Analiză comparativă a Declarației Sfatului Țării și Rezoluției Adunării Naționale – aplicarea prevederilor respective în România Mare

La 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat Declarația privind unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România. În document se preciza: „Această Unire se face pe următoarele baze”, care erau sintetizate în 11 puncte.

În ziua de 28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei a votat o Moțiune privind „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”.

Peste două zile, la 1 decembrie 1918, a fost adoptată Rezoluția care prevedea: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească¹, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. În document se preciza: „ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Națională proclamă următoarele” – urmau 6 principii.

După cum se observă, la Cernăuți s-a proclamat „unirea necondiționată”, la Chișinău unirea se realiza pe anumite „baze”, iar la Alba Iulia erau proclamate mai multe „principii fundamentale”.

Nu există cuvântul „condiții”, invocat de anumiți istorici și politicieni.

O problemă mult dezbătută a fost și este dacă acele „baze” și „principii fundamentale” au fost aplicate în România întregită. Pentru clarificarea acesteia – extrem de importantă pentru aprecierea evoluției provinciilor istorice unite în cadrul statului român – vom analiza concret, punct cu punct, fiecare prevedere din cele două documente și modul cum s-au aplicat ele după 1918.

Vom folosi următoarele prescurtări: B. – Basarabia, Tr. – Transilvania, R.M. – România Mare.

Le vom prezenta în ordinea prevăzută în documentul din 27 martie 1918, indicând în paranteză numărul punctului respectiv.

Prevederi similare, care se regăsesc în ambele documente:

B. – „Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare², după nevoile și cererile norodului, aceste hotărâri se vor recunoaște de guvernul român” (1).

Tr. – „Reforma agrară radicală [...] dreptul de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arătură, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui” (5).

R.M. – Încă din mai 1914 în România a fost aleasă Adunarea Națională Constituantă cu misiunea de a revizui lege fundamentală în vederea exproprierii proprietăților particulare (considerate „sacre și inviolabile”) și împroprietăririi țăranilor. În iulie 1917, parlamentul a votat revizuirea Constituției, stabilind: „Pentru cauză de utilitate națională, se sporește întinderea proprietății rurale țărănești prin exproprierea terenurilor cultivabile”, pe o scară care „va începe cu proprietățile având o întindere de la 100 ha în sus pământ cultivabil, minim intangibil” (MO 1917).

Așadar, când Sfatul Țării și apoi Adunarea Națională au solicitat înfăptuirea reformei agrare, în vechiul Regat acest proces era deja demarat.

Legea agrară adoptată de Sfatul Țării a fost votată de Parlamentul României în martie 1920. Legea agrară pentru Transilvania, adoptată de Marele Sfat Național, a fost votată de Parlamentul României în iulie 1921. Tot în iulie 1921 a fost votată legea pentru reforma agrară în Bucovina și legea pentru reforma agrară în vechiul Regat. Prin aceste legi, cerințele basarabenilor și ale ardelenilor au fost satisfăcute. În România Întregită s-a înfăptuit cea mai amplă reformă agrară din Europa perioadei interbelice – au fost expropriate 6,6 milioane ha. Prețul de răscumpărare a pământului a fost stabilit la prețul regional de arendă înmulțit cu 20 în Basarabia, Bucovina și Transilvania, și cu 40 în vechiul Regat (după cum se observă, țăranii din ținuturile unite în 1918 urmau să plătească jumătate din prețul prevăzut pentru cei din vechiul Regat). Au fost împroprietărite 1 393 353 familii de țărani fără pământ sau cu mai puțin de 5 ha (în România o familie era alcătuită din 6-7 persoane).

B. „Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie” (2).

Tr. – „Adunarea Națională rezervă teritoriilor mai sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal” (II).

R.M. – Prin decrete regale au fost confirmate actele de unire, care cuprindeau „bazele”, respectiv „principiile fundamentale” adoptate la Chișinău și Alba Iulia, inclusiv autonomia provizorie.

