O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul

Viața lui Mihai Viteazul este un subiect  extrem de incitant, mereu actual. La 418 ani de la moartea sa martirică au rămas suficiente necunoscute, iar sfântul lui cap, decapitat, încă nu-și cunoaște liniștea cea eternă. Tocmai de aceea, recenta apariție editorială, O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul (Editura Andreiana, Sibiu, 2019) reprezintă un plus de mângâiere la corola trudnică a marelui Voievod.

În Cuvânt înainte, autorul moral al acestei ediții, neobositul cercetător pr. prof. dr. Vasile Oltean, într-o conlucrare perfectă avută cu profesor Hans Butmănoiu, notează că în „bogatul tezaur de carte veche” existent în Biserica Voievodală „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după un efort susținut, nu lipsit de multe peripeții, prin prezenta apariție editorială are bucuria de a aduce la lumină istoricilor și iubitorilor de istorie, o „cronică în limba germană gotică, însumând 618 pagini (C.V.660)”.

Deși lipsesc „fila de titlu” și primele 26 de file, se păstrează intact finalul. Și conform consemnărilor din „registru și index”, adică din „synopsisul” cronicii, se pot recupera, esențialmente, întru cunoaștere, evenimentele istorice anterioare paginilor existente, respectiv anii 1395-1451, precum și locul editării, și autorii implicați („Nürenberg de către Johann Lanzenberger, în editarea lui Johann Sibmacher/Anno/M.DC III”). De asemenea, suprapunând informații istorice, din epoca respectivă, s-a putut recunoaște și autorul cronicii, Hieronimum Ortelium Augustanum.

Pentru cititorul român, iubitor al vieții domnitorului Mihai Viteazul, important este a cunoaște care sunt primele scrieri ce i-au fost dedicate. Firește, primii care au lăsat consemnări despre omul și domnitorul Mihai Viteazul au fost cei care i-au stat în preajmă, care l-au slujit și l-au cunoscut. Și dintre cei cunoscuți nouă până în prezent (și care au lăsat înscrisuri) sunt Teodosie Rudeanu, Baltasar Walther, grecii Stavronos și Giorgios Palamedes. Și iată că acestora li se adaugă și cronicarul Hieronimum Ortelium Augustanum – toți contemporani cu voievodul român.

În adevăr, Teodosie Rudeanu, considerat „sfetnicul de taină al lui Mihai Viteazul”, înnobilat cu onoruri („guvernator de Transilvania”), în cele din urmă nu se va dovedi fidel voievodului. După înfrângerea de la Mirăslău, va „trece de partea Movileștilor”, care-l va ridica la gradul de „mare logofăt”. E drept, acest „sfetnic de taină” va lăsa o „povestire” a sa despre Mihai Viteazul, care nu s-a păstrat în forma ei originală. Pe lângă o variantă în polonă (nesemnificativă), se cunoaște însă o alta, în limba latină, realizată de Baltasar Walther (1558-1631) și vizează prima parte a domniei voievodului valah.

Închis în Cetatea Bistrița, după uciderea lui Mihai Viteazul, vistiernicul Stavrinos va scrie un poem în limba greacă, în total 1312 versuri. Un detaliu, nu lipsit de importanță, este că Gh. Tomozei a vrut să realizeze o traducere după textul original al lui Stavronos, dar va reuși doar o variantă foarte apropiată de „balada românească” (Cronica lui Stavrinos, Editura Eminescu, 1975, 102 p.).

Se presupune că Giorgios Palamedes s-a inspirat din „cronica” lui Stavrinos și a realizat o Istorie cuprinzând toate faptele, vitejiile și războaiele preafericitului Mihai Voievod, domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei, până în ziua sfârșitului său, scrisă și alcătuită de Gh. Palamide, pe când se afla la Curtea preastrălucitului Duce de Ostrov, domnul domn Vasile, cneazul Ostrov, luna decembrie în 15, anul 1607.

Primul care a tradus integral și a comentat critic acest text este profesorul și istoricul Oreste Tafrali (1876-1937). Textul este publicat, mai întâi, în revista „Literatură și Artă Română” (Anul IX, 25 iunie 1905), mai apoi în volum (București, „Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer”, 1905, 47 de pagini).

