„Români am fost ca boabele-n păstăi”; Spovedanie părintelui Alexei Mateevici; Prin grai și datini mai putem trăi; Și dacă ... (II); Pe sol străin n-am mas și nici nu mânem; Aici a fost și-n veci o să rămână; Cu tine m-am născut în astă lume
Pentru tipar„Români am fost ca boabele-n păstăi”
În memoria părintelui Alexei Mateevici
Trimisul pe pământ al raiului
Din hău să ne salvezi, rătăcitori,
Nici gând s-accepți, să fi știut că mori,
A-i zice balalaică naiului.
Ascuns în taină printre rari comori,
Ales cu grijă, grâu al graiului,
Cu greu porniși la dezvelirea lui
Precum întâii limbii stătători.
Fidel străjer principiilor ei,
Rămâi în front, părinte Alexei.
„Români am fost ca boabele-n păstăi” –
Profetic spus, pe veci ca să rămână
În sufletele semenilor tăi
Simțirea noastră sacră: cea română.
Spovedanie părintelui Alexei Mateevici
Ne vom păstra ființa doar prin graiul
Al mamei, sfânt, de brute ocrotit,
Pe ultim drum plecând, ne-ai profețit.
Noi pe răboj crestatu-ni-l-am, baiul.
Părinte, sfatul l-am urmat cinstit,
I-am șters, prin timp, tot slinul, mucegaiul
(Ni-s martori vii și iadul crunt, și raiul),
Exact așa cum, cert, ne-ai izvodit.
A fost cu noi și e, și-a dăinui
În lungi suiri, căderi, zădărnicii,
Precum urice-atestă și pisanii,
Cât noi am fost, cât súntem și vom fi:
Și ieri, și azi, și mâini, și-n veșnicíi,
Duioasa limbă-a vechilor cazanii.
Prin grai și datini mai putem trăi
Mai-marii lumii ne-au trasat fruntarii,
Memoria ne-a astrucat-o tina,
Ne-astupă orbul robilor retina,
Chiar dacă-s scrum azi káizerii și țarii.
Se umflă-n pene cioara, pațachina,
Când o curtează corbii, buliharii.
Istoria ne-o vântură samsarii
Și ne-o rescrie-o iudă, cabotina.
O, frate-al meu, crescut printre păgâni,
La miez de noapte și în plină zi
Tu graiul mamei-a rugă să-l îngâni,
Să nu rămânem orbi și alalí.
Cu Dumnezeu în suflet, ca români,
Prin grai și datini mai putem trăi.
Și dacă ... (II)
Lui Marin Sorescu
Și dacă graiul acesta, nemuritor,
cu zvon de baladă, cu sonuri de doină străbună,
nu s-ar fi chemat, cum i-i dat, românescu,
el s-ar fi numit,
negreșit,
și acum, și în veac,
Eminescu.
Și dacă plaiul acesta, nemuritor,
de Dumnezeu binecuvântat,
cu oasele străbunilor mei semănat,
nu s-ar fi numit, cum i-i dat, românescu,
el s-ar fi numit,
negreșit,
și acum, și în veac,
Eminescu.
Și dacă astrul acesta, nemuritor,
ce ne privește scânteietor, semeț, din înalturi,
nu s-ar fi numit, cum i-i dat, Luceafăr cerescu,
el s-ar fi numit,
negreșit,
și acum, și în veac,
Eminescu.
Pe sol străin n-am mas și nici nu mânem
Falși protectori cu mină acvilină
Ni-l sapă, neamul, greu la temelie.
Oriunde sunt, tronează, cum se știe,
Principiul lor: dezbină și domínă.
Pe sol străin n-am mas și nici nu mânem.
Acasă – moldoveni, ardăi sau vlahi –,
Să știe ei, modernii padișahi:
Români am fost, români o să rămânem.
Au sârbul și ruteanul nu știu oare
Că altă apă curge azi la moară
Și-s toți egali: slavi, vlahi sau kosovari?