Ca urmare, conducerea treburilor Basarabiei era asigurată de Sfatul Țării prin Consiliul Directorilor, iar ale Transilvaniei de Marele Sfat Național prin Consiliul Dirigent. Prin decrete regale adoptate în aceeași zi, în guvernul României au fost incluși reprezentanții acestor provincii istorice: Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu – Basarabia, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș și Ștefan Cicio-Pop – Transilvania. Astfel se asigura participarea basarabenilor și ardelenilor la conducerea țării.

Următorul pas s-a înregistrat în noiembrie 1919, când au avut loc alegeri pentru Adunarea Deputaților și Senat pe întreg cuprinsul țării, pe baza votului universal. În birourile de conducere a corpurilor legiuitoare nou-constituite au fost aleși reprezentanți ai vechiului Regat, Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Președintele de vârstă al Adunării Deputaților a fost ales basarabeanul Vasile Stroescu.

Pe baza rezultatelor obținute în alegeri, în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri a fost numit, în ziua de 1 decembrie 1919 (la exact un an de la unirea Transilvaniei cu România), Alexandru Vaida-Voevod, vicepreședinte al Partidului Național Român. În ședința din 29 decembrie 1919 au fost votate proiectele de lege pentru ratificarea unirii. Acestea au fost prezentate de Ștefan Cicio-Pop (Transilvania), Ion Inculeț (Basarabia) și Ion Nistor (Bucovina). Cele trei legi au fost votate în unanimitate atât de Adunarea Deputaților, cât și de Senat.

În condițiile în care guvernul – care asigura conducerea României – cuprindea reprezentanți din toate provinciile (ținuturile) istorice românești, iar parlamentul – care reprezenta națiunea – era format din deputați și senatori aleși în toate circumscripțiile (județele) țării, menținerea unor organe de conducere provincială nu-și mai afla rostul. Sfatul Țării s-a autodizolvat în noiembrie 1918, iar Consiliul Dirigent a elaborat proiectul privind încetarea activității sale în martie 1920. Pe acest fond, la 4 aprilie 1920, prin decrete regale, au fost desființate Consiliul Dirigent din Transilvania, Secretariatele de Serviciu din Bucovina și Directoratele Ministeriale din Basarabia.

Guvernul care a inițiat aceste decrete era condus de Alexandru Averescu (născut în Basarabia), iar între miniștri se aflau Vasile Goldiș, Octavian Goga și Anton Mocioni – Transilvania, Ion Inculeț – Basarabia și Ion Nistor – Bucovina.

Ca urmare a desființării acestor organe regionale, problemele locale se aflau în competența consiliilor județene, prefecturilor și primăriilor care beneficiau de autonomie administrativă. Constituția din 1923 prevedea: „Instituțiunile județene și comunale sunt regulate prin legi. Aceste legi vor avea la bază descentralizarea administrativă” (art. 108). Legea pentru organizarea administrativă din iunie 1925 stabilea: „Comuna și județul sunt persoane juridice. Ele au deplină capacitate pentru tot ce privește inițiativa și administrarea intereselor locale, exercită aceste atribuțiuni în limitele legilor și suportă sarcinile aferente” (art. 9).

Unificarea s-a realizat nu numai la nivelul structurilor administrative, ci și a partidelor politice. Treptat, sistemul partidist s-a organizat la nivel național prin fuziunea partidelor din Basarabia, Bucovina și Transilvania cu partide din vechiul Regat. Acest proces s-a înfăptuit în funcție de opțiunile politice. În 1920, au fuzionat cu Liga Poporului: o grupare desprinsă din Partidul Național din Transilvania, condusă de Octavian Goga; o grupare din Partidul Țărănesc din Basarabia, în frunte cu Sergiu Niță, și o grupare din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, reprezentată de Dori Popovici. În 1923 au fuzionat cu Partidul Țărănesc: gruparea Pan Halippa din Partidul Țărănesc din Basarabia și gruparea Vasile Bodnărescu din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. În 1922, Partidul Național Român a fuzionat cu Partidul [Conservator] Democrat rămas fără șef în urma morții lui Take Ionescu. În 1923, au fuzionat cu Partidul Național-Liberal ultimele grupări din Partidul Țărănesc din Basarabia (Ion Inculeț) și din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (Ion Nistor). Ultima fuziune semnificativă s-a realizat în 1926 între Partidul Național și Partidul Țărănesc prin care s-a constituit Partidul Național-Țărănesc. Datele concrete arată că s-a trecut treptat de la autonomia provincială provizorie la structuri administrative și politice organizate la nivel național.

