Relaţia „literatură – arte” în contextul educaţiei literar-artistice a elevilor
Pentru tiparMotto: Naţiunea înseamnă un ideal cultural de realizat.
Nicolae Iorga
Astăzi, se poate spune, asistăm la o criză de cultură din perspectiva receptării acesteia, şi nu a producerii de noi fapte. Deşi şcoala se află încă într-un impas axiologic (ea nu pregăteşte elevii pentru receptarea valorilor existente sau a celor care apar, ci pentru o cultură care a fost; ea mai plăteşte încă tribut vechii mentalităţi în procesul de predare-învăţare a disciplinelor de studiu), noua orientare a învăţământului, prin trecerea de la instruirea informativă la cea formativă, îndreaptă spre formarea, dezvoltarea şi cultivarea sensibilităţii pentru valorile culturale, în general, în baza celor consacrate, dar nu prin impunerea memorizării acestora din urmă, ci prin determinarea rolului lor asupra dezvoltării societăţii în ansamblu.
În acest sens, scopul educaţiei literar-artistice este să-i înveţe pe elevi să se orienteze autonom în peisajul cultural pe care-l reprezintă opera literară, să ştie a re-semnifica permanent faptele de cultură. Elevul trebuie să găsească frumosul în tot: să poată compara, analiza, sintetiza, evalua, dar nu să accepte orbeşte ceea ce a fost sau este clasat în ordinul frumosului, binelui, răului de generaţii întregi.
Influenţa educativă a literaturii se realizează prin imaginile artistice ale operei literare, prin limbajul artistic, care, vehiculând idei şi sentimente, creează şi atitudini adecvate faţă de valorile estetice. Literatura artistică re-creează realitatea în toată complexitatea ei, de aceea profesorului de limba şi literatura română îi revine rolul de a educa, de a forma elevul-cititor.
În procesul evoluţiei şcolii şi a sistemelor de instruire şi educaţie, prin prisma caracterului inovator al celor din urmă, literatura şi arta capătă o pondere deosebită. Ştiinţele pedagogice elaborează şi perfecţionează programe şi manuale, creează noi tehnici şi metode interactive, aplică forme ingenioase de iniţiere a elevilor în lumea frumosului din viaţă şi artă. Acestea sunt direcţionate spre dezvoltarea maximă a forţelor creatoare ale şcolarului.
La rândul ei, literatura, privită ca artă complexă, în care se îmbină expresia verbală cu muzica, pictura, teatrul etc., reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace de cunoaştere a vieţii sub toate aspectele ei.
De profunzimea receptării relaţiei literatură – arte depinde, în mare măsură, formarea calitativă a culturii elevului, manifestată la nivel de limbaj, gândire, imaginaţie, comportament etc. Aceste componente ale culturii personalităţii sunt reprezentate în operele de artă. Astfel elevul, dirijat iniţial de profesor, va realiza că textul artistic este o sintetizare de elemente estetice care satisfac necesitatea umană vitală de existenţă prin frumos şi pentru frumos, iar raţiunea acestuia este, în primul rând, de a stimula emotivitatea cititorului „în aşa fel, încât să-l capteze şi să-l impresioneze” (2, p. 60).
În acest mod, profesorul de limba şi literatura română va orienta privirea elevului spre peisaje pitoreşti descrise cu măiestrie (V. Alecsandri, M. Sadoveanu); spre portrete bine conturate (N. Bălcescu, B. Şt. Delavrancea, I. Slavici); spre muzicalitatea versurilor în operele lirice (M. Eminescu, G. Bacovia); spre arhitectonica textelor etc. Luate aparte, dar, mai ales, în ansamblu, acestea reprezintă modele estetice, încadrate într-o perioadă istorico-literară, într-un curent sau mişcare artistică, dar având şi caracter atemporal şi aspaţial, concentrându-se asupra valorilor spirituale universale.
Educaţia literară se întemeiază pe fenomenele receptării (percepţie, imaginaţie, gândire, producere); în acest context, pentru sesizarea relaţiei literatură – pictură se aplică eficient tehnica cubului.
Aplicare: în baza textului Cântarea României de A. Russo şi a imaginii-portret România revoluţionară de C. D. Rosenthal (manual de limba şi literatura română, cl. IX, T. Cartaleanu, M. , O. Cosovan) se propune un exerciţiu unde se cere doar comentarea mesajului picturii prin prisma poemului lui A. Russo, acesta însă poate fi extins în felul următor:
• Descrie – se defineşte fiecare lucrare în parte:
Cântarea României este o operă lirică, specie – poem (...), scrisă de autorul român A. Russo.
„România revoluţionară” este o pictură ce face parte din compoziţiile alegorice ale pictorului român C. D. Rosenthal.
• Compară – se compară cele două lucrări, utilizându-se Diagrama Venn: asemănări – descriu România, exprimă starea de spirit – răzvrătirea, fenomen – revoluţie etc.; deosebiri – Cântarea României: literatură, text literar, modalitate de exprimare – cuvânt; „România revoluţionară”: pictură, imagineplastică, modalitate de exprimare – culoare, formă, portret plastic etc.
• Asociază – se găsesc detalii ale textului artistic ce se asociază cu cele ale picturii:
1. descrierea frumuseţii plaiului / frumuseţea chipului feminin;
2. apelul „Deşteaptă-te!” / poziţionarea mâinii;
3. credinţa, duhul dumnezeiesc / năframa;
4. zile de sărbătoare / ia naţională;
5. disperarea / părul despletit etc.
