională a fricii și panicii”, prin „accesul inegal la informație”, prin „lipsa de rigurozitate a reglementatorilor, prin mondializare...

Am plecat de la premisa că piața și democrația se consolidează reciproc, dar democrația nu este perfectă (dacă în cadrul ei se face apologia libertății individuale, se poate ajunge la egoism, dacă piața tinde să nu mai aibă frontiere, să devină planetară, democrația nu e planetară, fiindcă nu există stat de drept planetar). Oamenii nu pot supraviețui dacă nu înțeleg că-i privește pe toți bunăstarea tuturor, că munca este singura justificare a însușirii averilor, că timpul care trece este singurul bun cu adevărat rar etc.16

6. Abordarea evenimențială (care se alătură abordării procesuale) se centrează pe natura evenimentului declanșator și pe consecințele sale17. O astfel de abordare permite analiza crizei și identificarea mai rapidă a unor modalități de reducere a impactului acesteia. Societatea umană face parte din complexificarea succesivă a entităților fizice, chimice, biologice, sociale, din evoluția pe termen lung a Pământului. „Sistemele sociale” au în comun cu celelalte sisteme complexe principiile termodinamicii, reacțiile fizico-chimice, dinamica non-lineară, constrângerile organizaționale... Auto-organizarea, auto-referința, auto-producerea apar dincolo de un anumit prag de complexitate și nu sunt inteligibile dacă folosim simple teorii mecaniciste sau biologiste. Ele cer teorii noi și noi instrumente formale (teoria fractalilor, dinamica neliniară, teoria haosului, teoria automatelor celulare, a rețelelor, cibernetica, subcuantica etc.). Ele cer denaturalizarea unor obișnuințe epistemologice și ontologice considerate ca „de la sine”, „naturale”... Complexitatea poate fi studiată prin complexitate. Caracteristicile cele mai semnificative ale sistemelor complexe sunt caracteristici holistice, care nu provin de la o componentă sau alta, ci apar ca efecte emergente colective rezultate din interexistența, interdependența, cooperarea părților sistemului18. Schimbările pe termen scurt pot avea rezultate anticipate (întoarcere la configurația dinainte de conflict – cu eventuale corecții, schimbarea configurației ca și a agenților, destructurarea, distrugerea lor). Schimbările pe termen lung rezultă din acumularea schimbărilor locale pe termen scurt, care supraviețuiesc și sunt datorate disipării energiei, buclelor retroacțiunii spontane, auto-organizării etc. Sistemele învață să supraviețuiască, iar evoluția nu este predeterminată. G. B. Vico spunea: așa cum adevărul lui Dumnezeu este ceea ce Dumnezeu cunoaște creând, asamblând, adevărul uman este ceea ce omul cunoaște construind prin opțiunile și actele sale. Cu alte cuvinte, putem cunoaște ceea ce facem…

Urmărind să identifice cauze și efecte, structuri și procese continue, științele socialului au construit puține concepte, teorii și tehnici pentru analiza schimbărilor imprevizibile, a evenimentului, deși acestea sunt frecvente și au efecte în realitatea pe care științele sociale o studiază. Ne aflăm, mai mult ca niciodată, „în fața rupturilor și evenimentului”19, trăim o epocă de schimbări bruște, de incertitudine persistentă, în care faptele și evenimentele se amestecă. Memoria ne oferă, desigur, o înregistrare simbolică a trecutului pe care îl reinterpretează și reorganizează pentru a face din el fundamentul acțiunilor prezente, dar științele sociale nu pot zăbovi doar asupra schimbărilor graduale, ci sunt constrânse să ia în seamă și schimbările bruște, evenimentele, imprevizibilitatea, temporalitățile multiple... Cunoașterea prin științe sociale a urmărit mai cu seamă regularități, cauzalități, structuri, procese continue, respingând „evenimentele perturbatoare”. Dar preocuparea pentru evenimente apare necesară în contextul punerii sub semnul întrebării a „marilor modele dominante”, a teoriilor modernizării, a marxismului, a evoluționismului radical, a creaționismului, a planificării, standardizării traiectoriilor individuale, în contextul accelerării schimbărilor și înmulțirii urgențelor20.

