Nu trageți în „Mesager”-ul care vă aduce vestea libertății (II)

Anul 1990

Cei dintâi vor fi cei din urmă

Anul a început la Chișinău în starea de șoc indusă de Revoluția română. De parcă ar fi vrut să nu lase pentru la anul ducerea până la capăt a schimbărilor de sistem politic în Europa Centrală și de Est, România a pus, în ultimele zile de decembrie, punctul pe anul 1989. Din păcate, punctul a fost de sânge. Este, probabil, o legitate în faptul că regimurile comuniste să apară și să dispară îmbăiate în sânge. Am văzut urmele lui de cheag pe asfaltul înghețat din fața regionalei de partid din Brașov, unde pe data de 26 decembrie ajunserăm cu o echipă a Radioteleviziunii Moldovenești. Eram 6 persoane – V. Saharneanu (Actualități TV), A. Gherasim (Actualități Radio), O. Melnic (Telefilm), regizorul Gr. Roșca și operatorul D. Gajosu. Misiunea noastră jurnalistică era să mărturisim în reportaje și corespondențe ce se întâmplă în România cuprinsă de Revoluție.

Prutul l-am trecut în noaptea de 23 decembrie. Am urcat la Ungheni (unde ne-am deplasat cu autobusul televiziunii) în vagonul pustiu și întunecos al unei garnituri de tren, pustie și obscură și ea, ca o fantomă. Era trenul internațional Moscova-Sofia, care fusese somat să meargă pe teritoriul României cu luminile stinse, în regim de camuflare a surselor de lumină. Nimeni în acele zile nu se încumeta să circule către ori prin România. În seara de 22 decembrie, cu primele rafale de mitralieră trase în Piața Palatului din București și la Televiziune, ultima din acel an revoluție din Europa (și prima revoluție transmisă în direct) intrase în faza ei sângeroasă și confuză. Țara fusese cuprinsă de atacuri teroriste violente, mai întâi în capitală, apoi și în alte mari centre urbane. Brașovul a fost unul dintre acestea, cu 39 de oameni uciși, cei mai mulți în noaptea de 22 spre 23 decembrie. Acolo, peste munți, am venit de la Iași, unde câteva zile am trăit în clocotul de bucurie al mulțimilor entuziasmate de minunea izbăvirii de regimul ceaușist, al fricii generalizate, stârnită de iminența pornită din zvonuri a unor atacuri teroriste din aer, de pe pământ și dedesubtul lui, dar și al șocului provocat de transmisiunea la televizor a înregistrării momentului execuției, la 25 decembrie, a cuplului dictator. Pe 26 și 27 decembrie, noaptea, la Brașov se mai trăgeau focuri răzlețe. De teama lunetiștilor lumea mergea încă tupilată și cu pași grăbiți pe la răspântii de străzi, povestirile militarilor abundau în detalii despre lupte corp la corp cu teroriștii, despre ucideri, întemnițări și dispariții bizare.

La Brașov am aflat și lucruri plăcute, legate nemijlocit de ceea ce făceam noi la Chișinău. Se vorbea, de exemplu, că cineva, un inginer anume, își construise din lighene de cupru o rețea de relee cu care capta, pe un vârf de munte, semnalul Televiziunii de la Chișinău și de acolo afla ce se întâmplă în lume, mai ales în Europa, cuprinsă într-un vârtej de mișcări anticomuniste. Nu am putut să probăm faptul. Însoțitorii ne-au rugat să nu căutăm persoana, că s-ar putea să înțeleagă greșit interesul nostru. Frica era încă mare și se ițea de pretutindeni. În schimb, dincoace de munți, peste tot în Moldova, ne-am convins că lumea nu că privea, ea sorbea Televiziunea de la Chișinău. Lighenele de cupru făceau minuni. Deși, pentru mulți, noi, cei de la Chișinău, mai eram încă „ruși”, am putut să trăim împreună cu frații noștri minunea când această percepție inoculată de ocupația comunistă pe ambele maluri ale Prutului începea să se topească deja după prima frază. Culmea emoțiilor minunate ale regăsirii noastre de neam am trăit-o tot la Iași. Uitasem să vă spun că în dimineața zilei de 24 decembrie, mărinimosul și bunul nostru tutore pe întreg periplul revoluționar, Dumitru Grumăzescu, a avut ideea să ne scoată la balconul Casei Pătrate – fosta județeană de partid și sediul Consiliului FSN Iași. Tot spațiul dinspre Palatul Culturii era plin de oameni, deși abia se luminase de zi. La anunțul de la megafon că, iată, la Iași, a venit astă noapte o echipă a televiziunii de la Chișinău, a transformat piața în vulcan. Mii de cușme țurcănești au sărit în aer. Era mai mult decât un salut, era mesajul că de fapt venisem de acasă acasă, vorba poetului, la oameni cu care stabilisem demult un canal de comunicare și care abia atunci se certifica. Neapărat, glasuri multe au strigat „Unire!”