• Analizează – asocierea detaliilor se dezvăluie argumentativ în texte coerente; ex. „Duhul dumnezeiesc, despre care A. Russo spune că «zideşte» şi credinţa «ce dă viaţă» se poate asocia cu năframa de pe capul femeii din portret, deoarece este uşoară ca un duh, este semn de protecţie, este obiect de vestimentaţie a femeii – cea care dă naştere noii vieţi...”.
• Aplică – la acest moment elevul poate fi pus în situaţia să reprezinte (activitate individuală sau în grup) prin desen ceea ce a simţit la lectura textului, cum a văzut redarea plastică a mesajului transmis de A. Russo, cu menţionarea detaliilor semnificative.
• Evaluează – elevul va formula concluzii care să vizeze raportul text – imagine (ex. „Literatura şi pictura sunt două arte care, prin modalităţi diferite, redau aceeaşi atmosferă, acelaşi cadru, aceeaşi stare de spirit...”).
Pentru elevii claselor V-VI se vor propune tehnici mai simple: compunerea unei melodii pe baza textului; reprezentarea plastică a cadrului natural, a personajelor etc.
În acelaşi timp, dezvoltarea estetică are o valoare reală numai atunci când elevul este orientat spre adevărate opere de artă; dar valoarea şi nonvaloarea, frumosul şi urâtul etc. sunt noţiuni relative, deci sunt dependente de orizontul cultural şi gustul estetic individual al fiecărei personalităţi. Rolul profesorului de limba şi literatura română constă în apropierea elevului de faţetele estetice ale creaţiei artistice, oricare ar fi modul lor de interpretare.
Vlad Pâslaru a promovat, în acest sens, ideea că „opera literară va deveni locul unde operează adevărul datorită inserţiei valorizante a cititorului” (4, p. 14).
Formarea şi dezvoltarea capacităţii de a recepta valoarea artistică a unei opere literare solicită educarea sensibilităţii literare, formarea gustului literar, însuşirea spiritului critic etc., fapt posibil de realizat prin exersare în baza textelor artistice.
În plus, este absolut necesară o dezvoltare estetică ascendentă care ar asigura, odată cu trecerea timpului, transformarea percepţiei şi înţelegerii intuitive a frumosului într-o atitudine conştientă faţă de frumos. Astfel, elevul va fi capabil să înţeleagă pozitivismul acţiunilor întreprinse de personajele literare, să perceapă valoarea unei imagini artistice, să genereze idei audiind o melodie bună, selectată în raport cu textul studiat, ca mai apoi să traducă astfel de modele în viaţă, prin intermediul luării de atitudini faţă de acestea.
La nivelul limbajului, fenomenul ar putea fi reprezentat prin trinitatea expusă de P. Cornea în Introducere în teoria lecturii conform căreia „în competenţa oricărui locutor intră aptitudinea de a produce şi de a recepta textele în 3 modalităţi diferite” (1, p. 32), concret realizată prin:
• stabilirea unei comunicări eficiente (text – cititor);
• instaurarea unei comunicări prezumtive;
• experimentarea resurselor limbii însăşi.
În acelaşi fel, subiectul procesului de predare – învăţare a limbii şi literaturii române în şcoală (elevul) va parcurge câteva etape până va ajunge la conştiinţa textului artistic ca ansamblu de constituenţi: mai întâi va recepta o lucrare artistică la nivel de subiect, apoi la nivel de compoziţie, temă, idee, limbaj, stil etc., ca în final să descopere şi tangenţele nemijlocite între textul artistic şi celelalte arte – muzică, pictură, dans, cinematografie etc.
Este foarte important anume faptul că literatura, în general, şi textul artistic, în special, presupune o simbioză involuntară între elementele componente ale artei, fie ele vizibile sau doar sugerate; or, reuşita receptării literare este condiţionată şi de „semnalizările para- şi meta-textuale” (1, p. 54), acestea fiind conţinute în articole critice, imagini, indicaţii, prefeţe, reclame etc.
Astfel, textul artistic, în diversitatea interpretărilor lui, devine un mijloc instructiv-educativ desăvârşit, în timp ce profesorului de limba şi literatura română îi revine rolul de a educa, de a forma la discipolii săi gustul şi plăcerea de a citi, sensibilitatea faţă de adevăratele opere de artă, capacităţi de decodificare a sensurilor textului, prin raportare la toate nivelurile lui etc. Decodificarea unui text artistic, în cazul relaţiei literatură – arte, este cu atât mai dificilă, cu cât o persoană este mai puţin documentată în sfera dată, dar, în acelaşi timp, este extrem de interesantă şi de eficientă din perspectiva dezvoltării multilaterale armonioase a personalităţii elevului.
Cultura literar-artistică a elevilor poate fi realizată anume prin intermediul textului artistic, unde se împletesc diferite genuri de artă, deoarece (subliniem) arta produce frumosul, reflectând o anumită realitate, conferind obiectelor formă; cultivă expresia, suscită trăiri estetice etc.
Ajungem, aşadar, la concluzia că educaţia literară temeinică presupune înţelegerea operei literare în profunzimea ei atât sub raportul mesajului şi al conţinutului de idei şi sentimente, al imaginii artistice, cât şi sub aspectul valorilor artistice complexe, din care considerente este necesar de a reda predării literaturii în şcoală orientarea pe care o cere contextul preocupărilor moderne, inovative pentru educaţia literar-artistică a elevilor.
Repere bibliografice
1. P. Cornea, Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
2. V. Goia, I. Drăgotoiu, Metodica predării limbii şi literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
3. J. Kristeva, Pentru o teorie a textului, Editura Univers, Bucureşti, 1980.
4. Vl. Pâslaru, A. Crişan, Curriculum disciplinar. Limba şi literatura română, Ştiinţa, Chişinău, 1997.