Societățile modernității pot fi considerate societăți ale bifurcației, spune G. Balandier21. Bifurcația este o „răscruce”, locul unde se desparte un drum. „Viața socială poate fi conceptualizată ca alcătuită din nenumărate fapte (happenings) […]. Majoritatea faptelor reproduc structurile sociale și culturale fără schimbări semnificative. Evenimentele (events) sunt subcategorii relativ rare ale faptelor care transformă semnificativ structurile”22.

„Istoria este făcută din evenimente, iar sociologul este dezarmat în fața lor”, constatau Mendras și Forsé23...

Sociologii americani au fost mai preocupați de eveniment și bifurcații datorită schimbărilor rapide ale societății lor, datorită complexificării tranzițiilor, riscurilor, evoluției rapide a ideilor. Așa au apărut teorii despre schimbările mici, despre micile diferențe în cadrul unui proces care pot antrena variații importante ale sistemului în stadiile ulterioare. „Pentru anumite funcții și anumite valori ale parametrilor, diferitele stări ale sistemului pot fi la fel de posibile, sistemul fiind astfel, indeterminat”24.

Bifurcațiile sunt configurațiile în care evenimente contingente pot fi sursa unor reorientări ale traiectoriilor individuale sau colective25.
Într-un model simplu, traiectoria individuală e marcată de un eveniment și se bifurcă, individul alegând o cale sau alta. Alegerea unei căi înseamnă renunțarea la celelalte. Vorbim de „eveniment” atunci când ne referim la o întâmplare, la un fapt remarcabil în viața particulară ori socială, care rupe continuitatea și perturbă modul de înțelegere a realității. Poate există tentația de a-l explica, de a-l face inteligibil, folosind scheme sau modele pre-existente, dar riscăm analogii false. În „momente critice”, individul nu mai este același ca înainte, adoptă noi atitudini, își face bilanțul, se reevaluează. Trecerea de la un statut la altul cere o punere la probă individuală, dar experiențele trecerii și interpretările lor sunt și socialmente structurate. Este importantă reflexivitatea persoanei asupra propriei traiectorii fără a neglija determinismul.

Liniaritatea unei traiectorii nu există pentru cel care n-a aderat la ideile despre destinație și destin...