B. – „Competența Sfatului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul organelor zemstvelor și orașelor; c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de guvern” (3).

Tr. – „Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște numirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii” (XI).

R.M. – Atât Sfatul Țării, cât și Marele Sfat Național au adoptat mai multe legi privind administrarea Basarabiei și, respectiv, a Transilvaniei (inclusiv bugetele locale și controlul activității consiliilor și primăriilor din raza de competență). De asemenea, au numit funcționarii publici la nivelul județelor. Această activitate a fost coordonată de miniștrii care reprezentau Basarabia și Bucovina în guvernul României. Ambele provincii istorice s-au confruntat cu probleme dificile, generate de părăsirea posturilor de către reprezentanții vechilor structuri statale (Rusia și Ungaria), precum și de refuzul altora de a depune jurământ de credință față de regele României.

În Transilvania, posturile rămase libere au fost ocupate de intelectuali români (relativ numeroși, mulți cu titlul de doctor obținut la Viena, Budapesta sau Berlin), care au renunțat la profesia lor (mai ales avocați și profesori) și au răspuns chemării Marelui Sfat Național și Consiliului Dirigent. Aceștia au devenit primari, directori, prefecți, juriști, finanțiști etc.

În Basarabia intelectualitatea română era redusă numericește, astfel că nu a putut ocupa toate posturile publice rămase libere. Ca urmare, s-au cerut persoane din vechiul Regat care, prin decizia ministerelor de resort, au fost detașate în provincia dintre Prut și Nistru. Unele au acceptat acest „apostolat”, remarcabil fiind devotamentul învățătorilor și profesorilor de limba română, istoria românilor și geografia României. Altele au privit detașarea ca o pedeapsă și au lucrat fără tragere de inimă, sau au comis abuzuri și ilegalități. Este cazul jandarmilor și polițiștilor, care au ajuns să reprezinte circa 20% din totalul acestora (Scurtu 2003: 154). Comportarea unor jandarmi avea să fie speculată și mult exagerată de politicienii și istoricii sovietici, dar și moldoveni.

Se poate conchide că tranziția de la administrația aparținând Ungariei și, respectiv, Rusiei s-a realizat cu anumite dificultăți, dar după câțiva ani aceasta a devenit românească, respectându-se astfel deciziile privind unirea Basarabiei și Transilvanei adoptate la 1918.

B. – „Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia” (6).

Tr. – „Deplină libertate națională pentru popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și în guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” (1).

R.M. – Odată cu ratificarea prin decrete regale a actelor de unire, toți locuitorii provinciilor istorice respective au devenit de drept cetățeni români. Prin decretul-lege din mai 1919, evreii din vechiul Regat au devenit și ei, cu toții, cetățeni români (până atunci era nevoie de o cerere individuală).

Constituția din 1923 prevedea: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi” (art. 3).

Legea învățământului din iulie 1924 stabilea: „Învățământul primar în școalele statului se predă în limba română. În comunele cu populație de altă limbă decât limba română, Ministerul Instrucțiunii Publice va înființa școale primare cu limba de predare a populației respective, în aceeași proporție ca și comunele românești. În aceste școli studiul limbii române va fi obligatoriu în numărul de ore stabilit prin regulament”.

Legea pentru unificarea administrativă din iunie 1924 prevedea alegerea consiliilor comunale și județene prin votul tuturor cetățenilor din unitatea respectivă – indiferent de etnie, limbă sau religie.