La o distanță de cinci ani de la publicarea traducerii respectivei Poeme, necunoscând sau ignorând totalmente munca și efortul tânărului Oreste Tafrali, prof. dr. Nikolaos Dossios se arată preocupat de soarta unor manuscrise care își așteaptă cercetătorul, notând: „Sunt sigur că foarte puțini cititori ai dvs. au cunoștință despre existența unei poeme eroice, scrisă într-o limbă străină și care descrie viața și faptele eroice, precum și tragicul sfârșit al marelui Mihai Viteazul...” („Universul literar”, 8.03.1910).

Așadar, lui Gh. Palamide (nume românizat) și vistiernicului Stavrinos, doi greci contemporani cu Mihai Viteazul, datorăm povestirea în versuri a faptelor domniei ilustrului voievod român. Poema lui Palamide însă va fi cunoscută încă din secolul al XVII-lea, prin ediția franceză, cea de la 1672, iar la noi, în variantă românească, în revista „Magazin istoric pentru Dacia”, la 1845. Și chiar mai mult, după o ediție vieneză (1745), Alexandru Papiu-Ilarian (1827-1877) va publica fragmente și un studiu critic, la 1862. Abia în 1881, Émile Legrand (1841-1903), cunoscutul neoelenist francez, o va publica pentru prima oară în tomul al doilea al operei sale, Bibliotèque grecque vulgaire , după un manuscris descoperit la British Museum, Colecția Harley.

Conform afirmațiilor preotului profesor dr. Vasile Oltean, cronica lui Hieronimum Ortelium Augustanum/Jerome Ortelius (n. 1524), tipărită la Nürenberg, în anul 1603, este primul document care consemnează evenimente din miezul secolului al XVI-lea. O cronică în facsimil care evocă evenimente din fostul imperiu romano-german, începând cu evenimente istorice de la 1452 și până în zorii secolului următor. Cronica este dispusă în mai multe părți astfel: partea I – 1452-1591; partea a II-a – 1592-decembrie 1597, partea a III-a – ianuarie 1598-1603. Este un volum masiv în care, pe pagina impară recunoaștem cronica în facsimil, iar pe pagina pară traducerea realizată de către Profesorul Hans Butmăloiu. În total, 798 de pagini. Acestora li se adaugă: „știrea culegătorului de carte”; „lista domnitorilor condamnați” – al 17 lea este „Michael, Voievod din Valahia”; „errata”; „registru și index al celor mai importante și memorabile lucruri și fapte, așa înțelese și descrise de la an la an în această cronologie”, cu mențiunea, finală: „Sfârșitul cuprinsului. Tipărită la Nürenberg de către Johann Lanzenberger, în editarea lui Johann Sibmacher/Anno/M.DC III”. Pe ultimele pagini (870-901) ale acestui volum recunoaștem câteva imagini de epocă.

Textul cronicii este explicit și dovedește că autorul a fost mereu în imediata apropiere a evenimentelor, mereu informat de frământările interne și de luptele externe. Pentru cititorul român, consemnările despre Voievodul Mihai Viteazul înseamnă un plus de informație, extrem de valoroase.

Primele evenimente care atrag atenția sunt incursiunile războinice ale lui Matthias (Matei Corvin, al doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara) – 1464, respectiv, invazia otomană în Valahia anului 1474.

Prof. dr. Vasile Oltean este extrem de atent la tot parcursul istoric evocat de cronicarul german, notațiile de subsol reprezentând completări la omisiunile cronicarului, de o mare valoare istorică pentru noi, românii.

Spre exemplu, la anul 1475, mai precis, în „Campania din Bosnia” contra lui Mahomed, „Oastea Regelui” Matei Corvin „asedie puternicul și tarele castel Sabatz [cetatea Sabac], aflat pe Saw”, dar ajutat fiind și de Vlad Țepeș – amănunt neconsemnat în respectiva cronică.

Am ferma convingere că cititorul de secol al XXI-lea se află interesat nu numai de frământările războinice de Ev Mediu din fostul Imperiu Romano-German, ci, mai curând, de relațiile existente cu „Țara Transilvaniei”, Moldova și „Valahia”. În fond, numeroasele și interminabilele lupte „cu turcul” afectau întreaga populație din spațiul descris de cronicar. Iar dușmanul comun îi determină să conlucreze militar, așa cum remarcăm în notația din luna februarie a anului 1597 când, cităm: „Pe 16 februarie [1597] a fost decisă dieta Boemiei la Praga, la care stările ținuturilor (…) s-au oferit să dea ajutor ca și în anul trecut împotriva dușmanului ereditar…”. Iar a doua zi, pe 17 februarie [1597], „Principele de Transilvania, împreună cu trimișii Voievodului valah cu 40 trăsuri (…), către Praga la Majestatea Sa Împăratul au sosit”.