Cu acest îndemn în urechi și în conștiință am trecut Prutul înapoi, la Ungheni. Era o noapte zburlită de 30 spre 31 decembrie, cu vânt puternic, umed și rece, din față. Da, din față, pentru că la întoarcere am trecut Prutul pe jos. Pe podul de fier. Terasamentul de cale ferată îl dibuiam cu picioarele, iar sunetul de metal al pașilor noștri era luat de vânt și dus în jos peste apa Prutului pe care n-o vedeam, dar o simțeam. Strident, pașii vesteau mișcare de fantome în întunericul vâscos. Aproape de capăt de pod, un fascicul puternic de lumină ne-a izbit în ochi. Cu spatele la proiectoarele ațintite spre noi se puteau desluși siluete cu cocarde învelite în mantale. Erau ofițerii trupelor KGB de grăniceri. Revenisem în URSS.

Trăiam în acea clipă sentimentul unei teleportări din întunericul României, în care aveam convingerea că se va face lumină în condiții noi, de libertate, în lumina orbitoare a realității sovietice, care era, de fapt, însuși întunericul, al cărui sfârșit încă nu se vedea.

Finele lui 1989 au găsit România îmbrăcată în doliu. Veni vremea despărțirii de morții Revoluției – 1 142 în total și 3 321 de răniți. Trebuie să vă mai spun că în drumul de revenire de la Brașov la Iași, am filmat la Bacău parastasul de înmormântare al eroului Ciprian Pintea, un tânăr de abia 21 de ani, student la Academia Tehnică de Aviație, căzut în noaptea de 22.12.1989 la Ministerul Apărării, în București. Întreg Bacăul veni să-și ia rămas bun de la fragedul lui vlăstar, răpus înainte de vreme. Emoțiile răvășitoare ale acelei zile băcăuane au fost retrăite peste Prut în seara zilei de 12 ianuarie 1990, când în emisiunea de autor a jurnalistului Andrei Dumbrăveanu am prezentat și comentat secvența cu parastasul eroului la televiziunea de la Chișinău. Ecourile acelei emisiuni au fost răvășitoare și ele. În primul rând prin faptul că emisiunea a fost privită la Bacău de părinții îndurerați ai lui Ciprian, care ne-au mulțumit în lacrimi pentru gestul de pietate frățească.

* * *

A fost prima și unica emisiune despre România în plină revoluție în baza materialelor filmate de echipa noastră. Încă din dimineața zilei de 31 decembrie, când la doar câteva ore de la trecerea Prutului m-am prezentat în redacție, cu gândul să scriu și să montez un reportaj-compendiu pentru programul de seară, am descoperit o stranie lipsă de interes pentru asemenea gen de informație. Mare mi-a fost mirarea să descopăr și lipsa din fond a casetelor video pe care le trimiteam cu un curier de la Iași la postul românesc de grăniceri de la Prut, care, la rândul lui, le trimitea postului sovietic de grăniceri, caseta urmând să ajungă prin alt curier la studioul din Chișinău. Schema fusese convenită înainte de plecare la nivelul autorităților de la Ungheni și Chișinău. Unde nu a funcționat ea, din intenția rea a serviciilor sovietice, din indiferența unor colegi ori chiar din rea-voința altora nu am mai putut să aflu. Că a fost și una și alta m-am convins mai târziu. Părerea de rău a fost că telespectatorii noștri nu au putut să vadă reportajele despre grandioasele manifestații de susținere a Revoluției de la Iași din 24 decembrie, despre prima tentativă de organizare în România a unui protest anticeaușist în plin centrul civic al Iașiului, pregătit clandestin de un grup de temerari pentru data de 14 decembrie și suprimată de Securitate, despre întâlnirile de la Ruginoasa, unde își avea Palat de reședință Domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, alte secvențe interesante despre România văzută la lumina primelor raze de libertate, după o perioadă de aproape 50 de ani de întuneric comunist. Salvarea ne-a fost cele câteva casete cu care ne-am întors în bagaj acasă, filmate peste munți și în ultimele zile de aflare în Moldova din dreapta Prutului, inclusiv cea cu înmormântarea eroului Ciprian Pintea. Reacțiile la emisiunea din 12 ianuarie și la alte câteva secvențe inserate scurt în alte emisiuni au arătat cât de mare era totuși interesul basarabenilor în a cunoaște realitatea de dincolo la nivel de simplu trai, de concreta individualitate, de viața și obișnuințele oamenilor, de graiul și cântecele lor. Era exact interesul pe care l-am simțit față de noi și viața noastră de dincoace în toate contactele pe care le-am avut cu persoane și colectivități în satele și orașele din România. Abia mai târziu mi-am putut explica că acel interes era, de fapt, curiozitatea regăsirii bruște de frate după o prea lungă și prea nedreaptă despărțire. De o parte și de alta a Prutului românii se priveau cu necuprinsă bucurie, cercetându-se în același timp oarecum iscoditor, de parcă ar fi vrut să întrebe pe cineva care nu era de față: „Ce naiba o fi văzut rău rusul în fratele meu de dincolo de ne-au ținut atâta amar de vreme izolați unul de altul cu un zid de fier?”

