Pământ şi apă. Glose istorico-literare la Eminescu
Pentru tipar
Moto:
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Mihai Eminescu, Scrisoarea III
Printr-o expresie laconică şi foarte precisă – pământ şi apă – Mihai Eminescu a reprezentat bogăţia supremă a unei ţări şi a unui neam: lipsită de pământ, unde s-ar întinde ţara? Sau: fără apă, cine din locuitori va supravieţui? Am putea conferi chiar un sens spiritual acestor averi pământeşti: „pentru că apa şi aerul, şi cerul e tot ce-avem mai frumos, tot ce avem mai sfânt...” (Ion Druţă). Iar dacă, în viziunea eminesciană, toţi invadatorii s-au topit într-„o apă ş-un pământ”, înseamnă că cele două elemente constituie materia primordială, ireductibilă, din care se înfăptuieşte zidirea lumii. Aşadar, pământul şi apa, adică esenţele.
Această formulă poetică o întâlnim nu doar la Eminescu. Pământ şi apă mai ceruse Darius I, împăratul persan, după cum ne informează părintele istoriei Herodot, când a încercat să supună triburile sciţilor conduse de regele Idanthyrsos (Istorii, IV. 126). Aceeaşi solicitare Darius o adresează apoi oraşelor-state greceşti (Ibidem, VI. 48), lucru pe care îl va face şi urmaşul său, Xerxes I (Ibidem, VII. 131-132, 138). Dar, cu un secol mai devreme decât Darius şi Xerxes, împăratul Nabucodonosor l-a trimis pe generalul Olofern să ceară pământ şi apă de la popoarele Orientului Apropiat. Ultimul amănunt îl aflăm din Vechiul Testament (Cartea Iuditei, 2. 6-7). Fragmentele indicate sugerează o origine persană a expresiei pământ şi apă, aceasta fiind utilizată pentru a cere capitularea necondiţionată a teritoriului ţării. Am putea să ne întrebăm însă din ce sursă a aflat-o Eminescu. Istoricul literar D. Murăraşu propune o soluţie: „Înţelesul versurilor ni-l dă Herodot, pe care Eminescu l-a cunoscut, după cum se vede, foarte bine” [6, p. 275]. Bartolomeu V. Anania, teolog şi literat, într-o notă de subsol la ediţia jubiliară a Bibliei (2001), menţionează că sintagma respectivă a fost „preluată de Eminescu, desigur, din Biblia lui Şerban” [1, p. 1227], adică din prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română (1688).
Am recitit din această perspectivă Scrisoarea III, punând la cântar verosimilitatea celor două surse textuale pentru Mihai Eminescu. La un moment dat, am avut impresia că, dincolo de tablourile artistice ale poemului, se ghiceşte o viziune mai amplă asupra trecutului nostru. Apelând la substantive proprii şi termeni din epocă, făcând aluzii la evenimente şi personalităţi istorice, Eminescu compară subtil istoria românilor cu istoria lumii antice. Poetul aminteşte fluviile Eufrat, Tigru şi Nil, leagăne ale civilizaţiilor orientale, inserând în enumerare şi Dunărea bătrână (v. 29). Trebuie deci să înţelegem că, în bazinul Dunării, la fel, s-ar fi dezvoltat una din marile civilizaţii ale lumii. Un important element de continuitate pe parcursul epocilor istorice îl constituie metropola antică Roma, care, în contextul medieval din Scrisoarea III, dă nume centrului politic al imperiului otoman (Constantinopol/Istanbul) – Roma nouă (v. 46), faţă de care alte puteri se înclină la pământ (v. 46). Trecerea armatei otomane peste Dunăre, legând vas de vas (v. 63), imită acţiunile similare ale lui Darius I (în anul 514 î. Hr.), Alexandru Macedon (335 î. Hr.) şi Traian (101-102 d. Hr.), în timpul campaniilor nord-dunărene. Iar în versul „Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod” (v. 117), se identifică o referinţă expresă la podul lui Apollodor din Damasc, peste care au trecut oştile romane în a doua expediţie contra dacilor (105-106 d. Hr.). Mircea cel Bătrân apare înaintea sultanului Baiazid I drept un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port (v. 74), evocând, astfel, un topos al literaturii antice, care constă în elogiul simplităţii, ca virtute proprie înţelepţilor. „Sunt om simplu, puţin necioplit, şi nu am altă grijă decât adevărul”, spune unul din personajele lui Platon (în dialogul Hippias cel bătrân, 288 d). Interogaţia retorică „Eu? [Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul]...” (v. 129) îşi are rădăcinile în reproşul regelui get Dromichaites, adresat cuceritorului macedonean Lisimah, căruia „i-a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I-a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor neamuri de soiul lor” (Strabon, Geografia, VII. 3. 