Așadar, Sigismund Bathory (1573-1613) – deși frământat de „planul” său „dacic” – se lasă însoțit de „trimișii Voievodului valah” Mihai Viteazul [remarcăm majuscula folosită], ascultă de sfatul Împăratului, în fața unor interese politice urgente. Plină de substrat este și completarea cronicarului, cităm: „Această tratație și purtare a fost atunci foarte în taină și pe ascuns făcută”.

Descoperim textului tradus multe alte subtilități, deloc de neglijat. Spre exemplu, multe toponime românești: „Vinse” – Vințu de Jos, „Colosvar” – Cluj, „Hermanstadt” – Sibiu, „Wardein” – Oradea, „Segeswar” – Sighișoara, „Tergovis” – Târgoviște, „un oraș frumos și tare, unde mai înainte voievozii Valahiei și-au avut scaunul”; dar și „Rumänien” – Rumelia. Interesantă este formularea: „voievodul din Transalpina sau Valahia”!

O notație, amuzantă, ar putea descreți fruntea cititorului, privind învăluitoarea descriere armată. Iată: „Când acum turcii în prima lor furie (pentru că atunci Maßla mult înghițiseră și mâncaseră, încât de mânie ca porcii sălbatici spumegau) în ai noștri iama au dat...”. Ce ne explică profesorul Vasile Oltean? Înainte de bătălie, turcii mâncau „turte din lapte de mac închegat”, așa, ca să fie mai curajoși!

Ceea ce le mai potolea avântul taberelor dușmane era vreo molimă, precum cea transmisă de unele insecte, numită, la acel moment, „febra neagră”.

Nu de puține ori impresionează stilul plastic al frazării: „furtunos au atacat” sau acel „mare semn miraculos” când, în plină zi, „norii pe cer s-au despărțit și deodată o rază de foc într-un turn de praf de pușcă a lovit”, distrugând totul în jur. Haiducii „cu apărarea tare de furcă au dat și pagubă au făcut” dușmanului.

Interesantă (sau plină de tâlc?!) este consemnarea: „Regina Isabella se plânge”, pentru că nu i s-a respectat „învoirea” de a reveni în Transilvania, de aceea „cheamă în ajutor pe Mircea Voievod din Valahia” – Mircea III Alexandru, domn al Țării Românești.

Atrage atenția descrierea incursiunii armate condusă de Generalul Giovanni Battista Casaldo (1493-1563), din ordinul lui Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman (fost și principe al Transilvaniei), contra lui Ștefăniță Rareș (al doilea fiu al lui Petru Rareș), pe care l-a ucis, la 1 septembrie 1552.

Cronicarul face referire și la mica oaste (călăreți, pedestrași) a spaniolilor care s-au răsculat, pentru că nu li s-a plătit solda promisă, plus lefegii înarmați din Țările Române.

Cronica abundă în consemnări despre trădări și comploturi: Albertus Lasky – în 1559, Jakob Despot – în 1561, Bogdan Lăpușneanul – Ioan Vodă cel Viteaz sau biruința diplomatică a împăratului Maximilian asupra turcilor.

Cea de a doua parte a cronicii începe cu anul 1592, iar notațiile, în detaliu, vizează „atacul asupra creștinilor”, precum și „ridicările de război din Ungaria și Transilvania”.

La pagina 241 a cronicii originale există o informație extrem de valoroasă. În noiembrie 1594, Sigismund Bathory, principe al Transilvaniei, obține aprobarea împăratului Rudolf al II-lea, pentru „începutul război împotriva turcului”. Însă mențiunea următoare ne privește pe noi în mod special:

„În care pace nu doar Transilvania și ținuturile aparținătoare acesteia, ci amândouă locurile din Valahia, care de turc la sfatul sus-pomenitului domn s-au despărțit, să fie incluse și înțelese”.