* * *

Anul 1990 a început deci la Chișinău puternic influențat de Revoluția română. Ce se întâmplase prin împlinirea ei și cum s-a pliat schimbarea de acolo pe realitatea de dincoace de râul de hotar? Un răspuns apropiat stării de fapt a lucrurilor l-am realizat încă în momentul parcurgerii cu pașii a podului de fier de peste Prut de la Ungheni. Dibuind cu picioarele terasamentul de cale ferată în întunericul vâscos al nopții de 30 spre 31 decembrie și înaintând dinspre capătul românesc către cel sovietic al podului, m-am prins cu gândul că mersul nostru este de fapt nu înainte, ci înapoi. Asta era: noi ne întorceam acasă, iar casa noastră, invariabil, era Uniunea Sovietică, un colos încremenit în timp în comparație cu saltul de evadare din el al sateliților lui de mai ieri.

Or, la 23 decembrie intrasem într-o Românie în plină frământare, cuprinsă de frică și de teroare, și o părăseam la 30 decembrie încă înfricoșată și foarte îndurerată, dar deja liberă. Dictatorul și regimul lui căzuseră. Românii aclamau venirea democrației. Noi însă, reveneam acolo de unde porniserăm: într-o provincie românească ocupată de Uniunea Sovietică și asupra căreia Uniunea Sovietică nu avea alte planuri decât cele pe care le-a avut dintotdeauna – să o mențină în captivitate cu orice preț. Apoi, în România, ca și în întreaga Europă Centrală și de Est, comunismul căzuse – în Uniunea Sovietică el continua să domine. În România și în Europa, partidele comuniste care guvernau statele dispăruseră, în Uniunea Sovietică nici n-avea gând de așa ceva. Din contră, PCUS inventase perestrioka și glasnosti-ul pentru a se reîmprospăta și regrupa cu unicul scop: să păstreze URSS intactă și să o conducă în același fel mai departe, în secolul XXI.

Noi ne întorceam într-o Uniunea Sovietică stătută, puțintel scuturată de perestrioka lui Gorbaciov și, din această cauză, imprevizibilă, gata oricând să explodeze ca un butoi plin cu praf de pușcă. Scântei care să-l arunce în aer puteau să apară de oriunde în Uniunea Sovietică acelui început de deceniu. Pară de foc, nu scântei, ieșea deja din discuțiile fierbinți apărute în societatea sovietică pe două mari teme – cea a represiunilor staliniste și cea a emancipării naționale a popoarelor încarcerate cu forța în imperiului sovietic. Cel mai mare potențial inflamabil îl avea totuși problema națională. Asta datorită faptului că problema națională o includea și pe cea a represiunilor. Dacă, după ce erau dezvăluite, represiunile trezeau în Rusia indignarea și erau condamnate public, fără însă a putea schimba ceva din trecutul lor, apoi problemele naționale apărute la periferii cereau rezolvarea tocmai din considerentul că viitorul trebuie să arate altfel decât trecutul sovietic identificat cu Rusia.

Astfel, trecutul petrecut în condițiile terorii staliniste devenea pentru republicile naționale argumentul principal în folosul schimbării. Am fost martorul acestui proces de trecere de la revendicări legate de sistemul politic, de democrație, de libertăți și drepturi fundamentale în Rusia, la revendicări naționale în republicile de la periferia URSS. Aflându-mă la Leningrad (azi Sankt Petersburg) în anii 1987-1989, am văzut cum marile și furtunoasele demonstrații apărute în capitala nordică a Rusiei în 1987 pe teme de sistem politic s-au stins treptat, în prim-plan ridicându-se, în 1988 și 1989, robustele manifestații antisistem, cu caracter național și antisovietic pronunțat, de la Tallinn, Vilnius și Riga.

La Chișinău, cu mici diferențe, procesele au mers un timp cam pe aceeași schemă. Doar că Revoluția română și căderea dramatică a comunismului în România au introdus un specific în mișcarea națională de emancipare de aici. Nomenclatura comunistă locală și-a dat seama că măsurile radicale de opunere unor manifestații populare spontane sunt periculoase. Efectele pot fi diametral opuse celor așteptate, iar sfârșitul regimului Ceaușescu a fost destul de concludent în acest sens. Ca să supraviețuiască, partidul comunist va trebui să cedeze câte ceva din pârghiile de control pe care le avea peste tot în societate. În același timp, el va trebui să manevreze în așa fel, încât procesul de transformare/perestroika să se desfășoare cât mai lent și, iarăși, sub controlul, unde mai direct, unde mai discret, al partidului. Din câte ne dăm seama acum, partidul comunist și centrele lui de acțiune inteligentă au căutat peste tot, și în RSS Moldovenească au găsit, modalități de infiltrare a agenturii lor în creierul mișcării de eliberare națională. În RSS Moldovenească, efectul activității acestei agenturi se va vedea la modul concret deja la sfârșit de an, în pornirea așa-numitei incursiuni găgăuze.