8). Imaginea vizuală „orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni” (v. 144), pare a fi, şi ea, un ecou din izvoarele antice: perşii i-ar fi ameninţat pe spartani, în caz de nesupunere, că săgeţile lor vor acoperi soarele, întunecând câmpul bătăliei. Incidental, alte referinţe la antichitatea clasică se conţin în lexemele: rapsozii (v. 195), eroii (v. 197), veacul de aur (v. 204), Sybaris (v. 211), roman (v. 239), Traian (v. 240), plebe (v. 241), iloţi (v. 245), urmaşii Romei (v. 249), origine romană (v. 264). Dar indicaţia esenţială, din care aflăm rostul acestui miscelaneu istoric, este următoarea. Eminescu a reprezentat lupta dintre Ţara Românească şi imperiul otoman, la Rovine (10 octombrie 1394), după modelul războaielor medice, dintre Atena şi imperiul persan (sec. 5 î. Hr.). Elementul de legătură textual pare a fi expresia pământ şi apă, cerute de ambii cuceritori, Xerxes şi Baiazid. Deznodământul, atât pentru evenimentele antice, cât şi pentru cele medievale, este unul: cei mici, cei puţini, cei slabi, cei săraci i-au învins pe cei mari, puternici şi trufaşi. Sorţii, aşadar, par să încline pentru Istoriile lui Herodot – de la el a fost preluată expresia pământ şi apă, alături de multiple amintiri din lumea greco-romană.
Dacă însă ne oprim la primul vers din Scrisoarea III: „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă” (v. 1), remarcăm faptul că şi în Psalmii regelui David substantivul limbă este frecvent utilizat în calitate de sinonim arhaic pentru popor, etnie [14, p. 467]. Citim în traducerea Psalmilor de mitropolitul Dosoftei: „Şi-ţ vor cinsti svântul nume / Limbile toate din lume” [5, p. 223], „Şi te mutai din limbă pre limbă, / Şi di-mpărăţâi nepăţând scârbă” [5, p. 234]. Sunt şi alte pasaje biblice ilustrând acelaşi înţeles pentru limbă [4, p. 766], pe care l-a folosit şi Mihai Eminescu în Scrisoarea III. Ameninţarea lui Baiazid I de a „schimba” coroana domnului Ţării Româneşti „într-o ramură de spini” (v. 78) conţine o clară aluzie evanghelică (Matei 27. 29). Ne-am întreba de asemenea: de ce domnul român vine sprijinit într-un toiag (v. 109), sau de ce pare un moşneag (v. 110)? Imaginarul eminescian se constituie din comparaţiile ce străbat spaţii şi epoci istorice. Cu un toiag şi-a condus poporul Moise, cu toiagul a făcut minuni în faţa lui Faraon, iar apoi a despicat valurile Mării Roşii şi, tot cu un toiag, a scos apă din stâncă. Similar, prin moşneag se poate înţelege patriarh, conducător legendar al vechilor evrei, aşa cum au fost Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi Aaron. Iată deci argumentele pentru sursa de inspiraţie biblică a lui Eminescu.
Există mărturii precum că tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, ar fi fost posesorul unei ediţii a Hronografului lui Mihail Moxa, conţinând informaţii de istorie universală şi românească [2, p. 445]. Poate că la Cernăuţi, în biblioteca dascălului Arune Pumnul, a citit fragmente din Biblia lui Şerban, din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Dacă nu-l cunoscuse mai devreme pe Herodot, atunci opera părintelui istoriei, ca şi lucrările altor antici, i-au fost recomandate la universităţile din Viena şi Berlin [2, p. 438]. Povestea visului întemeietorului Osman a împrumutat-o tot din mediul ştiinţific german, din lucrarea lui Hammer, Istoria Imperiului Otoman [2, p. 261]. Este foarte probabil ca aceste lecturi să le fi făcut individual, în timpul peregrinărilor, când era văzut cu un geamantan plin de cărţi [8, p. 162; 2, p. 319]. În timpul unei vacanţe din vara lui 1878, Eminescu a vizitat de câteva ori localitatea Turnu-Severin, unde putea cunoaşte vestigiile podului lui Apollodor [11, p. 202]. Aflat în pragul bolii fatale, Eminescu îşi planifica să procure ediţii ale Bibliei în mai multe limbi [2, p. 335]. Tot atunci, admiraţia pentru lumea clasică ajunsese până la limita când recomanda să se traducă în latină toate cărţile şcolare, limbă în care să fie predate celelalte discipline [2, p. 331]. Din ce sursă, aşadar, a preluat expresia pămînt şi apă? Din ambele deopotrivă, din cea biblică şi din cea greacă, pentru că acesta este mesajul versurilor analizate: îmbinarea a două tradiţii culturale care au dat naştere culturii româneşti.