N-a spus-o ieri Gamzatov la avari
Că dacă mâine limba lui dispare,
Atunci el astăzi gata e să moară?
Aici a fost și-n veci o să rămână
Dainează somnul pruncilor la piept
Și múrmurul izvoarelor îngână.
Să deie lupul miercurea la stână,
E-același grai pe mal, că-i stâng, că-i drept.
Ca apa de tămadă din fântână,
În sfânt lăcaș – ca haricul transept,
La greu județ – un ócoș înțelept,
Așa e limba noastră cea română.
Cu vorbe din Scriptură, port recept:
Altíță, íe, bernevéci, târsână,
Icoana sfântă – simbol și precept,
Străjer al dăinuirii și stăpână
Aici a fost și-n veci o să rămână
Eterna limbă-a noastră cea română.
Cu tine m-am născut în astă lume
Creșteam Matusalem sau pasager,
Cu trilul dulce anii legăna-mi-i,
Doinind suavul „Nani, puiul mamii!”
Ori, poate,-adagiu’ – `Adio! Somn lejer!
Când fu să vin, dădură-n floare ramii.
Pleca-voi când vor fi în chingi de ger.
Vor plânge mieii triști de pe lăicér,
Vor râde derbedeii și infámii.
Așa e râsu’ – plânsu’ cu-al său nume:
Să râdă și să plângă laolaltă.
Cu tine am venit în astă lume
Și tot cu tine plec și-n ceealaltă,
Căci serv ți-am fost, iar tu mi-ai fost stăpână,
Eternă limbă dulce-a mea: română.
Când te-au momit cu strălucirea toată...
Când te-au momit cu strălucirea toată
A-ntunecimii raiului păgân,
Când te-au călcat, postată cu postată,
Toți șerpii, ce i-ai încălzit la sân,
Când, ca pe Horia, te-au tras pe roată,
Tu, frate, n-ai uitat că ești român.
S-au risipit mărețele imperii?
Și-au ogoit – ai! – pohta de mărire?
Un olm de gaze-aduce-a mântuire.
Un vânt țepos adie a siberii.
Să pomenești imperiul sine die?
Au nu cumva pe moș Martin să-l sperii?
Din rana ta – memoria durerii –
Urează-i net: Eternă adormire!
Ci lupii mușatíni și basarabi
Le injectează zi de zi freoni
Că lupi români dau iama la șorici
Și urlă-a sânge lupii autohtoni,
Și-a plagă urlă lupii venetici.
„Ghimpata sârmă vă stârnea colici?
Din boi docili trezitu-v-ați bizoni,
Mari basarabi și mari cameleoni?”
Îi șfichiuiesc demonic, ca un bici,
Pe mal de Nistru-o haită de-avortoni,
Pe mal de Prut o ciurdă de mitíci.
Roiesc în joc cioroii autohtoni
Și-n kazacióc croncanii venetici.
Ci lupii mușatíni și basarabi
Se simt acasă, nu la urșii albi.
Ei vor veghea de dincolo de moarte
În stoluri vii trec dincolo de moarte.
Se mută pârcălabi, arcași, aprozi,
Actori, rapsozi, ispravnici, voievozi,
Să ducă slava noastră mai departe.
Iar la mărire alții fac azi cozi.
Școliți la parvenire ca la carte,
Buni la hulit și la trădare foarte,
Noi caftangíi, paiáțe și nerozi.
Lăstun azi súflul neamului se stinge.
Cei ce se duc doar răzbunare cer,
Iar plânsul de cocori ce-n zări se stinge
Sunt sufletele lor urcând la cer.
Ei vor veghea de dincolo de moarte
Să nu răzbească pizma-a ne desparte.
Să știe ei, Irod, și toți irozii
Batoza minții gânduri grele-adună.
Se vântură piláții și barábii.
Vibrați când dinspre Prut a jale sună
Duiosul glas al blândei Basarabii.
Muscalu-o ține strâns – sub teasc – în strună,
Sub talpa sa cad castre, diguri, tábii,
Dispar în hău moșnénii, pârcălabii.