Ei bine, aici ar fi trebuit pomenit numele lui Mihai Viteazul. De ce nu se face? Simplu, cronicarul știa că Sigismund Bathory se dorea stăpân și peste Țara Românească și peste Moldova, iar pe Mihai Viteazul îl considera [atenție!] „aliat vasal”.

La pagina 253 a cronicii originale se face mențiunea: „Mai, anul 1595. Mare înfrângere a turcilor în Valahia”. Dar [atenție!], fără a se consemna marea victorie de la Călugăreni, 13/23 august 1595, a românilor conduși de Mihai Viteazul contra turcilor.

De altfel, numele „Mihai Viteazul” este, pe cât posibil, evitat.

Pentru o prezentare obiectivă a faptelor istorice, pagina 291 a cronicii germane s-ar cuveni coroborată cu Istoria Târgoviște. O Cetate Eternă a Românilor, de George Coandă (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2017, p. 120-124), care vorbește despre o „alianță europeană”, „Liga Sfântă”.

Să reținem că „oastea Țării Românești, în frunte cu Mihai Viteazul, Ștefan Răzvan cu oștenii Moldovei, Sigismund Bathory cu armata Transilvaniei, Albert Rajbici al lui Maximilian Casovia cu 1600 de raiteri, Silvio Piccolomini și florentinii marelui duce de Toscana” – împreună – au biruit pe turci.

Ca urmare, afirmația cronicarului german, din subtitlu, este părtinitoare, incompletă, inexactă, evazivă: „p. 291. Octombrie, anul 1595. Un vultur zboară pe cortul Principelui Transilvaniei. O cometă este văzută din tabăra transilvană. Sinan Pașa fuge de transilvănean”.

Bineînțeles, cronicarul nu numai că atribuie tot meritul „principelui transilvănean”, ci ignoră totalmente meritele lui Mihai Viteazul, cel care, în fapt, a declanșat atacul asupra turcilor, numindu-l – foarte grav – „renegatul Michael”.

Invitația pentru acela care dorește documentare corectă, istorică, bazată pe acte, este invitat să lectureze Memoriul trimis de Mihai Viteazul marelui duce de Toscana, Ferdinando I Medici. Textul se află în volumul sus-amintit, Istoria Târgoviștei, pagina 122. Iată fraza care interesează: „(...) chemând numele lui Dumnezeu, mă încălecai cu ei într-o bătălie unde făcui mare pagubă (...) spre rușinea lui Sinan-pașa (...)”.

În acel „memoriu”, Mihai Viteazul amintește și de „ajutorul trimis de Măria Sa Împăratul” Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

Și totuși, la pagina 304, cronicarul german recunoaște meritele lui „Michael Voievod din Valahia” în lupta contra turcilor, prin mențiunea: „Creștinii au pustiit turcului trei sate până la temelii”.

Deși îmbrățișează la modul general, cronicarul nu va putea evita, la nesfârșit, faptul că domnitorii români, fără a-i numi, se aliază cu „principele transilvănean” împotriva dușmanului comun: „(...) și pentru ieșirea în câmp a pregătit și a terminat, cum atunci către Alteța Sa Princiară cei doi Voievozi din Valahia și Moldova cu mare ajutor să se înfățișeze s-au oferit”.

Mai mult, în timp ce „transilvănenii au prăduit suburbia mică a Timișoarei”, „2000 de haiduci din Valahia trecuseră Dunărea, un oraș Claudia numit, prin surprindere l-au atacat (…)”, după care, trimiși de „Vodă” [fără a se rosti numele lui Mihai Viteazul] și „mulțimea lui” [se subînțelege] „a întărit”. Așadar, „haiducii” lui Baba Novac vor lupta și în favoarea fraților transilvăneni.

Detaliile oferite privind atacul asupra turcilor, din august 1596, ne îndreptățesc că apreciem că autorul cronicii a fost prezent în apropierea „frontului”. Iar asaltul asupra Cetății Hatwan [exonim pentru Hotoan – actualmente sat din comuna Căuaș, județul Satu Mare, din Câmpia Ierului] dovedește cruzime la gradul superlativ: „ai noștri foarte temeinic și cu furie din toate locurile au ținut asaltul”, „plânsete și jelanie a muierilor și copiilor”; „sugrumatul, tăiatul și împunsul, patru ore întregi până în noapte a ținut”, „doborât, omorât și înjunghiat”; „nu au fost cruțați nici copiii din leagăn și femeile gravide”.