La începutul anului 1990 însă, principala preocupare a structurilor politice unionale a fost să oprească valul revoluțiilor anticomuniste europene la hotarele URSS. Propaganda sovietică oficială încerca să acrediteze ideea că revoluțiile întâmplate în afara hotarelor URSS nu au motive să se producă și în interiorul lor. Stratagema grupului din jurul lui Gorbaciov a fost să răspândească ideea că revoluțiile care au condus la schimbarea de regimuri politice în Europa Centrală și de Est au fost inspirate eminamente de noua politică a PCUS și de transformările începute în URSS. Ceea ce voia să însemne că meritul aparține PCUS, ceea ce parțial era adevărat. Perestrioka și glasnosti ale lui Gorby au fost lozinci de frunte ale revoluțiilor de catifea din Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria, mai puțin din Polonia și România, dar cauze din care ele au izbucnit au fost mult mai multe. Una din principalele era că socialismul ermetic de tip stalinist adus în Europa de tancurile sovietice intrase într-un proces avansat de descompunere. Cu sau fără Gorbaciov, criza lagărului socialist avea să se transforme mai devreme ori mai târziu în revoluție. Crizele de sistem ale socialismului se deosebeau de crizele de dezvoltare ale capitalismului de vis-a-vis. În ele era vorba de ocupația străină sovietică instalată în rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial și lipsa de drepturi și libertăți individuale. Ele au izbucnit violent în 1956 în Ungaria și 1968 în Cehoslovacia. Nu s-au transformat atunci în revoluții pentru că au fost strivite de tancurile sovietice frățești. Către sfârșitul anilor 1980 situația s-a repetat, dar fără ca tancurile sovietice să poată interveni. Nu din umanism ori respect față de integritatea statelor naționale controlate. Pur și simplu, colosul sovietic arăta sleit de puteri. Se clătina și el sub greutatea problemelor politice, economice și naționale, care dădeau să iasă pe la toate încheieturile. Și conjunctura internațională era alta. Statele Unite, prin carismaticul său președinte Reagan, au bătut greu în Cortina de Fier ce despărțea Europa democratică de cea comunistă. La Porțile Brandenburg din Berlin, Reagan îi cerea lui Gorbaciov să dea jos Zidul. Pe urmă, diferența enormă a nivelului de trai din cele două sisteme era net în defavoarea socialismului. Presiunea din ce în ce mai puternică acumulată în aceste societăți risca să arunce în aer lagărul socialist cu tot cu nucleul lui – Uniunea Sovietică. Așa că, pentru a încerca să salveze Uniunea Sovietică, Gorbaciov a hotărât să nu intervină cu tancurile sovietice în mersul pașnic al revoluțiilor est-europene. Nu a intervenit cu ele nici în Revoluția română, mai puțin pașnică, atunci când le-a chemat Ion Iliescu în seara zilei de 22 decembrie 1989. Mai mult: Gorbaciov a retras pe parcursul anului 1990 toate trupele și tancurile lui din fostul, deja, lagăr socialist. S-a gândit probabil că ar putea să-i prindă bine tancurile acasă, în interiorul Uniunii Sovietice, intrată și ea în proces de dărâmare: la Tbilisi, Bacu, Riga, Vilnius, Suhumi, Tighina, Moscova și în multe alte locuri și localități, unde el ori succesorii lui le-au folosit cu sânge rece în numele unor false idealuri imperiale.

Concluzia cea mai importantă a periplului nostru jurnalistic în Revoluția română din decembrie 1989, care stă în picioare și astăzi, a fost că, aflându-ne acolo, am putut fi martorii, poate chiar figuranții unui fenomen care se produce foarte rar și doar în urma unor evenimente de răscruce, de mari frânturi istorice. Este vorba de rocada aproape instantanee a sistemului de valori care definesc statele și sistemele lor în acel moment. Această rocadă de valoare politică și socială intrinsecă a avut loc în mod obiectiv la răspântia dintre anii 1989 și 1990 între România și Uniunea Sovietică. Simplu, descrierea fenomenului ar fi următoarea: noi, jurnaliștii televiziunii moldovenești de la Chișinău, am plecat la 23 decembrie 1989 din Uniunea Sovietică, o țară considerată avansată în ceea ce privește intențiile, de ea declarate, a unor vaste transformări social-politice, cu destinația România – o țară mutilată de o crâncenă dictatură comunistă. Ne-am întors la 31 decembrie 1989 din România, o țară care, deși cu mari jertfe de sânge, a doborât dictatura și a devenit peste noapte liberă, alegând calea construcției democratice, cu destinația Uniunea Sovietică – o țară retrogradă pe fundalul României și a statelor debarasate de totalitarism, o țară nevoită să forțeze schimbarea, dar neputincioasă să o realizeze, o țară ajunsă la condiția să recunoască politica de genocid în privința popoarelor întemnițate în ea și incapabilă să ofere acestor popoare, dar și cetățenilor săi în parte, drepturi și libertăți fundamentale general acceptate. Iată cum, în câteva zile, cel dintâi a devenit cel din urmă.