Evenimentul se produce, pot fi închipuite posibile căi urmate, dar faptul de a o apuca pe una sau alta dintre căi este imprevizibil, spune Grosetti26 (în cazul unui concurs se cunosc dinainte regulile jocului, ziua, ora desfășurării, dar finalul este imprevizibil). Se poate ca producerea evenimentului să fie prevăzută, dar nu și căile de urmat. Se poate să știm despre un eveniment, despre ieșirile posibile, dar momentul producerii e imprevizibil (de exemplu, boala, șomajul, accidentul rutier)27. Deci, există situații previzibile (rutinele, secvențele de acțiune care se înscriu într-un cadru stabilit), secvențe imprevizibile care nu produc schimbări structurale semnificative (un copil este orientat spre o filieră școlară, dar în cele din urmă decizia e alta, conform așteptărilor mai multor implicați), secvențe previzibile care produc imprevizibilitate (trecerea la stadiul de adult poate aduce multe lucruri imprevizibile în viața tânărului), mici schimbări graduale, previzibile, a căror acumulare poate duce la ireversibilități majore (de exemplu, conduitele adictive), schimbări graduale, rutiniere, care pot duce la schimbări bruște dacă se depășește un prag28. Oamenii caută să păstreze controlul în situațiile de incertitudine29. Dar incertitudinea are mai multe fețe (echivocul – incertitudinea în privința relațiilor sociale, ambiguitatea – incertitudinea în privința semnificațiilor, contingența – incertitudinea externă unui sistem dat). Oamenii construiesc strategii pentru a face față incertitudinilor și pentru a reduce riscurile. În „A propos du concept de Turning Point”, Andrew Abbott30 spune că unele evenimente sunt turning points importante, care reorientează traiectoriile31. Astfel, o carieră ar putea fi „descompusă” în traiectorii relativ rectilinii care o constituie, turning point-urile producând schimbări de direcție. Viețile indivizilor urmează, de obicei, un curs regulat, dar în unele momente se înscriu pe alte traiectorii (de exemplu, tinerii pot intra pe o traiectorie stabilă, coercitivă, cu variații interne minore, dar presărată cu turning points: intrarea pe piața muncii, ocuparea unui post, constituirea unei familii etc.). Cariera este conexiunea traiectoriilor cu inerție mai mare pe parcursul vieții. Turning point-urile generează schimbări de direcție sau de regim, modifică parametrii; ele sunt corecții ale cursului vieții32, dar numirea retrospectivă a unui eveniment ca fiind turning point poate fi făcută atunci când indivizii dau un sens devenirii lor. Putem concepe experiența vieții ca o suită neîntreruptă de alegeri în răspântii (alegem între A și B, apoi între A1 și A2 sau între B1 și B2 etc.). „Alegerea este întotdeauna orientată de viitor și antrenează mai multe efecte decât trecutul mort”33. Structura este continuu repusă în act de către indivizii care comunică, interacționează. Fiecare acțiune singulară poate avea efect asupra structurilor. Structurile sunt puse în act de către indivizi. Dacă unul întreprinde o acțiune, turning point-ul poate fi minor, iar structura poate rămâne invulnerabilă. Dacă turning point-ul minor este pe fază cu alte turning-points minore se poate produce o schimbare la nivelul structurii. Schimbarea este normală, dar obișnuințele, educația în contextul structurilor, fac ca un număr substanțial de relații sociale să se reproducă. Structura socială este memoria procesualității sociale. Producerea unui viitor moment al vieții sociale se face pe baza acestei structuri, a acțiunilor și interpretărilor date lor.

Sociologia americană a insistat să caute „legi ale funcționării Americii”34 (considerând că aceasta reprezintă societatea în general). Alte sociologii au insistat să afirme că istoria e o împlinire a logicii trecerii inerente de la stadiul religios la cel metafizic, de la solidaritatea mecanică la solidaritatea organică, de la comunitate la societate datorită unor cauze. Declinul încrederii în „progres” s-a soldat cu eclipsarea teleologiei, fără ca aceasta să dispară cu totul... Am putea spune că „actuala criză” este rezultatul „dezintegrării feudalismului” – al „marilor descoperiri geografice” europene – al marilor descoperiri economice – al marilor schimbări politice de după 1989 etc.? Teleologii ar spune că da, deși de-a lungul timpului au existat nenumărate alte posibilități de construcție a sistemului-lume, posibilități care, în momentele respective, erau departe de a conduce spre emergența crizei actuale... Contrar galaxiilor, planetelor sau particulelor elementare, oamenii au un cuvânt de spus, pot acționa asupra structurilor în care trăiesc, gândesc, simt, acționează. Oamenii pot schimba structurile... Theda Skocpol a scris States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France, Russia and China (1979) în care a urmărit evenimente care au constrâns și reconfigurat structurile sociale, deschizând calea unor transformări ulterioare. Acțiunile sunt constrânse și abilitate de structurile constitutive ale societăților. Majoritatea reproduc structurile sociale și culturale, dar evenimentele schimbă structurile. În istorie sunt și rupturi bruște, și stabilitate. Procesele sociale mari pot fi transformate de micile alterări produse de procese sociale locale instabile. „Societățile”, „formațiunile sociale”, „sistemele sociale” etc. sunt configurate și reconfigurate de acțiunile, de creativitatea și opiniile oamenilor.