Se încearcă răzbunare? În „Septembrie 1596. Turcii atacă pe creștini și pierd din nou bătălia”. Dar amenințările continuă. „Creștinii dau foc orașului”. „Fortăreața este năvalnic luată cu asalt de către turci”. „Octombrie 1596. Cetatea Erlaw este cucerită și luată de turci”.

Notația „Ianuarie 1597” este importantă pentru orice biograf al lui Mihai Viteazul. Iat-o!

„La începutul anului, Michael, Voievodul Valahiei, a sosit la Principele din Transilvania să se sfătuiască și (...) vești să afle acolo asupra turcilor cu Alteța Sa Princiară (...). Acestuia Principele din Transilvania mari onoruri i-a arătat, pe lângă care frumoase vase din argint i-a închinat. În schimb, Voievodul, Alteței Sale Princiare frumoase blănuri de zibelin și alte frumoase straie cu piese de aur la rândul său i-a închinat...”. Această informație completează ceea ce istoricii deja cunosc, gândind la „tratatul” încheiat cu Rudolf al II-lea, parafat, la 9 iunie 1598. Importantă era anihilarea atacurilor turcești. Și astfel, în aprilie 1597, notează cronicarul, „turcii sunt omorâți până la ultimul de către transilvăneni, valahi și moldoveni”. În luptele din mai, același an, forțele aliate, alcătuite din 500 de haiduci, 150 de mușchetari germani, soldați valoni, velși, francezi, italieni, unguri și români „escaladează cetatea Tottis și o cuceresc cu atacuri puternice”. Și ceva mai mult, pentru gestul lor „atât de cavaleresc”, haiducii sunt răsplătiți „cu o lună de leafă”.

Cronicarul face consemnare despre acești „haiduci liberi” care, nu de puține ori, acționau independent, cităm: „Haiducii liberi din Raab câteva vase încărcate au întâlnit, pe acestea le-au jefuit și trei castele au prădat” sau „Haiducii omoară mulți turci, cuceresc provizii, muniție și mărfuri (...) și își împart banii...” (iunie 1599).

În ceea ce-i privește pe valoni, cronicarul notează: „în cetate s-au suit, așa cum le este obiceiul, partea lor de pradă să și-o ia”. Dar, „odată ce au intrat în cetate, în furăciune și jefuire pierduți, atât de aprigă le-a fost mânia [contra turcilor învinși] și de lăcomie atât de orbi au devenit încât unul de celălalt s-a luat și într-un tumult (…), cu furtună s-au bătut”// „tot felul de răutăți și fărădelegi și-au permis”.

Turcii foloseau în atac puști mari – „cântărind fiecare 70 de chintale”. Așa că, cel atacat cu „un glonț de 13 kg”, înțelegem că scăpare nu mai putea avea. Acte de cruzime, din belșug!

Confruntările erau extrem de dure, cu morți și răniți grav, chiar „trași în țeapă”. Atacurile asupra turcilor sau tătarilor se întâmplau și în „miez de noapte”. Așa se face că într-una din aceste expediții, „Han Tătarul numai cu cămașa pe el a reușit să fugă”.

Și cum, în octombrie 1597, armata ungară este în mare dificultate în lupta de eliberare a Cetății Timișoara, cronicarul folosește aceeași frazare plastică: „veste pe care curând și lui Vodă din Valahia [Mihai Viteazul] i-a transmis, pentru a se întâlni cu acesta și cu poporul său [oștenii săi] și împreună pentru atac să se pregătească”.

Un alt detaliu, deloc lipsit de importanță, este acela că în momentul în care turcii realizau că „fortăreața” în care se aflau era pe punctul de a fi cucerită, îi dădea foc. Iată ce notează cronicarul, cităm: „pomenitul castel (...) timp de 42 de ani turcilor s-a aflat, pentru care nu l-au părăsit cu plăcere. Cu totul au dărâmat, șanțurile au astupat, turnul rotund mare, care în mijlocul acestui castel stătea, au săpat la temelie și la pământ a pus să fie culcat...”.