* * *

În hotarele celui din urmă se afla la acea răspântie de decenii și RSS Moldovenească, o republică strict formală, cu structuri politice, administrative și economice subordonate Moscovei și fixată din strâns pe un conveier bine pus la punct de deznaționalizare și rusificare a fostei provincii românești. Conveierul, pus în mișcare încă din primele zile ale ocupației sovietice, a trecut pe parcursul anilor prin mai multe etape de ajustare a mecanismelor lui și a atins în anii 1980 culmea perfecțiunii diabolice. Eficiența lui era atât de mare, încât către sfârșitul anilor ’80, în Chișinău, aproape că dispăruseră creșele și grădinițele pentru copii, școlile cu predare în limba moldovenească, nu mai existau directori de întreprinderi băștinași, iar toți specialiștii în marile întreprinderi industriale proveneau în cea mai mare parte din cotele unionale de repartiție a forței de muncă. În Chișinău, în a doua jumătate a anilor 1980 a fost dislocat Cartierul General al Direcției Strategice Sud-Est al Armatei Roșii și începuse construcția unei mari întreprinderi de producere a computerelor, ce urma să fie dată în exploatare la începutul anilor 1990. Cartierul General număra deja mii de militari și putea fi umflat până la zeci de mii de ofițeri și personal militar adjutant, iar fabrica de computere se știa că avea nevoie de cca 70 de mii de muncitori și specialiști. Pentru ei a și fost rezervat în Chișinău terenul de construcție a unui mare cartier de case de locuit. Nu departe de Chișinău, pe malul Nistrului, la Grigoriopol, cu mare fast, fusese bătut pilonul simbolic și urma să înceapă construcția unei stații atomice de producere a energiei electrice, iar la Bălți, Cahul și Ungheni urmau să apară noi întreprinderi și filiale locale ale Complexului industrial militar sovietic. Toate aceste unități militare și economice presupuneau aducerea unor mari contingente de populație de pe întinsurile aproape pustii ale Rusiei.

În procesul de deznaționalizare, Basarabia urma cu exactitate drumul Transnistriei: cel al industrializării continue și excesive a unui spațiu deja având cea mai mare densitate a populației din Uniunea Sovietică. Statisticile arată că în perioada anilor 1970-1990, sub acoperirea programului de industrializare, în RSS Moldovenească au fost aduși din Rusia aproape un milion de oameni. La începutul anilor 1990 asfixierea lingvistică a orașelor era pe sfârșite. Urma așezarea pe conveier a satelor. Acolo se mai păstrase populație băștinașă compactă, dar și ea se simțea din ce în ce mai strâmtorată să comunice în limba română. Observația sătenilor veniți cu treburi ori în vizită la Chișinău, Bălți, Tighina, Cahul și în multe alte centre raionale era că au nimerit într-un oraș de prin centrul Rusiei. Deprinderea sovietică să vorbească la oraș, oricât de stâlcit, dar în limba rusă, le-a intrat sătenilor atât de mult în sânge, încât unii dintre ei o mai au și astăzi.

Senzația de năduf cauzată în RSS Moldovenească de teroarea limbii ruse era totală. La sfârșitul anilor 1980 ea devenise insuportabilă. Această stare explică aderența aproape totală a românilor moldoveni la revendicările mișcării de eliberare națională încă de la primele ei zvâcniri. Lupta pentru dreptul la viață al limbii moldovenești/române, a revenirii scrisului ei la grafia firească, latină, legiferarea pentru ea a unui statut oficial care să-i asigure funcționalitatea în toate sferele, i-a unit pe toți moldovenii de la sate și orașe. Unirea lor pe această platformă i-a umplut pe moldoveni de curaj și determinare. Le-a arătat că sunt o forță cu care monstruosul aparat sovietic a fost impus să se socotească. Ar fi putut să o facă din considerente tactice. Până la revenire în forță, după ce se mai așază praful stârnit de revoluțiile europene. În acest sens, dobândirea formală a dezideratelor naționale lingvistice în august 1989 încă nu însemna mare lucru, dacă PCUS și statul pe care acesta îl ținea în mâini, URSS, reușea să se salveze și să se reinventeze după colapsul comunismului în Europa. Anul 1990 se arăta deci unul de hotar în disputa dintre PCUS și mișcările naționale din republicile unionale. Discursul public justițiar al mișcărilor pătrunsese mult prea adânc în conștiințele oamenilor și le cucerise, în timp ce PCUS era în declin după căderea comunismului în Europa de Est și valul de dezvăluiri ale crimelor în dosarul terorii roșii ce i se atribuia pe merit.

