Giorgos SEFERIS – Mit și istorie poetică

Când citești opera unui deținător al Premiului Nobel pentru literatură, mai ales dacă acesta este poet, constați că limba în care a scris este nu doar un instrument al comunicării, ci și expresia rafinamentului cultural al poporului care o vorbește. Constați astfel un fenomen de ridicare la rang de universalitate a unui idiom specific unei etnii. În fapt, limba națională în care scrie un deținător al premiului Nobel devine un cod sacru de comunicare a existenței istorice a poporului său.

În cazul lui Giorgos Seferis, greaca modernă a limbajului său poetic răscolește mileniile antichității, când greaca veche funcționa ca limbă a unei mari culturi a omenirii. Neogreaca apare, în raport cu limba-mamă, ca un cod cultural primenit de trecerea prin milenii, fiind astăzi singura limbă modernă, vie, fidelă denumirii limbii-mamă. Totodată, și-a păstrat matca, germinând în spațiul mustind de istorie al Greciei antice, alături de mărturiile trecerii prin cultură și prin istorie, a poporului grec.

Opera lui Giorgos Seferis ne ajută să depunem mărturie pentru valoarea culturală a rafinării cuvântului comun și a transformării lui în semn sacru al timpului mitic al omenirii. Diplomatul Giorgos Seferis, om de cultură și intelectual rasat, a creat, în limbajul artistic, căi de comunicare cu lumea, confirmând rolul poporului în care s-a născut în configurarea istoriei omenirii.

Premiul Nobel pentru literatură, acordat lui Giorgos Seferis a fost argumentat astfel: „pentru eminenta sa operă lirică, inspirată de o profundă dragoste pentru lumea elenică a culturii”. Se știe că orice deținător al acestui premiu se înscrie în galeria celor care rămân în istoria culturală drept valori naționale intrate în universalitate.

Iată cum, cu discreția intelectualului diplomat, Giorgos Seferis a construit și consolidat punțile comuniunii într-o lume măcinată de dezbinare. Opera sa construiește o solidă metaforă a perenității culturii, ducând puterea cuvântului în farmecul mitului, ridicându-l astfel deasupra curgerii timpului.

Poetul a condus cuvântul pe calea spre veșnicie, asociindu-l cu spațiile mitice ale lumii elene, în cei 31 de ani de carieră, dând tuturor o lecție de eleganță diplomatică, făcând să viețuiască în contemporaneitate ideile umanismului elen. Istoria însăși, ca expresie a curgerii timpului evenimențial, definit de succesiunea dialectică a epocilor, devine mit, fiind netrecătoare în opera poetului. Având șansa să se nască într-o familie de intelectuali, poetul a beneficiat de un climat cultural de înaltă valoare, încărcat de aura academică a spiritului grecesc.

Grăitoare, în acest sens, sunt titlurile volumelor sale de poezii. Dintre acestea, Mythistoria validează ideea de timp mitic, pe care poetul îl atribuie Greciei, demonstrând astfel nu doar continuitatea istorică și culturală a țării sale, ci și sacralitatea acestui pământ, mitizat de o cultură robustă, aflată la baza culturii umanității.

Deși nu găsim o exprimare explicită a ideii de sacru, atribuirea acestei valori culturale, edificatoare se face discret țării sale, prin aducerea în vecinătatea ființei umane a zeilor vechii Elade. Astfel, titlul volumului asociază două categorii temporale: istoria, prin definiție supusă trecerii și mitul, care convertește timpul profan în timp sacru, ciclic, etern. În acest fel, subtil și profund simbolic, poetul aduce în prim-plan o Grecie – pământ binecuvântat, al cărei timp este un melanj între mit și istorie, între evenimențialul trecător și arhetipul etern. „Mythistoria” este un mixonim care definește o țară unică, a cărei identitate este eminamente culturală, care trăiește un timp-spirală, ancorat în arhetipul Greciei antice. Nota de sacralitate este evidentă, înnobilând relațiile interumane. Oameni și zei își desfășoară existența pe coordonatele oferite de această Mythistorie, conferind identitate și perenitate spațiului și timpului.