Despre vigilența și strategia „alteței sale regale Maximilianus, Arhiduce de Austria” sunt consemnări în detaliu, biruințe înregistrate, evident, „cu ajutor dumnezeiesc”, cum notează cronicarul. Oricum, jertfele sunt impresionante. La „Poarta Alba Iulia”, „mulți în cămăși s-au apărat, s-au încăierat”, „tăierile, gâtuirile și împungerile” dovedesc, fără tăgadă, soarta învinșilor turci.

Remarcăm, încrâncenarea se dovedește în ambele tabere. De exemplu, cităm: „Pașa însuși pe un bastion foarte cavalerește s-a arătat și cu două săbii, pe care le mânuia fiecare cu câte o mână, necrezute fapte a înfăptuit, până când, în cele din urmă, chiar acolo a fost doborât, iar capul său pe o suliță pe Bastionul Unguresc a fost înălțat”. Cert este că învingătorul „sângeroasă victorie” va dobândi. Dar aliații făceau ascultare „Împăratului Romei”. Așa se justifică notația cronicarului: „acum Sigismundus, Principe de Transilvania, ale sale ținuturi transilvane, laolaltă cu Valahia [Țara Românească], după îndestulat sfat (…) să cedeze…”.

Încorsetat de atacul „hanului tătar”, în mai-iunie 1598, „Voievodul valah” [Mihai Viteazul] „va depune jurământ în fața comisarilor Majestății Sale Împăratul Romei”. Coaliția funcționează. „Creștinii cuceresc multe fortărețe părăsite de turci în fugă”. Implicarea directă are sorți de izbândă, precum aflăm că însuși „Sigismundus Bathori” „într-o sutană de călugăr” se va „travesti”, pentru a-i surprinde pe adversari. Cruzime din ambele părți se înregistrează: „tătarii pustiesc și ard într-un raid multe sate și fac mare tiranie cu creștinii”. Câtă suferință pentru românii noștri din Transilvania istorică!

În noiembrie 1598, cronicarul comentează despre „cearta și neînțelegerea” dintre „Michael Viteazul”, pe de o parte și „Alteța Sa Regele Maximiliano și Sigismundo Bathori”, pe de altă parte. În fapt, este vorba de nerespectarea unei înțelegeri parafate la Mănăstirea Dealu (9 iunie 1598), prin care Mihai Viteazul „accepta suzeranitatea (cardinalu)lui Andrei Bathory, iar acesta, la rândul său, accepta domnia ereditară în familia lui Mihai Viteazul” (nota de subsol, volum, p. 578).

Deși exista o înțelegere privind alianța împotriva dușmanului comun, ungurii doresc îndepărtarea lui Mihai Viteazul de la tronul Țării Românești. „Georg Basta deja multă oaste adunase” (august-septembrie 1599), obligându-l, totodată, pe „Majestatea Sa Împăratul” să decidă dacă se vrea „prieten sau dușman”, ei dorindu-l, în fapt, un „domn protector”.

În Istoria Românilor, noi știm că „în vara lui 1599, Andrei Bathori, Ieremia Movilă și cancelarul polon Jan Zamoyski se pun de acord pentru a-l înlătura din domnie pe Mihai Viteazul” (notă de subsol, volum, pagina 606).

În tot acest timp, turcii și tătarii nu aveau odihnă.

Într-o așa situație aflându-se, „pomenitul Michael Voievod” „cutează” să atace pe Bathori, „ca pe el din Transilvania să-l alunge”. Și, precum se știe, la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599, „pomenitul Voievod” sau „des pomenitul Voievod” – Mihai Viteazul – înfrânge oastea lui Andrei Bathori. Consemnarea cronicarului este înălțătoare: „El pe cardinal, care 25.000 de oameni sub arme în câmp avea, cu inimos curaj a bătut și pe fugă a pus”!

Merită să reținem obiectivitatea cronicarului care recunoaște Voievodului Valah „cu inimos curaj a bătut și pe fugă a pus”!

Așa se face că, în octombrie 1599, „orașul Cluj se predă lui Michael Voievod”, iar la „21 octombrie/1 noiembrie”, el intră triumfal în Alba Iulia. În noiembrie se predau și Cetățile Hust, Restveck („fără apărare”), Lack, Palancwar, Capozuiwae etc. La pagina 456, cronicarul evocă elogios succesul lui Mihai Viteazul, dar cu o precizare specială: „După ce întregul ținut al Transilvaniei, prin ajutor Dumnezeiesc, în a Majestății Sale Împăratul Romei putere a fost adus, supușii și întreg ținutul, lui Michael Voievod în numele Majestății Sale Împăratul Romei i-au depus jurământul, față de care și el a trebuit cu obligație de legământ să se lege...”.