Desigur, PCUS și-ar fi dorit domolirea mișcărilor, ca prim remediu de dizolvare a lor. Acest lucru putea fi obținut prin anumite cedări și promisiuni manipulatoare cu efect. În RSS Moldovenească această mișcare tactică a venit în toamna anului 1989 în forma unei promisiuni că următoarele alegeri în Sovietul Suprem (parlament) se vor face pe criterii democratice, pluraliste. Era incredibil: în RSS Moldovenească se anunțau primele alegeri democratice, iar cuvântul pluralism era cel mai la modă. Un proiect de lege vehiculat în public timp de câteva săptămâni presupunea alegeri uninominale în 120 de circumscripții. În condițiile anului de mare fierbere națională, 1989, alegerile pe circumscripții mari ar fi adus în legislativ o majoritate absolută, formată din personalitățile cele mai proeminente ale mișcării naționale și democratice ale vremii. Alegerile în Sovietul Suprem al URSS din toamna anului 1989, în care din partea RSS Moldovenești au fost alese anume aceste personalități, au arătat că un scrutin pentru legislativul republican ar fi fost, cu siguranță, o reeditare fericită a Sfatului Țării anilor 1917-1918, cu toate consecințele decurse din această calitate.

Nu a fost să se întâmple tocmai așa. Cineva de la partidul comunist și-a dat seama cum se formează la moment roza vânturilor istorice și a hotărât să schimbe, cât se mai putea încă, direcția de batere a lor. Mai întâi, alegerile pentru legislativul republican au fost decalate cu trei luni și fixate pentru începutul de an 1990. Apoi, la 23 noiembrie 1989, a apărut o lege în care circumscripțiile au fost micșorate drastic, iar numărul lor mărit exponențial – până la 380. Mișcarea democratică a fost prinsă pe picior greșit, acceptând sistemul, pentru că această vicleană invenție aparatcică permitea diluarea cel puțin de patru ori a elementului național cu șanse de accedere în forul legislativ și creșterea șanselor de promovare în parlament a nomenclaturii de partid și sovietice, dar și a partidei interfrontiste antinaționale din zonele proaspăt industrializate. Întâmplător sau nu, dar între aceste evenimente, la Chișinău este adus din Tadjikistan, unde făcea munca namestnicului Moscovei în organizația de partid a acestei republici asiatice, Petru Lucinschi, unul dintre cei mai aprigi luptători împotriva naționalismului românesc în anii 1960-1970 în RSS Moldovenească. La 16 noiembrie 1989, Lucinschi devine prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldovenești. Aducerea lui Lucinschi s-a făcut la cererea insistentă a unor lideri naivi ai Mișcării naționale și a fost una dintre cele mai mari greșeli, între altele zeci, comise de ea. Moscova a dat cu mare satisfacție curs cererii mișcării moldovenești de relocare în republică a lui Lucinschi, aparent cedându-i milostiv în fața unui demers, în fapt, însă, expediindu-i călăul care o va executa cu sânge rece. Și nu numai: Lucinschi va munci din greu la scoaterea reprezentanților mișcării din arcul puterii politice, va crea viclean toate condițiile pentru resuscitarea și legalizarea partidului comunist, interzis la 23 august 1991, și pentru revenirea la putere în Republica Moldova, deja independentă, a nomenclaturii comuniste sovietice care, prin descendenți, se află acolo și astăzi. Dar asta se va întâmpla mai târziu. În perioada care a mai rămas până la alegerile din februarie și martie 1990, Lucinschi trebuia să-și demonstreze toată iscusința lui de aparatcik. Sarcina pe care o avea în funcția de prim-secretar al CC al PCM era să diminueze impactul Revoluției române în teritoriul încredințat lui și să organizeze lucrurile în RSS Moldovenească în așa fel ca în viitorul Soviet Suprem (parlament) al republicii, oamenii pe care ar putea să conteze partidul să nu scadă prea mult. Într-un fel i-a reușit, pentru că, datorită sistemului de 380 de circumscripții, în parlamentul ’90 au intrat doar 130 de reprezentanți direcți ai Mișcării, ceilalți constituind ori oponenți fervenți ai restructurării, ori masa maleabilă din care s-a plămădit un bloc agrarian – măciuca cu care s-a dat în cap mișcării de eliberare națională, s-au dat primele și cele mai mari lovituri de corupție și din care s-a constituit un partid al revanșei neocomuniste.