Într-o epocă de admiraţie pentru valorile clasice şi cele biblice, proprie contemporanilor lui Eminescu, s-a configurat viziunea poetului asupra trecutului românesc, împrumutând chipuri şi înţelesuri din istoria altor popoare. În Scrisoarea III, românii au fost reprezentaţi alături de marile civilizaţii antice, temă pe care autorul a abordat-o explicit în poemul Memento mori. Privind în perspectivă diacronică, românii le succedă pe celelalte civilizaţii, au acelaşi rol istoric ca şi odinioară iudeii, grecii sau romanii. Această succesiune subînţelege concepţia caracterului ciclic al istoriei, asemenea unei uriaşe roţi care, pe rând, înalţă şi coboară civilizaţiile [3, p. 236, 240]. Într-un manuscris eminescian găsim: „În suta a XV, avanscena teatrului Universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei” [12, p. 59]. Mai devreme (1843), Mihail Kogălniceanu, în Cuvânt-ul pentru deschiderea cursului de istorie naţională, declarase un mai mare interes pentru biruinţele armelor române, decât acelea de la Maraton şi Salamina [10, p. 249]. Afirmaţia presupune o comparaţie implicită cu grecii şi atribuirea unui loc echivalent românilor. Această tendinţă a gândirii eminesciene o surprinde poetul Ioan Alexandru: „El este cel dintâi care face din Ştefan cel Mare şi Putna Rusalimul neamului românesc” [12, p. 49]. Să continuăm raţionamentul lui Eminescu în mod inductiv: istoria românilor află tangenţe în trecutul biblic..., deci istoriei neamului nostru îi este caracteristic providenţialismul (Dumnezeu patronează evoluţia istorică), evenimentele şi personalităţile româneşti comportă valoare exemplară, românii sunt poporul ales şi se îndreaptă spre un ţel mântuitor. Inserând în discursul său referinţe la confruntările Daciei cu năvălitorii, Mircea cel Bătrân vorbeşte în numele unui trecut milenar, a unei tradiţii politice şi morale neîntrerupte. Nu este deloc indiferent faptul că Eminescu a apelat anume la istoria greco-romană şi la cea iudaică. Amândouă se află la izvoarele spiritualităţii româneşti (şi a celei europene, în genere), ca un pământ şi o apă ale fiinţei noastre.
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură (ed. B. V. Anania), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
2. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Chişinău, Hyperion, 1993, vol. I.
3. M. Cimpoi, Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, Chişinău, Gunivas, 2003.
4. Dicţionar Biblic (red. J. D. Douglas; trad. L. Pup, J. Tipei), Oradea, Cartea Creştină, 1995.
5. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Chişinău, Litera, 1998.
6. M. Eminescu, Poezii (ed. D. Murăraşu), Bucureşti, Minerva, 1972, vol. III.
7. C. C. Giurescu, Istoria românilor (ed. D. C. Giurescu), Bucureşti, All educational, 2007, vol. I.
8. Istoria literaturii române (coord. Al Philippide ş.a.), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1973, vol. III.
9. Istoria veche a spaţiului românesc. Crestomaţie (red. A. Zanoci), Chişinău, Cartdidact, 1999.
10. M. Kogălniceanu, Profesie de credinţă, Bucureşti, Litera internaţional, Chişinău, Litera, 2003.
11. G. Munteanu, Hyperion, 1. Viaţa lui Eminescu, Chişinău, Ştiinţa, 2002, ed. a 2-a.
12. T. Nedelcea, Eminescu, istoricul, Craiova, Scrisul românesc, 1998.
13. Proză istorică greacă (ed. D. M. Pippidi), Bucureşti, Univers, ş.a.
14. L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române (coord. Al. Dobrescu), Chişinău, Litera, 1998.
15. H. Zava, Dicţionar Eminescu (nume proprii), Chişinău, Cartier, 2000.
16. Историки античности (сост. М. Томашевской), Москва, Правда, 1989, том I.
17. Платон. Диалоги (под общ. ред. А. Ф. Лосева, В. Ф. Асмуса), Москва, Эксмо, 2008, книга I.