Ne permitem să asociem această viziune a lui Seferis cu mesajul transmis de Eminescu în manuscrisul 2257: „Sufletul lumii este eu. Fără eu nu există timp, nu există spațiu, nu există Dumnezeu. Fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec; ochiul e lumina, auzul e cântecul, Eu e Dumnezeu”. O excepțională ambiguitate gramaticală din perspectiva funcției sintactice. Structura nominală Eu e Dumnezeu are o configurație bipolară, marcată de reversibilitate. Aforistic (ca sens) și lapidar (ca formă), Eminescu surprinde în cuvânt tot procesul transferului biunivoc de prerogative. Ființa umană are autoritate, identitate, independență, cu alte cuvinte – destin. Dumnezeu apare în raport de egalitate. Prerogativele demiurgice nu îi aparțin doar Lui. Nu este unic, prin autoritate și atotputernicie. Omul este o reflectare a părții în întreg, iar Dumnezeu este un întreg tributar lumii create, o multiplicare a unicității, un exercițiu voluntar de creație divină. Omul este o încercare a lumii de a căpăta chip cu suflet și rațiune: în fiecare om o lume își face încercarea. Eul este catalizatorul reacției dintre Dumnezeu și lumea re-creată de om, de obedientul om originar, conform poruncii din momentul Facerii. Concilierea pământului cu cerul (poetica elementelor lumii romantice) – sufletul lumii este Dumnezeu – și ieșirea din finitudine. Astfel, Dumnezeu și lumea re-creată de om, iar nu Lumea dintâi, se poziționează în atemporal, construind un arhetip al existenței creatoare. În același manuscris, Eminescu susține că Dumnezeu e în lume ceea ce sufletul atomist este în om. Transcendentul există deopotrivă în Dumnezeu și în om. Astfel, poetul descrie simultan ontogonia, cosmogonia și teogonia. Dintre acestea, cosmogonia este locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu. La Seferis, ontogonia se află în centrul creației și are rolul de a construi destine lumești exemplare. Se pare că transcendentul coboară și ființa se umple de sacralitate. Un semn al acestui proces de transfer de prerogative este Pomul și sufletul: „când vrei să-l cunoști/ trebuie să privești în alt suflet”. Acest alt suflet este fie un alter ego spiritualizat, fie alteritatea reprezentată de Dumnezeu. Poezia Pe un stih străin pune ființa umană alături de zei, care funcționează ca modele comportamentale, instituind astfel sistemul de valori: „Fericit cine a călătorit ca Odiseus./ Fericit dacă în ceas de plecare simțea puternica armătură a unei iubiri, în tot trupul, ca venele-n care vuiește sângele”.

Divinitatea apare într-un dialog sugerat cu omul, favorizând comunicarea ca mijloc de exprimare, de exteriorizare a dragostei. În fapt, iubirea este un sentiment care, asemeni muzicii,  creează armonia și generează un timp etern: „Iubire cu nesfârșit ritm,/ invincibilă ca muzica și eternă/ fiindcă s-a născut când ne-am născut și, de murim, nici noi nu mai știm că ea moare și nici lumea nu mai știe”.

Poet rafinat, diplomat de carieră și om de cultură, Giorgos Seferis închină, iată, odă limbii sale materne, veche de milenii și, deopotrivă, generatoare și păstrătoare de cultură. Relația cu Dumnezeu este consolidată de dialogul dintre cei doi: ființa umană-divinitate și are un rol salvator pentru spiritul interogativ. Dialogul om-divinitate asigură starea de fericire, una cerească, sacră, specifică zeilor. Iată că astfel, omul intră în mit, pe o poartă larg deschisă de sacru și preia prerogativele divinității: „Pe Domnul Îl rog să pot spune, într-o clipă de rară fericire,/ care e-această dragoste”.

Destinul zeiesc este un ideal pentru ființa umană. Așteptarea lui Odiseu, la ieșirea din casa lui mitică, are sensul sacralizării cuvântului străvechi și evocă astfel vechea Eladă: „Și mi se arată în față iar și iar/ năluca lui Odiseus cu ochii înroșiți/ de sarea talazurilor/ și de vastul dor de-a vedea din nou fumul/ce iese din căldura casei lui (…)”. Are loc o convertire a cuvântului comun în cuvânt sacru. Dar ceea ce impresionează este faptul că acest cuvânt sacralizat este expresia „limbii noastre”, de fapt a limbii grecești, care nu doar prin vechime, ci și prin puterea de a genera cultură, are aura sacră: „Măreț e Odiseus murmurând în barba-i albită/ cuvinte ale limbii noastre/ așa cum se vorbeau acum trei mii de ani”. Poetul dedică, iată, o subtilă odă limbii materne, întărindu-i valoarea culturală pentru întreaga omenire.

Bibliografie:

Georgios Seferis, Cele mai frumoase poezii, https://lyricstranslate.com/ro/giorgos-seferis-lyrics.html.

Manuscrisele Mihai Eminescu, Ediție îngrijită de Eugen Simion, București, Editura Enciclopedică, 2004.