Poemul cuvintelor; Poemul unei zile de toamnă; Drum de bejenie; Toamna plecării
Pentru tiparPoemul cuvintelor
A fost o vreme când ne-am înțeles...,
Când cuvintele tale înspre cuvintele mele
Au purces
Și s-au întâlnit, s-au îmbrățișat, s-au iubit...
Pesemne atunci
Au fost zămislite cele zece porunci
Pe care noi, cam pe sărite,
Le-am respectat
Până ce le-am lăsat
În urmă – cercuri sau ceruri – îmbătrânite.
N-am mai știut să le chivernisim
Și-am pornit, fiecare,
Cu albatroșii tăcerii pe umăr,
Pe propriul drum de potrivnice ape,
Spre un fel de moarte,
Spre un fel de ne-înserare...
De atunci am început să număr:
O zi, un deșert, o tornadă,
Un cântec, o avalanșă, o viață, două, trei...
Suntem departe, suntem aproape...
Cuvintele cuvintelor noastre suntem și
Să nu încetăm să iubim
Este singurul nostru temei.
Poemul unei zile de toamnă
Azi am aprins o candelă argintie
În amintirea cuvintelor
Pe care noi nu le-am rostit,
În amintirea drumurilor
Pe care nu le-am străbătut,
În amintirea cântecelor
Pe care nu le-am cântat,
În amintirea durerilor
Care nu ne-au durut
Și a întrebărilor
Al căror răspuns nu l-am aflat.
Azi am aprins o făclie
De ceară curată,
Să ardă în locul în care
Noi nu ne-am întâlnit niciodată,
Să ardă, să lumineze –
De pe tărâmul acesta
Până pe celălalt... –
Jertfă vie din visul încă nevisat de noi,
Ori – pentru noi – de Cel Preamilostiv
Și Preaînalt...
De azi, nu mă mai tem.
Pe lespedea mormântului de taină
În care încolțește Învierea,
Azi am scris cu dalta neuitării un poem...,
Pentru îngerii care ni se arată uneori
Sub formă de oameni,
Sub formă de păsări,
Sub formă de albe umbre fine sau nori.
Drum de bejenie
Scrisul e aidoma unui drum de bejenie,
Pe care ți-l construiești singur, din mers,
Așezând
Cuvânt după cuvânt,
Vers după vers,
Așa cum, răbdurii,
Așază, drumarii,
Dală de piatră după dală de piatră.
Câteodată,
Cuvântul pe care l-ai ales
Înfăptuiește minuni,
Te poartă în brațe, te saltă peste genuni.
Alteori bâjbâi în căutarea lui
Prin mlaștina iluziilor cotidiene
Sau prin adâncul conștiinței tale.
Îl așezi peste nisipurile mișcătoare,
Peste toate
Osemintele adunate –
De-a lungul și de-a latul vremii –
În osuarul propriei ființe,
Dală de piatră după dală de piatră.
Un pas, încă un pas, o tresărire, o ezitare...
Până la marea cea mare,
Acolo unde cuvântul dală de aer se face,
Să poți exersa mersul pe ape,
Să poți continua drumul
Până dincolo de... dincoace.
Toamna plecării
Mă întreb de ce,
În toamna plecării tale,
Au înflorit,
– de atâta durere beți ori nebuni –
Pe strada Morilor de vânt,
Castanii...
Poate ei știu să ne numere mai bine
Iubirile
Și mai frumos, mai cu folos, anii...
Mă întreb de ce
În primăvara aceasta
Nefiresc de târzie,
N-am mai deschis fereastra
Către apele de cleștar ale cerului
De unde tu, iubite, privești
Însingurat, cum mi te-aduc aminte,
Înspre risipa noastră
De răzlețe cuvinte,
De poeme nescrise, de visuri, de povești
Uitate undeva, la un țărm de mare
Necercetată,
Învolburată și vie.
În primăvara aceasta
M-am retras cu tine în pădurea
Gândurilor mele, milenara,
De care... nimeni nu mă poate
Expropria.