În mai multe localități au fost aleși primari din rândul minorităților etnice. De exemplu, Bernády Gyorgy, ales primar al municipiului Târgu Mureș în 1926, își exprima „recunoștința sinceră și deosebită ce o am și o voi avea față de guvernul regal al României”, apreciind că această alegere „M-a onorat pe mine și totodată întreaga maghiarime din România Mare” (Scurtu & Dordea 1996:161-162). În aprilie 1932, Rudolf Brandch, lider al Partidului German din România, a fost numit subsecretar de stat pentru minoritățile naționale în guvernul prezidat de Nicolae Iorga.

Principalele minorități naționale (maghiari, germani, evrei) au avut partide proprii, care au participat la alegerile parlamentare din perioada interbelică, au avut grupuri parlamentare atât în Adunarea Deputaților, cât și în Senat. Reprezentanții minorităților naționale au participat la dezbaterile parlamentare, votând proiectele de lege și exprimându-și punctele de vedere asupra tuturor problemelor societății românești.

Contrar unor afirmații, nici în Declarația de la Chișinău și nici în Rezoluția de la Alba Iulie nu se prevedea autonomie administrativă pe criterii etnice. Într-o conferință ținută în mai 1924 la Institutul Social Român, Iuliu Maniu preciza: „Adunarea Națională [de la Alba Iulia] n-a hotărât autonomia națională pentru minorități și n-a înțeles să le-o acorde. Din contra, a hotărât în mod conștient și într-un mod expres că nu li se poate acorda și că prin urmare nu li se poate pune în vedere o asemenea autonomie națională”. Liderul ardelean se referea și la Tratatul minorităților, semnat de România la 10 decembrie 1919, amintind că acesta „nu asigură prin nimic autonomie națională pentru minorități, asigurând numai o autonomie locală sub controlul statului și numai în chestiuni culturale și religioase” (Maniu 1925: 232-233). Datele concrete arată că minoritățile naționale au beneficiat în România de aceleași drepturi și libertăți pe care le aveau etnicii români. Ungaria și Uniunea Sovietică au căutat să folosească minoritățile naționale din România (maghiară și, respectiv, rusă) pentru a submina statul român și a-și atinge obiectivele lor revizioniste.

B. – „Basarabia va trimite în parlamentul român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși prin votul universal, egal, direct și secret” (8); „Toate alegerile din Basarabia pentru voloste și sate, orașe, zemstve și parlament se vor face pe baza votului universal, secret și direct” (9).

Tr. – „Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, reprezentarea în comune, județ ori parlament” (3).

R.M. – Încă din iulie 1917, Adunarea Națională Constituantă a României a modificat articolul 57 din legea fundamentală, stabilind: „Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de cetățenii români prin vot universal, egal, direct și cu scrutin secret pe baza reprezentării proporționale”. Bărbații de peste 21 de ani aveau drept de vot pentru Adunarea Deputaților, iar cei de peste 40 de ani și pentru Senat.

Constituția României din 1923 prevedea: „Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de cetățenii români majori, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret pe baza reprezentării minorității”. Art. 64 menționa: „Alegerea deputaților se face pe circumscripții electorale. Circumscripția electorală nu poate fi mai mare decât un județ. Legea electorală stabilește numărul deputaților de ales în fiecare circumscripție proporțional cu populația” (art. 63).

La vremea respectivă, femeile aveau drept de vot doar în câteva state europene. Constituția României din 1923 a prevăzut la art. 6: „Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”.

Femeile au primit drept de vot pentru consiliile județene, municipale și orășenești în 1929, iar pentru Adunarea Deputaților și Senat în 1939.

În perioada interbelică au avut loc 11 alegeri parlamentare (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937 și 1939), partidele politice și regele apelând la votul cetățenilor pentru a obține sprijinul necesar. De regulă, la schimbarea guvernului se recurgea la dizolvarea consiliilor comunale și județene, care erau înlocuite cu comisii interimare, până la organizarea alegerilor în unitățile administrative respective.

B. – „Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului și a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate de Constituție” (10).