* * *

Aceste „realizări” de etapă ale noului prim-secretar se datorează parțial și instituțiilor de presă controlate de partidul comunist, iar dintre acestea, în primul rând, televiziunii și radioului de partid. Așa-numita campanie electorală, desfășurată fără reguli, cu presiuni mari din partea aparatului de partid, a fost ultima picătură care a umplut paharul răbdării. Jurnaliștii de la Comitetul de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești (denumirea completă a instituției) se sufocau în strânsoarea birocrației de partid din interiorul instituției și din afara ei. Jurnaliștilor li se cerea să blameze revendicările mișcării de democratizare și să ajute partidul comunist la blocarea inițiativelor ei. În lunile din iarnă-primăvară s-a acumulat o masă critică de rezistență împotriva presiunilor politice și a cenzurii instituționalizate. Imediat după alegerile din februarie-martie, în Redacția de Informații TV a izbucnit o grevă japoneză. Jurnaliștii au declarat vot de blam redactorului-șef și au cerut înlocuirea lui. Conducerea Comitetului de Stat, adeptă a poziției CC al PCM și a stilului de lucru al prim-secretarului Lucinschi, a încercat să numească o persoană din afara redacției, fidelă lor. Jurnaliștii au respins categoric tentativele de numire în fruntea redacției a unui acolit al nomenclaturii de partid. După negocieri îndelungi, redacția a acceptat compromisul numirii jurnalistului Efim Josanu în funcția de redactor-șef. Compromisul a fost și din partea colegului nostru, dedicat trup și suflet știrilor sportive și voit distant de cele social-politice și economice, predominante în viață și în emisiuni, care, precum ne mărturisea, îl plictiseau.

Între timp a venit și izbăvirea de jugul partidului comunist. Una din primele legi adoptate de noul Soviet Suprem al republicii a fost redenumirea Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune în Radioteleviziunea Națională. Deși nedefinit în detalii, instituției i se dădea un statut de serviciu public, căruia i se cerea reflectarea evenimentelor, respectând pluralismul de opinie și echidistanța. Faptul a ajutat foarte mult în reconstruirea de mai departe a structurilor televiziunii în general și ale redacției Actualități TV în special. A urmat o regândire a blocului de știri. Norocul a fost să-l avem adept și sprijin în toate schimbările structurale, de politică editorială și tehnice, pe regretatul Constantin Pârțac, directorul general de atunci al televiziunii. Oponentul lui și reprezentantul partidei Lucinschi era Adrian Usatâi, care, după plecarea lui Stepan Ivanovici Lozan, devenise președinte al instituției. Pârțac era „omul nostru” în conducerea „de vârf”. Acolo a promovat atât noua denumire a emisiunii, propusă de noi – programul informativ „Mesager” –, cât și noua componență a conducerii redacției: E. Josanu, V. Saharneanu, P. Bogatu și V. Scobioală. Sub egida lui Constantin Pârţac, Televiziunea Națională s-a bucurat de cea mai mare apreciere şi de cea mai înaltă cotă de credibilitate din istoria acestei instituții. Principiile lui Constantin Pârţac vizau respectarea pluralismului politic, se bazau pe corectitudine și profesionalism, pe conceptul că misiunea instituției este să apere interesul public și să informeze corect și imparțial despre actul guvernării.

Cu siguranță, că tot ce a făcut, a scris şi a promovat Constantin Pârţac constituie un patrimoniu inestimabil al breslei jurnalistice din Republica Moldova și nu numai, un exemplu de viață trăită corect și cu demnitate. Cu el, redacția noastră a trecut proba de foc și de profesionalism în reflectarea celor mai importante și vibrante evenimente ale perioadei: legiferarea Tricolorului la 27 aprilie, Podul de Flori de la 6 mai, alegerile prezidențiale în România din 20 mai, acțiunile subversive ale partidei separatiste de peste Nistru și din sudul republicii. Către data lansării nemijlocite a emisiunii „Mesager”, redacția a venit bine rodată în evenimentele din vara-toamna anului 1989 și iarnă-primăvară-vară ale anului 1990.

Prima ediție a noului format de știri a fost pusă pe post la 1 iulie 1990, având vestimentația video și audio elaborate grafic în studiourile TVR de la București. Obiectivul nostru era să cuprindem în cele 30 de minute (în fapt durata ajungea deseori până la 60 de minute și mai mult), rezervate emisiunii, toate evenimentele relevante întâmplate în 24 de ore. Se cerea introducerea unui regim de lucru non-stop: 24/24 - 7/7. Redacția a fost împărțită în două mari echipe, lucrând în ture. Turele active, responsabile de emisiunea „Mesager” (română/rusă), țineau o săptămână, adică 7 zile. În afara lor, redactorii aveau de pregătit și alte emisiuni, nu mai puțin populare și importante: „Informații, comentarii, muzică”/„Nota bene”, „Teleexpres”, „Mapamond”, „Telematinal”.