Cronicarul insistă, deopotrivă, și asupra uciderii cardinalului Andrei Bathory („cardinalul fugar Andream”), al cărui cap „pe o suliță lui Michael Voievod (...) au adus”. Observăm, clar, cronicarul nu numai că ezită să amintească de gestul creștinesc al Voievodului Român, dar precizările sale se îndepărtează de realitate. Consemnarea sa are cu totul altă trimitere: „Alteța Sa degrabă cu solii la biserică s-a dus, Te Deum laudamus a cântat...”. În realitate, Mihai Viteazul dispune înmormântarea cu onoruri a fostului său mare adversar, în Catedrala „Sf. Mihail” din Alba Iulia. Acest detaliu îl aflăm și în Documentele lui Hurmuzachi, în Istoria... lui Constantin C. Giurescu, ba chiar și într-o lucrare în limba maghiară, semnată de Ildikó Horn.

Dar dușmanul de moarte al Voievodului Valah va rămâne „Georgen Basta”. Și înfrângerea de la Mirăslău o dovedește. „La începutul lunii ianuarie [1600], haiducii liberi din Comorra în număr de 300 la două mile mai jos de Scaunul Alba Iulia, în raid au plecat și 30 de turci (...)”, atacă necontenit. „La această vreme [martie 1600], un sol turcesc la Brașov (…), la Michael Voievod a sosit”. Se întrunește și „diata ungurească”. Sunt consemnate numele „Alteței Sale Principele Arhiduce Matthias”, a lui Sigismundus Bathori. Agitația este mare. Fraza următoare este plină de tâlc: „Cu credința pe mai departe că Majestatea Sa se va învoi cu diferitele sale dorințe, el încă în acest an cu oastea sa atâta dorește să izbândească, cât în o sută de ani nu s-a petrecut sau auzit...”. Tensiunea e mare. Voievodul Român devine doar un „el”. Cum s-ar fi putut permite unirea provinciilor istorice românești sub același stindard?! De aceea va fi încolțit din toate părțile. Despre victoria în Moldova nu avea cum să nu consemneze cronicarul: „Voievodul valah sângeroasa izbândă a obținut și pe dușman pe fugă l-a pus”.

Despre hrisovul din 6 iulie 1600, act istoric, de netăgăduit, nu se pomenește nimic. Însă aflăm că armata împărătească [care avea disponibilă doar „5 steaguri de austrieci și 1000 de călăreți ai lui Collonisch”] fi-va susținută de francezi și valoni, „dintre care cam 1200” se vor revolta pentru plata întârziată. Mai mult, se va realiza și o „târguire” cu turcii, contra unei sume de bani, „pe stegarul imperial turcesc la Scaunul Alba Iulia au trimis...”. În această tentativă se alătură și „Marele Cancelar polonez” care dispune angajarea de „lefegii”, „cu intenția de a face Moldova supusă Poloniei”. În septembrie 1600, „Majestatea Sa Împăratul Romei lui Michael Voievod poruncă și sarcină a dat, ca el ținutul Transilvaniei să cedeze și domnului Basta (...) să încredințeze”. Ce urmează? Înțelegem: „pomenitul Michael Voievod pentru multe lucruri respingătoare [adică, nesupunere] din toate părțile era atacat”. De turci, tătari, Sigismundo Bathori, Jeremia Voievod din Moldova, poloni, Georg Basta cu a sa oaste, „ce pe hotarul unguresc stătea”, „călări și pedestrași la câteva mii la număr la un loc”. În așa situație, Michael Voievod „de apărare s-a așezat” și „cu imperialii și transilvănenii pe 16 septembrie tare s-a încăierat”. „Acolo valahului cam 4000 i-au fost răpuși, iar el însuși cu cei puși pe fugă a fost pus”. Iar „domnul Georg Basta victoria sângeroasă a obținut, 12 tunuri a cucerit” și „aproape întreaga Transilvanie sub a sa putere a adus”. E vorba despre lupta de la Mirăslău.