Tr. – „Desăvârșita libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești” (4).

R.M. – În România aceste drepturi erau stabilite prin Constituția din 1866. Legea fundamentală din 1923 relua prevederile respective: „Constituția garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător pentru abuzurile acestor libertăți în cazurile determinate prin Codicele penal, care în niciun caz nu va putea restrânge dreptul în sine” (art. 25).

După 1918 s-au constituit zeci de organizații – de la cele politice la cele caritabile. În vederea alegerilor parlamentare depuneau liste 15-20 de partide și grupări politice (cam jumătate dintre acestea declarându-se „independente”). S-au desfășurat numeroase întruniri publice, mai ales în timpul campaniilor electorale. De asemenea, partidele din opoziție recurgeau la organizarea de adunări pentru a-și demonstra sprijinul popular și a solicita puterea (cea mai impresionantă s-a desfășurat la Alba Iulia în ziua de 6 mai 1928, fiind convocată de Partidul Național-Țărănesc, la care au participat circa 100 000 de cetățeni). Evident, au avut loc congrese științifice, conferințe și reuniuni pe diverse teme etc.

România se afla pe un loc fruntaș în Europa în privința numărului de ziare pe cap de locuitor. Cel mai mare tiraj îl aveau ziarele independente: „Universul”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Curentul”. În provinciile unite în 1918, presa românească a continuat să fie devansată, din punct de vedere numeric, de presa în limbile minorităților naționale. De exemplu, în Transilvania în anul 1923 apăreau 86 publicații periodice în limba română și 120 în limba maghiară (Scurtu & Dordea 1996: 643). În perioada 1917–1927 în Basarabia se tipăreau 58 de gazete, dintre care 24 românești și 34 rusești (Scurtu 2003: 273). Au fost publicate mii de reviste și cărți de literatură, știință, cultură, religie etc. prin care erau difuzate „gândurile omenești”.

În anumite perioade s-a aplicat cenzura asupra articolelor și au fost interzise ziarele care incitau la violență, la încălcarea ordinii constituționale, sau a integrității teritoriale a țării (vizată era mai ales presa editată de Partidul Comunist din România, filială a Internaționalei a III-a cu sediul la Moscova, și cea de limbă rusă). Cenzura s-a generalizat după lovitura de stat din 10 februarie 1938.

Prevederi specifice, care nu se regăsesc în ambele documente:

B. – „Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale” (4).

Tr. – Nu exista o asemenea precizare.

R.M. – În condițiile în care România avea o armată națională, recrutarea se făcea pe plan local (județean), iar stagiul militar în zone impuse de necesitățile pregătirii tinerilor pentru apărarea statului.

B. – „Legile în vigoare și organizația locală (zemstve, orașe) rămân în putere și vor putea fi schimbate de parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentanții Basarabiei” (5).

Tr. – Nu a existat o astfel de cerință, dar Consiliul Dirigent a modificat treptat legislația din Transilvania, existentă din timpul Austro-Ungariei.

R.M. – În condițiile în care, după 1918, în România existau patru sisteme legislative diferite (rusesc, austriac, unguresc și românesc) s-a acționat pentru adoptarea unei legislații unitare.

A existat o perioadă de tranziție de doi-trei ani, uneori și mai mult, dar obiectivul fundamental a fost unificarea legislației (Vezi Unificarea 2018). Toate legile au fost adoptate de parlament, în care erau reprezentate toate județele României (o circumscripție era egală cu un județ). Pe atunci nu existau ordonanțe de guvern. S-a urmărit, și pe acest plan, integrarea organică a provinciilor respective în cadrul statului național român (Vezi Cojocaru 1997).

B. – „Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei în parlamentul român” (7).

Tr. – Nu exista o asemenea prevedere, participarea ardelenilor la activitatea de guvernare fiind subînțeleasă.