Am savurat din plin libertatea creației jurnalistice câștigată în anul 1990. Întreaga redacție trăia și lucra într-o însuflețire de neuitat. Apariția camerelor video și posibilitatea de scurtare la maxim a procesului de montare a materialelor ne-a apropiat foarte mult de ceea ce azi se numește conectare instantanee la eveniment. Operativitatea informării publicului a crescut substanțial. Pe de altă parte, se făceau simțite tentativele de blocare a activității redacției venite dinspre subdiviziunile de aprovizionare tehnică și tehnologică, supuse președintelui instituției. Dispozițiile coborâte de acolo prevedeau distribuirea doar a câte cinci litri de combustibil în zi pentru o mașină. Punctul de aprovizionare a lor era la 7 km distanță de televiziune. Uneori, echipele de filmare rămâneau blocate în trafic din această cauză, ori nu reușeau să ajungă la eveniment. Au fost multe cazuri când redacția rămânea fără cota solicitată de operatori. Alteori cota era satisfăcută, dar operatorii se prezentau în redacție fără casete sau acumulatori la camere. Redacția avea nevoie de altfel de aprovizionare și soluția a fost găsită. De comun acord cu directorul televiziunii, mijloacele căpătate din primele reclame comerciale au fost îndreptate la procurarea rezervelor proprii de benzină, a camerelor de luat vederi, a casetelor, a acumulatorilor și a altor dispozitive fără de care televiziunea nu poate să existe. În asemenea condiții, și pentru a spori operabilitatea echipelor, șoferii și operatorii au fost arondați informal redacției, deși formal făceau parte din alte subdiviziuni.

Această formă de organizare a lucrului redacțional s-a arătat extrem de eficientă în oglindirea unor evenimente de natură extremală care au avut loc la Nistru și Dubăsari, dar și în sudul republicii, în regiunea găgăuză. Mișcările separatiste se întețiseră în a doua jumătate de an. Moscova făcea presiuni, antrenând în lucrul ei diversionist și componenta militară. Urmărea să determine năstrușnica republică să semneze un acord de reconstituire a Uniunii Sovietice. Harta diversiunilor s-a extins dramatic. Echipele de filmare revenite de la un eveniment erau imediat îndreptate cu un alt jurnalist către altul. Astfel s-au putut face reportajele cu blocarea de către separatiști a podului peste Nistru de la Dubăsari și a provocărilor cu folosirea armelor de foc și uciderea acolo a unor oameni nevinovați, din 1 și 2 noiembrie 1990, dar și a seriei de materiale despre așa-numitul Marș spre Găgăuzia al voluntarilor moldoveni din 25-30 octombrie 1990. Echipele „Mesager”-ului s-au aflat zi și noapte în miezul acestor evenimente și au prezentat în mod operativ și exhaustiv desfășurarea pe etape a conflictelor și punctele culminante ale lor. De multe ori era cu risc pentru viața membrilor acestor echipe, așa cum a fost chiar în ziua de 30 octombrie 1990. În acea zi am însoțit, filmând până la intrarea în Comrat, coloana de blindate a Ministerului de Interne unional de la Moscova, trimisă adică întru salvarea găgăuzilor de sălbăticia moldovenilor. La întoarcere ne-am pomenit pe neașteptate în cleștele a două basculante de mare tonaj, apărute amenințător din plantațiile de vie. Era o ambuscadă, iar manevrele lor pe șoseaua pustie nu lăsa loc de dubii – cei de la volanul lor, inși îmbrăcați în uniforme militare de camuflaj, urmăreau blocarea, apoi strivirea noastră între fiarele celor doi monștri pe roți. Reacția curajoasă și profesionistă a șoferului bătrânei „Volga” ne-a scos de sub lovitură exact în momentul când ea urma să se producă. Situațiile acestea rămân de obicei după cadru. Ele fac parte din marja de risc profesional, deși în acea perioadă tensionată marja riscului depășea înzecit marja de securitate a jurnalistului revenită obligațiilor statului.

De fapt, obligațiile de siguranță și securitate din partea statului lipseau cu desăvârșire, iar jurnaliștii plecau în misiuni periculoase pentru viață pe risc propriu. Mai mult, lucrul lor era rău famat de către cei puși în fruntea instituției ca să le apere interesele și viețile în forurile statului. Mă refer aici în primul rând la conducătorul de atunci al Radioteleviziunii Naționale, A. Usatâi, care a încercat în repetate rânduri să supună Redacția, să intervină în politică ei editorială, să o subjuge interesului cercurilor politice proimperiale pe care le servea. Această neputință care îl umilea în fața patronilor lui ideologici, Usatâi o răzbuna prin promovarea unor himere propagandistice sovietice în emisiunile pregătite de alte redacții. O făcea din abundență și cu mult tupeu. Nu întâmplător, Marea Adunare Națională convocată la 16 decembrie 1990 în centrul civic al Chișinăului – un ultim acord politic de mare amploare al anului – constată într-o hotărâre specială că „Radioteleviziunea Națională a Republicii Moldova, în pofida deciziilor Parlamentului Moldovei, continuă să fie un instrument în mâinile structurilor de ocupație, promovând de cele mai multe ori principiile ideologiei comuniste falimentare”, cerând destituirea directorului ei general.

(Va urma)