Fiecare visează la o altă viață... Nu la „o lume mai bună și mai dreaptă”, ci la una mai puțin nedreaptă35. Socializarea primară, determinismele sociale și angajamentele individuale fac să devenim ceea ce suntem. Din copii devenim adolescenți, din adolescenți adulți și apoi „persoane în vârstă” etc. Parcursul poate părea nou fiecăruia, dar căile sunt deja repertoriate, chiar cu răscrucile și răspântiile prin care au trecut și alții. „Sunt momente în dezvoltarea unui individ când trebuie să-și facă bilanțul, să se reevalueze, să revadă totul, spune Anselm Strauss. Chiar dacă o asemenea întreprindere e o chestiune personală, ea e socializată și socializantă [...], fiind mari șanse să aibă aceeași semnificație și pentru alte persoane aparținând aceleiași profesii sau clase sociale”36. Dar într-o bifurcație, spune M. H. Soulet, unde se deschid posibilități, alternative, se decontextualizează mijloace, resurse și dispoziții care pot fi ajustate prin recontextualizare37. Nu putem agrea „simplismul secvenței ABC” (A – starea anterioară, B – schimbarea de orientare, C – întoarcerea la o nouă stare de echilibru)... Chiar dacă ideea unui moment declanșator al schimbării este interesantă, de fapt este vorba despre o oportunitate sesizabilă a posteriori, căreia îi reconstruim ulterior importanța... La o răscruce, la o răspântie, dacă individul urmează o cale alternativă bine conturată în minte, atunci se pune doar problema deciziei de a continua traiectoria. Dar răspântia poate fi o criză identitară, și atunci trecerea e de la o formă identitară la alta, de la o identitate veche, protectoare, la o alta în care nu știi încotro s-o apuci. Dacă la o răscruce nu știe încotro s-o ia, individul produce el un a ști încotro s-o ia și atunci caută printre elementele sedimentate în timp care-l ajută să cântărească adecvarea resurselor, cadrele normative, regulile jocului... Atunci se întrerup rutinele sale cotidiene, se deschid posibilii, acțiunile întreprinse pot fi riscante în privința rezultatelor. Acțiunile în situații de incertitudine sunt creatoare de posibilități de acțiune, de finalizare și de legitimare a lor. Producerea scopurilor este simultană cu cea a resurselor și a fundamentării formelor și a principiilor legitimității38.

În multe societăți actuale, oamenii își pot reface viața și chiar sunt încurajați să și-o re-facă. Unii vor să îndure suferința de a alege singuri, alții se feresc de libertatea de a-și construi, de a-și inventa singuri viața... Responsabilitatea traiectoriei vieții unui individ cade întâi în sarcina părinților, a adulților apropiați etc. Individul poate negocia și el, ca să nu se simtă doar constrâns, ci și abilitat. Intrarea pe o nouă traiectorie a vieții presupune voința, dorința comunității, societății de a-l integra, dar și voința, dorința lui de a se integra...

Nu știm dacă incertitudinile vieții de astăzi sunt mai mari decât cele de acum o sută sau o mie de ani, dar știm că ele sunt legate de colapsul prezumției că sporirea abilităților oamenilor și societăților de a stăpâni natura, „lumea”, aduce „raiul pe pământ”… In modelul propus de Heisemberg, omul nu este atotștiutor, atotputernic, deși e coparticipant la (re)construcția societății, în timp ce incertitudinea persistentă, riscul fac parte din condițiile (non)(re)cunoscute ale alegerilor, opțiunilor, posibilităților și acțiunilor sale. Omul este ființă-în-lume, nu poate ieși cu totul înafara ei… De la Herodot și Tucidide, istoricii care au făcut „cronologia faptelor”, au legat fapte între ele pentru a identifica un fir al istoriei39. „Istoria metodică” a cerut re-constituirea faptelor. Dar nu istoricul este cel care triază și decide ce este un „fapt”, un „eveniment istoric” sau un simplu eveniment?

Ceea ce se repetă cotidian, monoton, „incolor și inodor” din punct de vedere social, nu este eveniment (istoric). Evenimentul istoric iese din uniformitatea socialului, introduce o discontinuitate. Dar „rupturile” în continuumul cotidian nu sunt la fel pentru toți indivizii și toate grupurile unei societăți40. Pentru omul simplu, un botez, o nuntă, o înmormântare reprezintă evenimente foarte importante, sunt repere ale traiectoriei sale. Pentru un grup social, evenimente sunt cele care-i marchează viața (o pandemie, o tornadă, un tsunami). Timpul evenimentului este singular – într-un timp cu trecut, prezent și viitor – și marchează un „înainte” și un „după”41.