R.M. – În toate guvernele României au fost prezenți miniștri din cele trei provincii istorice unite în 1918. Mai mulți ardeleni (Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Miron Cristea) au îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, iar basarabeanul Ion Inculeț – pe cea de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri; la rândul său, Pan Halippa a fost ministru de stat – cu atribuții de vicepreședinte – în mai multe guverne.

Politica României – economică, socială, culturală, externă etc. – s-a realizat cu participarea cetățenilor din întreg spațiul național, aceștia fiind răspunzători de „cele bune și de cele rele” înregistrate pe parcursul celor 22 de ani.

B. – „Toate călcările de lege, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii din urmă sunt amnistiate” (11).

Tr. – Nu a existat o asemenea prevedere.

R.M. – Guvernele României au ținut seama de faptul că în Basarabia a avut loc în 1917-1918 o revoluție, în timpul căreia s-au înregistrat numeroase „călcări de lege”. Ele au fost amnistiate tacit, adoptându-se o atitudine tolerantă față de cei care, „în vremuri tulburi”, au comis infracțiuni.

Pe de altă parte, s-a acționat pentru menținerea ordinii legale, precum și pentru apărarea teritoriului național.

În Basarabia trupele române au avut de făcut față deselor incursiuni ale unor grupări bolșevice înarmate care traversau Nistrul, recurgând la acte de violență, care au culminat cu ocuparea localității Tatar-Bunar din județul Cetatea Albă, în 1924 (Vezi Rauș et alii 2017).

Tr. – „Egala îndreptățire confesională pentru toate confesiunile din stat” (2).

B. – Nu a existat o asemenea prevedere, întrucât covârșitoarea majoritate a populației era de confesiune ortodoxă, spre deosebire de Transilvania, unde situația era mai complexă.

R.M. – Constituția României prevedea la art. 22: „Libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare a statului”. Prin articolul 72, capii confesiunilor recunoscute în stat erau membri de drept ai Senatului României.

Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928, garanta libertatea și protecția cultelor ortodox, greco-catolic, catolic, reformat, musulman, mozaic etc.

Într-un document din septembrie 1925, intitulat Politica guvernului față de minorități, se preciza: „România, fidelă tradițiilor sale în materie religioasă și inspirată de convingerea profundă că numai un regim de liberalism față de toate rasele și credințele poate să asigure consolidarea sa, s-a străduit să urmeze o politică de toleranță și de libertate față de toate confesiunile și să le acorde cel mai larg sprijin material și moral” (Scurtu & Dordea 1996: 77). Statul român nu numai că a asigurat libertatea de conștiință a cetățenilor români, dar a alocat și importante resurse financiare (prin buget) tuturor cultelor religioase recunoscute.

Tr. – Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus (6).

B. – Nu exista o asemenea cerință, deoarece în Basarabia muncitorimea industrială era extrem de redusă din punct de vedere numeric.

R.M. – Constituția din 1923 prevedea: „Toți factorii producțiunii se bucură de egală ocrotire. Statul poate interveni, prin legi, în raporturile dintre acești factori pentru a preveni conflictele economice sau sociale. Libertatea muncii va fi apărată. Legea va regula asigurarea socială a muncitorilor, în caz de accidente și altele” (art. 21).

În martie 1920 s-a înființat Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, care a inițiat principalele legi în materie. Între acestea: legea privind sindicatele profesionale (mai 1920), legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă (septembrie 1920), legea pentru repausul duminical și sărbătorile legale (iunie 1925), legea pentru înființarea Camerelor de Muncă și a Consiliului Superior al Muncii (aprilie 1927), legea privind ocrotirea muncii minorilor și femeilor și pentru durata muncii de 8 ore pe zi (aprilie 1928).

În România – ca și în alte state europene – s-au înregistrat numeroase conflicte de muncă, deoarece patronatul nu respecta legislația în vigoare, dar și pentru că lucrătorii cereau noi drepturi.

În unele situații, guvernele au recurs la forța armată (1920 – greva generală, 1929 – greva minerilor de la Lupeni, 1933 – grevele petroliștilor și ceferiștilor).

