Vlad Pohilă: „N-am lăsat niciodată jurnalismul”

Vlad Pohilă a făcut parte dintr-o categorie specială a mânuitorilor de condei, pentru care scrisul nu e doar meserie. Pentru el exprimarea în scris a fost un modus vivendi, care trebuie raportat și la peisajul cultural din Basarabia postbelică, situația de aici fiind marcată de problemele de ordin lingvistic puse de regimul sovietic abuziv pe umerii românilor basarabeni, cărora li s-a interzis denumirea corectă a limbii pe care o vorbesc. Instrumentată astfel, limba a devenit mecanismul de manipulare conform principiului divide et impera. Vlad a înțeles foarte devreme acest lucru, fiind influențat și de către ruda sa (soțul mătușii sale dinspre tată, profesoară universitară) Sava Iancovici, originar din Voivodina, stabilit ulterior în Suedia, după cum mi-a mărturisit într-un interviu, pe care mi l-a acordat, în 2017, pentru revista de literatură și cultură „Un pământ și două ceruri”, la postul Radio România Chișinău.

Născut într-o familie numeroasă din satul Putinești, raionul Florești, Vlad, încă fiind elev, s-a remarcat prin asiduitatea cu care însușea materiile la școală, fiind dat drept exemplu altor copii din sat de către părinții acestora. S-a orientat apoi spre jurnalism. „Vlad a vrut să-şi continue studiile la facultatea de jurnalism, la Chişinău, își amintește sora lui, Galina Bobică. Tata era un om foarte sever şi i-a spus: „nu!”, din cauză că eram mulţi şi greutăţile mari, iar drumul până la Chişinău era scump pentru noi. Ne-am rugat mult de tata, împreună cu sora mai mare, să-l lase să înveţe la Chişinău. Şi tata l-a lăsat”. Perioada studenției lui Vlad a fost ca a majorității tinerilor de pe atunci. Sora sa, depănând firul amintirilor, menționează că atunci când fratele lor venea acasă, puneau mână de la mână ca să-i strângă măcar pentru cheltuielile de drum. În fond, acest sentiment de solidaritate a fost pentru el o lecție de acasă, constituindu-se ulterior într-un reper moral: „Uniţi, nedespărţiți şi cu simţul omenesc, ne spunea tata. Şi noi ne-am străduit să fim aşa cum ne-au învăţat părinţii. Am păstrat această legătură până acum. Ne-am ajutat între noi cu ce am putut, nu am fost indiferenţi unul faţă de altul. Vlad ne-a ajutat mult copiii noştri, pe care îi găzduia când veneau la studii în Chişinău, ori îi ajuta să se orienteze în carieră”. De ce Vlad a ales anume jurnalismul? Poate și pentru faptul că ziaristica era, la acea vreme, o specialitate relativ nouă în cadrul Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău și, din acest motiv, era și foarte atractivă. Precizăm că prima promoție de jurnaliști din RSSM este din anul 1971, iar Vlad a intrat la facultate în 1970, absolvind-o în 1975. Cu siguranță, jurnalismul l-a ajutat să-și croiască drum în continuare, urmând chemarea spre noi deschideri, spre noi orizonturi geografice și culturale.

Așa se face că s-a înscris la cursurile superioare de muzeistică și studiul artelor de pe lângă Oficiul de turism „Inturist”, din Moscova (1976), în vederea obținerii unui post de lucru în calitate de ghid pentru turiștii care vizitau ex-Uniunea Sovietică. Călătoriile în afara fostului imperiu fiind interzise, el, într-un anumit fel, putea să le suplinească prin comunicarea cu turiștii veniți din diverse țări (România, Bulgaria, Serbia, Polonia ș.a.). Tot aici își află teren propice deschiderea sa pentru cunoașterea diferitor limbi, moment vital pentru exercitarea profesiei de ghid și translator la Agenția de turism pentru tineret „Sputnic” (1975-1981). După o perioadă în care a fost redactor la buletinul „Noutăți editoriale”, va intra la doctorat la Institutul de Limbă și Literatură al AȘM, având o temă din onomastică (sub conducerea lingvistului Anatol Eremia), cercetările sale fiind axate pe transliterarea denumirilor geografice din alfabetul chirilic în cel latin, astfel încât va scoate de sub tipar, în 1989, primul ghid de scriere cu alfabet românesc Să citim, să scriem cu litere latine.