Și economiștii au vorbit despre fapte și evenimente într-un timp cu trecut, prezent și viitor. De exemplu, Adam Smith considera că dinamica diviziunii muncii avea să provoace schimbări majore ale tehnicii, ale organizării muncii, ale formelor de producție de-a lungul unui timp continuu, orientat, ireversibil, „neoclasicii” economiei au pus accent pe resurse și pe folosirea lor, pe echilibrele economice, Marshall a considerat consumul generator de obișnuințe și preferințe, iar Schumpeter a insistat asupra discontinuităților produse de progresul tehnicii și tehnologiilor (alți economiști au fost atenți la „mediu”, la modul în care „piața” reglează totul, la puterea încrederii etc.). Demersul clasic se înscria în optica previziunii și predictibilității (micile abateri de la traiectoria prevăzută inițial nu schimbă radical sistemul, nici traiectoriile asemănătoare), dar aceasta nu însemna că toate comportamentele ulterioare puteau fi determinate, prevăzute, predictibile în viitorul îndepărtat... „Dependența de cărare” se referă la echilibrul care poate fi modificat de evenimente de mică importanță, din timp în timp42.

Este adevărat că suntem tentați să spunem că rezultatul este cheia explicativă a procesului care l-a făcut să apară, dar ar trebui să scăpăm de iluzia că rezultatul reflectă procesele care-l produc. Polițistul, sociologul, istoricul, economistul ș.a. reconstruiesc intriga după eveniment, selectând fapte și evenimente prin analiză regresivă, plecând de la rezultat. Ei spun că „faptele” și „evenimente” s-au produs pentru a duce la acel rezultat, deci fac greșeala presupozițiilor istoriciste (că „istoria are sens determinat”, că rezultatul dă sens evenimentelor, că „e musai” să se ajungă acolo plecând de dincolo…). Este hazardant să se ia un anumit punct de plecare sau de sosire și să se selecteze apoi „fapte” și „evenimente” pentru a se construi o înlănțuire cauzală, uitând de cele „în care istoria a ezitat”, uitând de bifurcații, turnùri, răscruci, răspântii…

Unii văd direcția, numai o direcție (care duce la democrație, de exemplu), ca și cum ar fi o traiectorie unică, o cale unică, situațiile înlănțuindu-se, iar oamenii alegând doar ce duce spre rezultat43. Societatea industrială înscria individul în sfera productivă, în lumea muncii etc. și acestea îi ofereau suport, protecție. Viitorul era programat, timpul vieții era previzibil, momentele parcursului vieții erau programate în etape, marcate de „rituri de trecere”. Munca și familia răspundeau nevoilor capitalismului industrial de stabilizare a indivizilor...

Acum se produce o destandardizare a parcursului vieții, oamenii fiind confruntați mereu cu incertitudini (să plec din țară sau nu? să continui sau nu studiile? să rămân cu părinții sau să plec de lângă ei? etc.). În aceste condiții de incertitudine, unii fac „ajustări rutiniere” ca să scape de anxietatea rupturilor, să-și prezerve unitatea identitară...