Din analiza „bazelor” și a „principiilor fundamentale” adoptate cu prilejul votării unirii Basarabiei și Transilvaniei cu România se poate constata că aproape toate cerințele erau deja realizate, sau în curs de înfăptuire: modificarea Constituției, legiferarea votului universal și a reformei agrare, libertatea conștiinței, a presei, întrunirilor, de organizare etc.

Prin documentele adoptate de Sfatul Țării și de Adunarea Națională cele două provincii istorice se înscriau pe linia evoluției democratice a regimului politic din România.

Ca orice proces istoric nou, și integrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei a cunoscut unele situații dificile, datorate mai multor factori: lipsa de experiență, greutățile de adaptare, egoisme locale, excese centraliste, propaganda ostilă a vechilor imperii, acțiunile de subminare a statului român desfășurate de Ungaria și Rusia Sovietică (din 1924 – URSS).

Esențial este faptul că prevederile din actele de Unire au fost transpuse în viață, toate guvernele de la București urmărind integrarea treptată și organică a Basarabiei, Transilvaniei și Bucovinei în cadrul societății românești. De exemplu, limba oficială pe întreg teritoriul țării era limba română, dar s-a acordat un răgaz de doi-trei ani, uneori și mai mult, pentru ca cetățenii de altă etnie care ocupau funcții plătite de stat să-și însușească această limbă (cursurile gratuite de limba română s-au organizat până în 1936).

Au fost și situații când s-a impus o intervenție de la nivel central, care nu era prevăzută în actele de Unire. De exemplu, realizarea unificării monetare în condițiile în care pe teritoriul României circulau șase categorii de valute (monede și bancnote): în Basarabia – rubla romanov (țaristă) și rubla lvov (emisă de guvernul provizoriu); în Transilvania – forintul unguresc; în Bucovina – coroana austriacă; în vechiul Regat – leul Băncii Naționale a României și leul emis de ocupanții germani prin Banca Țării Românești. Pentru a pune capăt acestui haos monetar, în august-septembrie 1920 s-a realizat preschimbarea în leul Băncii Naționale a României a celorlalte valute. Pe această bază a fost alcătuit primul buget al României întregite (pentru anul 1921).

Realizarea unității național-statale a însemnat împlinirea unui ideal pentru care au luptat românii din toate teritoriile în care ei alcătuiau majoritatea populației. Era deci firesc ca aceștia să dorească participarea la consolidarea României Întregite, numită și România Mare. Ca urmare a politicii promovate de guverne (numite de rege și validate de parlament), în România – spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia sau Iugoslavia – nu a existat o mișcare separatistă, fapt ce demonstrează realismul primului articolul din Constituție: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

Sfărâmarea unității național-statale a României în 1940 a fost rezultatul politicii de forță și dictat a Marilor Puteri totalitare – Uniunea Sovietică, Germania și Italia.

Note:

1 Denumire prin care se desemnau teritoriile locuite de români anexate de Ungaria: Crişana, Sătmar şi Maramureş.

2 Sublinierile aparțin autorului – I.S.

Referinţe bibliografice:

MO 1917 = „Monitorul oficial” nr. 98 din 20 iulie/2 august 1917.

Scurtu 2003 = Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Coordonator Ioan Scurtu, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2003.

Scurtu & Dordea 1996 = Minorităţile naţionale din România. 1925-1931. Documente, Coordonatori Ioan Scurtu şi Ioan Dordea, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1996.

Maniu 1925 = Iuliu Maniu, Problema minorităţilor, în vol. Politica externă a României, Bucureşti, 1925.

Unificarea 2018 = Unificarea legislaţei şi funcţionarea sistemului judiciar după Marea Unire din 1918, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2018.

Cojocaru 1997 = Cojocaru Gheorghe E., Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureşti, Editura Semne, 1997.

Rauș et alii 2017 = Nicolae Rauş, Gheorghe Neacşu, Dinu Moraru, O agresiune sovietică împotriva României. Tatar Bunar în documente şi în presa românească a vremii, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2017.