Un timp va fi secretar de redacție al revistei „Limba și literatura moldovenească”, publicație a institutului, perioadă în care o va cunoaște pe Mioara Avram, de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, care s-a aflat într-o vizită la Chișinău, împreună cu lingviștii Grigore Brâncuși și Gheorghe Mihăilă. Distinsa lingvistă Mioara Avram, care aprecia foarte înalt efortul de apărare a limbii române în Basarabia sovietizată, vedea în tânărul pe atunci basarabean un lingvist cu viitor. (Cunosc lucrul acesta din discuțiile pe care le-am avut cu Mioara Avram). Viitorul însă i-a ieșit lui Vlad în cale cu noi provocări de alt ordin: în anii ’80 și începutul anilor ’90, în perioada glasnosti și perestroika, mișcarea de emancipare a românilor basarabeni ia proporții, înflăcăratul jurnalist aflându-se pe baricade, alături de foarte mulți intelectuali, care își puneau mari speranțe în schimbările ce păreau că se profilează la orizont. Editarea primului număr al ziarului „Glasul” (ulterior revista „Glasul națiunii”), în martie 1989, la Riga, cu participarea sa, în calitate de redactor stilizator, și împreună cu Leonida Lari, Maria Briede-Macovei, Leons Briedis, Iurie Zavadschi, Virgil Zagaevschi, și al celui de al doilea număr, la Vilnus, datorită implicării Licăi Jelakeavicius și sponsorizării de către Eugenia Duca, a constituit proba de foc a celor care s-au implicat. De aici încolo destinul lui Vlad a fost marcat de prezența sa în Agora, iar talentul ziaristic s-a manifestat în tot ceea ce a făcut. „N-am lăsat niciodată jurnalismul”, avea să mărturisească în interviul citat. Să amintim aici că Tudor Arghezi, în autoaprecierile sale, se punea pe sine ca ziarist mai presus de scriitorul care era. Și iată de ce: „Cinstesc de multe ori mai puternic pe ziarist, decât pe scriitor. Fiindcă el are o muncă susținută, continuă și obligatorie și-și face un fel de a gândi și de a simți instantaneu”. Profesia de ziarist se potrivea de minune firii energice, dinamice și sârguincioase a lui Vlad. Asociată cu tinerețea, ziaristica l-a menținut într-o stare permanentă de exaltare, căci așa l-am cunoscut: mereu însuflețit de o idee, mereu gata să promoveze oameni care meritau acest lucru, mereu gata să se implice în rezolvarea unor probleme de interes comun, informarea permanentă fiind atuul lui, ca, în cele din urmă, să fie tentat, aidoma atâtor intelectuali, să folosească tot capitalul acumulat, datoriă performanțelor sale în perioada de emancipare a românilor basarabeni pentru a-și crea o platformă de pe care să-și exprime opiniile în probleme ce frământă societatea. Amintim că după debutul din 1988, cu lucrarea Nume proprii din alte limbi în context moldovenesc, a mai publicat următoarele volume: ghidul Să citim, să scriem cu litere latine (1989), Grafia latină pentru toți (1990), Mic dicționar de nume proprii străine (1998), Și totuși, limba română (2008). A participat în calitate de redactor sau autor la editarea Dicționarului universal al limbii române de L. Șăineanu (1998); Dicționarul rus-român (2000), Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI) (2007). A fost redactor (din 1995), apoi redactor-șef (1998-2001) al săptămânalului „Mesagerul”; redactor la revista „Viața Basarabiei” (2001-2002) și redactor-șef adjunct la revista „Limba Română” (2002-2003). Din 2003 este redactor-șef al revistei de biblioteconomie și științe ale comunicării „BiblioPolis”, editată de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”. Din 1997 a fost redactor, iar din 1998 redactor și coautor la „Calendar național”, iar din 2006 redactor la revista „Tyragetia” a Muzeului Național de Istorie a Moldovei. A colaborat la diverse publicații de limba română din Republica Moldova, România, precum și din alte țări, în care apar publicații ale diasporei românești. S-a manifestat și în calitate de traducător.