Dar se petrec multe fără să fie evenimente pentru nimeni... Destinatarul e cel care transformă un accident în eveniment cu sens, spune Etienne Tassin44. Ori gândim evenimentul ca venire a ceva dintr-un sens înțeles, dorit, așteptat și înscriem totul în destin, ori refuzăm să credem că ceea ce ne vine e cu destinație și atunci evenimentul nu-i altceva decât accident... Deci a gândi evenimentul înseamnă că se întâmplă ceva, cel căruia i se întâmplă i se schimbă viața, motivul scapă explicației raționale, cauzale, nu putem folosi discursul justificativ a posteriori pentru a-l înțelege, fiindcă gândirea evenimentului se codetermină cu petrecerea lui... Dacă există o linie, o mișcare în direcția liniei și o separare a liniei în direcții divergente, în acest caz, ceva se întâmplă cuiva care așteaptă ce i se întâmplă ca pe o confirmare și își vede traiectoria bifurcată de evenimentul survenit. Dar răspântia înseamnă deschiderea de alternative, continuarea traiectoriei, sau urmarea altor căi. Continuarea liniei este considerată normală, dar aceasta înseamnă să fi aderat la ideea că există linia și deplasarea de-a lungul liniei, deci înseamnă să fi aderat la o schemă teleologică... Modelul simplu este cel al liniei, al traiectoriei cu două sau mai multe direcții care se deschid la răspântie. În fapt, la o răspântie se pot deschide nenumărate căi și atunci modelul complex este unul stelar… Putem sustrage evenimentul din metafora liniei care se bifurcă, dar fără a o pierde din vedere. Distingem între ceea ce nu depinde de noi, ceea ce depinde parțial de noi și ceea ce depinde doar de noi, adică încercăm concilierea caracterului inevitabil a ceea ce ni se întâmplă independent de noi, cu ceea ce nu depinde decât de noi...

Hannah Arendt concepe evenimentul ca fiind ceea ce survine și ceea ce facem noi, în același timp45. Evenimentul este ruptură în ordinea cauzală, o singularitate nedeductibilă din ceea ce-l precede, dar e „în ordinea lucrurilor”... În ele însele, elementele totalitarismului (antisemitism, declinul statului-națiune, expansiunea de dragul expansiunii etc.) nu sunt totalitare. Ele cristalizează (în condițiile Republicii de la Weimar și venirea lui Hitler la putere) ceea ce putea deveni un sistem totalitar. Iluzia retrospectivă decelează a posteriori logici cauzale în care apare ca inevitabil ceea ce s-a produs. Prin simplul fapt că s-a produs, realitatea proiectează umbra sa în trecutul care pare să fi preexistat sub forma posibilului. Evenimentul luminează propriul trecut, dar nu poate fi dedus din acel trecut. Evenimentul nu e ceea ce trebuie explicat, ci luminează ceea ce a avut loc... „Credința în cauzalitate este un mod de negare a libertății ființei umane de către istoric”, spune Arendt46.

În loc de concluzie ...

În cartea sa despre imperativul responsabilității, Hans Jonas arată că e nevoie de o nouă etică pentru a pricepe viitorul, într-o epocă în care alegerile noastre au consecințe pe care nu le putem anticipa sau evalua47. Se poate ca alegerile pe care le-am făcut să ducă omenirea spre mari succese, sau spre catastrofe pe care le vom putea depăși, sau nu… Ne putem proiecta în viitor, putem să privim de acolo prezentul și din el să ne evaluăm viitorul. Dacă viitorul ar fi perfect previzibil și sigur, prezentul ar fi de netrăit... Certitudinea înseamnă moarte, spune Dupuy. Viitorul e construit, nu e o simplă continuare a trecutului. Noi construim, noi inventăm viitorul48. Văzut din prezent, viitorul este deschis, iar prezentul privit din viitor poate contura drumul ce duce spre el... Putem alege, iar alegerile fac parte din destinul nostru. Viitorul îl facem, îl construim, îl fabricăm noi, deci lumea în care trăim este una dintre cele posibile…

Note:

¹ A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a putea!

² De exemplu, cauzalitatea a fost definită ca relație rațională de deducere a efectului din cauză, cunoașterea cauzei permițând prezicerea, previziunea efectului; cauzalitatea înseamnă contiguitate și succesiune imediată, obiectele considerate cauză și cele considerate efect sunt contigue, se succed; dar cauzalitatea nu emană din lucruri, ci vine din experiența, din abilitatea minții de a constitui relații de asociere, combinate cu memorarea repetării asociațiilor; o relație discretă între elemente incită la gândirea relațiilor între ele – între A și B, de exemplu – ca între cauză și efect, dar această relație există doar dacă A este diferit de B și direcția e dinspre A spre B, inducându-se astfel o ordine cronologică.