Luptele continuă și în noiembrie 1600, „Michael Voievod a văzut că din toate părțile este tare strâns de dușman”. „Valahii doresc să se pună sub protecția Majestății Sale Împăratul Romei”. „Pe 25 decembrie, Michael Voievod din Moldova cu 70 de călăreți, printre care mulți domni de vază, a intrat în Viena...”. Dar în februarie 1601, Sigismundo Bathori este declarat din nou Principe al țării. În martie 1601, Mihai Viteazul află că soția și băiatul i-au fost capturați.

În acțiunea de protejare a soției și a fiului, pentru prima oară cronicarul va formula cuvinte de elogiere la adresa voievodului român, scriind: „Voievodul Valah” – „un viteaz și încercat în război erou și persoană serioasă era” își respectă promisiunea.

 Demnă de toată atenția este fraza următoare: „Și cu toate că Michael Voievod din Valahia în bătălia dată împotriva lui Sigismund Bathori tare statornic și cavalerește s-a purtat, el totuși în sinea sa cu viclenie și prefăcătorie tindea acolo...”. În acest mod se dorește justificare, pentru dispoziția ulterioară a lui Basta: uciderea voievodului român. La 18 august, acesta a plănuit o întâlnire cu voievodul. Și cum acesta a refuzat, Basta va trimite „două steaguri de valoni și două steaguri de lefegii germani, cu câțiva călăreți”, pentru a înconjura corturile muntene și „viu să-l ia prins”. Considerat „prizonier”, i s-a cerut „de bună voie să se predea”.

Ceea ce urmează în descrierea cronicarului este extrem de important. Unică informație istorică?!

„… când el [Mihai Viteazul] pe al său locotenent în ajutor a strigat și după o sabie, ce atârna în cort, a întins, apărându-se și după un căpitan german a lovit, căpitanul valon pe el s-a mâniat și degrabă cu a sa suliță l-a străpuns, căpitanul german însă lui capul i-a retezat. Astfel că voievodul împreună cu încă un valah a căzut, iar trupul său mort o zi întreagă sub cortul său neîngropat a rămas întins”.

Cronicarul german nu vorbește de nicio trădare din partea lui Basta, ci insistă doar asupra „scrisorilor” compromițătoare găsite în cortul voievodului muntean.

În mintea noastră rămâne o întrebare fără răspuns – Mihai Viteazul a fost trădat de-ai săi?! Nimic imposibil. Faptele istoriei o dovedesc, regretabil, din plin. Pentru câțiva „arginți”?!

Despre luptele ce urmează, pentru cucerirea „Scaunului Alba Iulia”, deja este prea mult pentru cei care deplâng moartea, prin trădare, a „Voievodului Valah”, al aceluia care, la 6 iulie 1600 săvârșise un mare act istoric!

„Vicleniile” lui Sigismund sau Basta vor înflori, așa că niciun domn urcat pe scaunului lui „Michael Voievod în Valahia” nu va avea liniște.

La o distanță de peste patru sute de ani, ceea ce încă doare este că în armata „transilvăneană” erau, negreșit, și români, iar „marea foamete” din 1602 va apăsa umilitor și peste sufletele fraților români transilvăneni.

Ultimele informații pe care le oferă cronicarul german vizează decizia dietei din 1603, moment „împovărător” în fața „neînsetatului de sânge dușman ereditar al creștinătății”. O decizie care va mai cere multă „rugăciune și suspin” până la mult dorita „izbăvire și alinare”. Și mai ales multă răbdare până când „întregii creștinătăți spre strălucită bucurie să lase să rodească. Amin”.

Asemenea și mult încercații frați români, „pierduți în pustiul, veșnic înnoit, al barbarilor”, și înainte, și după moartea martirică a lui Mihai Viteazul, „siliți a trăi de la o bejenie la alta”, după cum, cu năduf, nota Nicolae Iorga și el, un jertfit pe altarul neamului românesc!

Și, „chemând numele lui Dumnezeu”, vorba Voievodului nostru martir, să sperăm că între cărțile și manuscrisele, necercetate încă, zestre a „Primei Școli Românești” din Șcheii Brașovului, distinsul preot profesor dr. Vasile Oltean ne va ilumina și cu alte valoroase volume mângâietoare pentru sufletul românesc!