Ciubota-i grea. Ce-i cizma semilună?
Ce-ați uneltit, atuncea, prin Țicău?
Nu ștíu. Dar sigur sunt de una:
Să o luați, pieptiș, spre Chișinău.
Și ați rămas aici pe totdeauna.
Să știe el, Irod, și toți irozii:
Nu piere-un neam cât vii îi sunt rapsozii.
Cât timp la horă e acasă ia
In memoriam Doina și Ion Aldea-Teodorovici
Când ne salvam prezentul și trecutul,
Ne zămisleam real când viitorul,
Când ne chemase țara și poporul,
Ne-au fost atunci și flamura, și scutul.
Ne da tărie cântul lor, durutul,
Ne alina tristețea lor și dorul.
Ne-nsuflețea un crez, nepieritorul:
Să-l scoatem teafăr din cătușe, Prutul.
Cât în înalturi cântă ciocârlia,
În lunci copiii cât mai joacă óina,
Cât timp la horă e acasă ía,
Sfruntând furtuna, ploaia, gerul, moina,
Nestrămutați ca graiul, neamul, glia,
Cu noi rămân, mai vii, Ion și Doina.
Cum stau așa, cu furca prinsă-n caier
De parcă-s coborâte din ceaslóv.
Își torc fuiorul patru mocănițe,
Smeríte chipuri mov de măiculíțe,
Pictate de penelul lui Rublióv.
Ca-n miriște sar licurici pe crov.
Curg firele suveică printre ițe.
Strident, un crivăț strigă pe colníțe
Că iarna poposește de istóv.
Cum stau așa, cu furca prinsă-n caier,
Cuminți ca patru boabe de alác,
Rarísim sit, ca iarba cea de leac,
Un cânt de-alint pornescu-l ca un váier.
Pe fața lor încremenește-un veac
Ca-n epocă pendulul biedermeier.
Basarabiei
În memoria lui Grigore Vieru
Basarabie,
rapsozii tăi ți-au ales
cele mai deplasate – pidósnice – rime:
rabie,
scabie,
tabie,
pe când tu
ai o singură și
cea mai conformă
în lumea poetică rimă:
sabie,
pe care a ridicat-o
contra dușmánilor neamului său,
sus și tare,
un mare poet
din cohorta talentelor tale:
Ștéfan cel Mare.
În fața rimei tale perfecte
și astăzi tremură
scursúrile de pe toate cocláurile,
zóile tale de-acasă infecte.
Ca să nu mai rimezi
cu niscaiva spade din spanii sau țărmi japonezi,
ți-au schimbat numele tău în „Moldova”,
confundând
apa vie cu apa nova,
tavlégul cu negul,
partea cu întregul.
De unde să știe ei
că sabia ta se poate făuri
nu numai în fierăriile din Tolédo sau în oțelăriile nipone,
ci și
la focul inimii unui haiduc
din preajma Sorocii
sau codrii Tigheciului?
Fruntea sus, Basarabie,
lamă de sabie!
Câtă vreme există dușmáni
înăuntru și la hotare,
câtă vreme-asasinii morali ne doboară stegarii,
muzele nu tac,
poeți ștefáni.
Sus rima oșteanului
Ștefán cel Mare!
La cât de mare ne-a fost așteptarea
Ne doare Nordul și ne doare Sudul,
Ne doare Slobozia și Tighina,
Zefirul mării, boarea, carpatína,
Și râul despărțirii noastre: Prutul.
Nu-l poate, graiul, inunda neghina.
Azi Țara-și strânge trupul său, durutul,
Și nu pe scut ne-aduce, ci cu scutul
Stelara oră-a ei, diamantína.
Cât ne-a ținut ideea de unire
Și nu ne-a ros cât, josnică, trădarea,
Cât frați am fost în cuget și-n simțire,
La cât de mare ne-a fost așteptarea,
Să le sorbim, amici, dintr-o privire
Și râul sfânt, și muntele, și marea.