³ Echilibrul nu este „punctul zero” de la care începe organizarea, ordinea, ci mai curând un efect aşteptat, intenţionat, dorit, ca rezultat, ca scop sau ca tendinţă. Echilibru stabil ar exista atunci când toate transformările posibile au avut loc şi orice altă devenire ar fi exclusă...

⁴ Prigogine I., Stengers I., Noua alianță, Editura Politică, București, 1979.

⁵ Van der Maren, J. -M., Méthodes de recherche pour l’éducation, Montréal/Bruxelles, PUM - de Boeck, 1996.

⁶ Pink Floyd, The Wall, 1982.

⁷ Giddens, A., La constitution de la société, PUF, Paris, 1987, p. 72.

⁸ Idem, p. 54.

⁹ Giddens, A., La constitution de la société, PUF, Paris, 1987, p. 60.

¹⁰ V. de Gaulejac, S. Roy (coord.), Sociologies cliniques, Ed. Desclée de Brouwer, Paris, 1993, p. 297.

¹¹ Paillé P., La Méthodologie qualitative. Posture de recherche et travail de terrain, Paris, Armand Colin, 2006.

¹² Merton, R. K., Éléments de théorie et de méthode sociologique, Paris, Éditions Plon, 1965.

¹³ Freud S., „Au-delà du principe de plaisir”, în Essai de psychanalyse, Petite bibliothèque Payot, Paris, 1972.

¹⁴ Statul de drept se referă la respectarea principiilor şi procedurilor prin care se garantează libertatea individului şi participarea acestuia la viaţa politică, socială, economică etc. și diferă de dictatură în care oamenii sunt supravegheaţi permanent “de sus”, sunt, se simt controlaţi şi monitorizaţi în toate domeniile vieţii lor. În statul de drept, democratic, un principiu de bază este acela că toţi trebuie să respecte legea, începând cu aceia care, temporar, au funcţii publice. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii! Legislaţia statului de drept trebuie să fie precisă şi clară. Toate acţiunile statului trebuie să respecte legile în vigoare.

¹⁵ Attali, J., La Crise, et après ? Fayard, 2009.

¹⁶ Ionescu I., Societatea românească în tranziție. Contribuții la o sociologie a capitalismului actual, Ed. Institutul european, 2012.

¹⁷ Roux-Dufort C., La gestion de la crise, Paris, De Boeck & Larcier, 2000.

¹⁸ E. Schwarz, Toward a Holistic Cybernetics. From Science Through Epistemology to Being (Spre o cibernetică holistică. De la epistemologie la fiinţă prin ştiinţă), în Cybernetics and Human Knowing, vol. 4/1997.

¹⁹ M. Bessin, C. Bidart, M. Grossetti (coord.), Bifurcations. Les sciences sociales face aux ruptures et à l’événement, La Decouverte, Paris, 2010.

²⁰ Bifurcations..., p. 10.

²¹ Idem, p. 11.

²² Sewell (1996) citat în Bifurcations..., p. 11.

²³ Citați în volum la p. 25.

²⁴ Bifurcations..., p. 27.

²⁵ Idem, p. 9.

²⁶ http://hal.archives-ouvertes.fr/docs/00/71/58/23/PDF/SDI-version-2004.pdf.

²⁷ În cazul invaziei coronavirusului (SARS-CoV-2), specialiștii spun că nici momentul apariției, nici căile de ieșire nu sunt previzibile...

²⁸ În modelul reproducerii (al lui P. Bourdieu şi J. Cl. Passeron), la nivel macro sistemul e stabil, majoritatea traiectoriilor individuale se derulează conform configurației structurilor, deși unii indivizi se pot abate. Reproducerea societății înseamnă previzibilitatea mare a sistemului la nivel macro și imprevizibilitate relativă la nivel micro. În modelul agregării (propus de Raymond Boudon), comportamente micro relativ previzibile produc efecte neaşteptate la nivel macro, la nivel de sistem.

²⁹ Autorii disting incertitudinea și riscul (pentru riscuri se pot construi mecanisme de asigurare).

³⁰ Bifurcations..., p. 187-212.

³¹ Citat la p. 191.

³² Bifurcations..., p. 199.