Cu siguranță, cariera sa intelectuală s-a datorat și anumitor modele de comportament, acestea venind dinspre apărătorii cauzei naționale, dinspre promotorii valorilor lingvistice și culturale românești și universale. În fond, Vlad Pohilă era menit să completeze detașamentul, care cu timpul va fi mai puțin numeros, al celor care militează pentru o anumită stare de spirit în Basarabia, stare pe care Iulia Mărgărit, cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, o caracteriza drept „starea de spirit a intelectualității basarabene în așteptarea saltului cultural la nivel de mase”. Anume în aceste împrejurări opțiunile sale pașoptiste se explică total, lucru observat și de către aceeași distinsă cercetătoare: „Vl. Pohilă se înscrie, peste ani, în îndemnul lui Heliade Rădulescu. Nu pregetă să desțelenească terenul propice culturii, cu un acut simț civic față de trecut și de prezent” (Iulia Mărgărit, În slujba cărții și a culturii, „Cetatea Bibliopolis” din Chișinău și slujitorii ei, în volumul Vlad Pohilă, Elogiu lecturii, Chișinău, 2017, p. 270).

Este explicabilă, în acest sens, implicarea sa în ceea ce am putea numi mișcarea bibliotecarilor: după ’89 a crescut rolul bibliotecilor, multe din ele fiind fondate cu sprijinul venit din Țară, cartea românească în grafie latină lipsind cu desăvârșire în bibliotecile din Basarabia postbelică. Vlad va deține mulți ani la rând funcția de redactor-șef al revistei „BiblioPolis”, acest „detaliu biografic” contribuind la conturarea unui inconfundabil portret de intelectual implicat în necesitățile stringente ale societății în care a trăit: bunăoară, în ultima perioadă a fost realizatorul rubricii „Să vorbim corect, să vorbim românește”, de la Radio România Chișinău, promovând cu dragoste și o competență de cel mai înalt nivel cultura limbii. A ține cont de necesitățile cele mai stringente ale conaționalilor tăi bătuți de soartă și a-ți pune în serviciul lor toate cunoștințele, tot curajul și dragostea de neam cred că acestea sunt calități importante care definesc noțiunea de intelectual la ora actuală. Vlad Pohilă a fost unul dintre ei. Om de o generozitate fără egal și-a risipit energiile și cunoștințele în cele mai diverse domenii. Numai în revista „Limba Română” a publicat, pe parcursul anilor, mai bine de 30 de articole, foarte diverse ca tematică, de la probleme de cultivare a limbii, la cele ținând de sociolingvistică, istoria culturii românești și universale. În numeroasele portrete, publicate în „Calendarul național”, în care sunt vizați inclusiv actorii scenei culturale de la noi, Vlad Pohilă a arătat modelul productiv, dând, uneori, cu bună știință, avans protagoniștilor. El considera că intelectualul este un om informat, sensibil la nevoile sale și ale celorlalți, cu care ți-e ușor să comunici, care se ferește de aroganță, trufie, sfidează parvenitismul. „Cu cât mai mulți intelectuali am avea, cu atât societatea ar fi mai avansată”, susținea el în același interviu din 2017.

 Privind retrospectiv la tot ce a făcut Vlad Pohilă în zbuciumata lui viață, putem afirma cu certitudine că axa principală în toate câte le-a realizat a fost iubirea de neam. De la o vreme, această expresie se întâmplă să fie banalizată, alteori exploatată de diverși profitori. Cred că Vlad Pohilă este unul dintre românii basarabeni care au știut să dea pondere acestui sentiment, ridicându-l la cotele cele mai înalte ale nobleței. Anume un astfel de intelectual a fost și va rămâne în memoria noastră Vlad Pohilă, care ne va lipsi mult.