³³ Idem, p. 201.

³⁴ „Trois temporalités: vers une sociologie evenimentielle”, în Bifurcations... p.109-147.

³⁵ Marc-Henry Soulet, Changer de vie, devenir autre: essai de formalisation des processus engagés, în Bifurcations..., p. 273-289

³⁶ Strauss citat în Bifurcations..., p. 275.

³⁷ Bifurcations..., p. 278.

³⁸ Idem, p. 283

³⁹ Michel Bertrand, „Penser l’evenement en histoire: mise en perspective d’un retour en grace”, în Bifurcations..., p. 36-51.

⁴⁰ Cartianu G., adevarul.ro/news/societate/gustul-amar-loviturii-stat-1_50a7b9c47c42 d5a6636a06a3/index.html (accesibil la data de 5 mai 2020).

⁴¹ „Penser et definir l’evenement en histoire”, în Terrain, 38/2002, pp. 67-78.

⁴² Bifurcations..., p. 62.

⁴³ Dobry pe Przeworski: „liberalizarea durează câțiva ani, câteva luni sau câteva zile, regimul și opoziția sunt confruntate cu aceeași secvență de alegeri”.

⁴⁴ Etienne Tassin, „Evenements versus bifurcations: digressions philosophiques sur la raison des miracles”, în Bifurcations..., p. 89-109.

⁴⁵ H. Arendt citată în Bifurcations..., p. 99.

⁴⁶ Idem, p. 101.

⁴⁷ Bifurcations..., p. 374.

⁴⁸ Citat la p. 378.

Bibliografie selectivă:

Antonovsky A., Social Class, Life Expectancy and Overall Mortality, în „Milbank Memorial Fund quarterly journal” 45/1967

Attali J., La Crise, et après? Fayard, 2009

Bifurcations. Les sciences sociales face aux ruptures et à l’événement (coord. Marc Bessin, Claire Bidart, Michel Grossetti), La Découverte, 2010

Elias Norbert, Procesul civilizării, Polirom, col. Plural, 2002

Ferrarotti F., Histoire et histoires de vie, Meridiens Klincksieck, Paris, 1983

Ferréol Gilles, Dictionnaire de sociologie, Armand Colin, Paris, 1991

Freud S., Au-delà du principe de plaisir, în Essai de psychanalyse, Petite bibliothèque Payot, Paris, 1972

Freud S., Maladie dans la civilisation, PUF, Paris, 1979

Gaulejac V. de, S. Roy (coord.), Sociologies cliniques, Ed. Desclée de Brouwer, Paris, 1998

Giarini O., W. Stahel, Limitele certitudinii, Edimpress-Camro, București,1996

Giddens, A., La constitution de la société, PUF, Paris, 1987

Grossetti, M., Sociologie de l’imprevisibilité, PUF, Paris, 2005

http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/43036-topul-escrocheriilor-oficiale-din-romania.html

Initiation à la pratique sociologique, Dunod, Paris, 1989

Ionescu I., Societatea românească în tranziție. Contribuții la o sociologie a capitalismului actual, Ed. Institutul european, 2012

Ionescu I., Sociologii constructiviste, Polirom, 1997

Lelord François, Christophe André, Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele, Editura Trei, 2003

Les Sciences sociales en mutation (Michel Wieviorka, coord.), Presses Universitaires de France, Editions Sciences Humaines, 2007

Maren Van der J.-M., Méthodes de recherche pour l’éducation, Montréal/Bruxelles, PUM - de Boeck, 1996

Merton R. K., Éléments de théorie et de méthode sociologique, Paris, Éditions Plon, 1965

Prigogine I., Stengers I., Noua alianță, Editura Politică, București, 1979

Ritzer, George, Sociological Theory, New York, McGraw-Hill, 2011

Roux-Dufort C., La gestion de la crise, Paris, De Boeck & Larcier, 2000

Schwarz E., „Toward a Holistic Cybernetics. From Science Through Epistemology to Being”, în Cybernetics and Human Knowing, vol. 4/1997

Touraine A., Critique de la modernité, Fayard, Paris, 1992