„Pentru noi, romanistica a fost, aşa cum am învăţat-o de la Coseriu, catalizatorul care ne-a dezvăluit problemele şi metodologia lingvisticii romanice şi generale”
Pentru tipar– Stimate domnule Profesor Rudolf Windisch, într-un excelent interviu pe care i l-aţi acordat Eugeniei Bojoga în 2001, pentru revista „Contrafort”, mărturiseaţi că Eugeniu Coşeriu a ştiut să aprindă în Dumneavoastră – ca şi în cazul celorlalţi discipoli – „flacăra cunoaşterii”. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut au subliniat că Gigantul de la Tübingen avea un talent înnăscut de a-i învăţa pe ceilalţi: cercetătorul de geniu era în permanenţă dublat de profesor. Având în vedere faptul că în acelaşi interviu aţi afirmat că, încă de la prima întâlnire cu Domnia Sa, aţi avut sentimentul că el era profesorul de care aveaţi nevoie pentru a vă forma, întrebarea mea de început este întreită: Ce v-a învăţat omul Coşeriu (ca metodă de lucru şi ca atitudine în ştiinţă)? Ce v-a învăţat lingvistul Coşeriu (dată fiind coerenţa şi unitara sa teorie lingvistică – denumită lingvistica integrală)? Ce v-a învăţat romanistul Coşeriu (de vreme ce romanistica reprezintă domeniul în care v-aţi specializat sub îndrumarea sa)? [Evident că toate aceste dimensiuni sunt cuprinse într-o singură personalitate, dar am simţit nevoia unor distincţii.]
– Stimate d-le Cristinel Munteanu, în primul rând aş dori să vă mulţumesc pentru interesul Dumneavoastră faţă de profesorul Coseriu şi faţă de perioada studiilor mele de la Tübingen, precum şi pentru posibilitatea, legată de acestea, de a privi înapoi la timpuri demult trecute. Sunteţi foarte bine informat, dacă-mi pot permite această observaţie, fiindcă vă amintiţi de un interviu pe care i l-am acordat în anul 2001 doamnei Eugenia Bojoga (înrudită cu profesorul Coseriu) pentru revista „Contrafort”. Desigur, vreau să încerc, pe cât posibil, să nu mă repet, cu toate că este vorba de aceeaşi temă şi de aceeaşi persoană.
Prima întrebare a Dumneavoastră ţinteşte într-o altă direcţie: „Ce v-a învăţat omul Coseriu...?”; această întrebare mă nedumereşte... trebuie să mă gândesc aici dacă puneţi accentul pe omul Coseriu. Pentru noi, studenţii de romanistică de la Tübingen, Coseriu a fost în primul rând un profesor, un romanist, un lingvist din străinătate; că era român prin naştere, asta s-a aflat repede. De asemenea, şi că venea din America de Sud, unde fusese profesor la Montevideo, că a studiat în Italia – cam asta era tot ce se aflase despre „omul Coseriu”, mai multe nu, poate şi pentru că pe noi ne-a interesat latura „umană” mai puţin decât progresul în învăţare. Aceste informaţii au stimulat însă imaginaţia noastră, dat fiind că noul profesor, cum am descoperit repede, era iniţiat în domeniul tuturor limbilor (literare) romanice. Respectul nostru (ca tineri studenţi cărora li se cerea cunoaşterea a cel puţin două limbi romanice pentru studiu), faţă de un profesor care se simţea ca acasă peste tot în lumea limbilor romanice, a crescut semnificativ.
La întrebarea Dumneavoastră faţă de „metoda de lucru” a lui Coseriu (el insista asupra acestei ortografii, fără ş) este greu să dau un răspuns. Poate va suna ca un paradox, dar metoda lui poate fi, privind retrospectiv, caracterizată la fel de tautologic prin noţiunile «muncă» şi «disciplină». Desigur, aceasta nu înseamnă că noi am fi lucrat la o temă oricum, fără observarea unei metode stringente; pentru a face acest punct mai inteligibil, ajung la a doua parte a întrebării Dumneavoastră: se înţelege că alegerea temelor noastre pentru prezentări în seminarii sau pentru lucrările scrise, pe care le pregăteam pentru examene şi apoi pentru licenţă, au fost stabilite prin tipul analizei lingvistice prezentate şi învăţate la seminariile şi la cursurile lui Coseriu. În cele din urmă, metodica cercetării lingvistice şi a punerii problemelor, moştenită din secolul al XIX-lea în domeniul romanisticii, al lingvisticii istorice şi comparative sau în cel al filozofiei lingvistice, erau, de asemenea, prestabilite în mod „imanent”.
Cu referire la termenul folosit de Dumneavoastră, acela de „lingvistică integrală”: această noţiune nu era uzuală pentru noi, studenţii, la începutul activităţii didactice a profesorului Coseriu la Tübingen; poate că învăţătura sa, publicaţiile sale nu avuseseră încă această pretenţie; în orice caz, îmi amintesc bine că el a spus, într-un cerc restrâns – aceasta se întâmpla însă mai târziu, în anii ’80 –, că concepţia sa lingvistică s-a consolidat devreme, similar cu sistematica timpurie a edificiului filozofic al lui Hegel. Aici nu aş dori nici să apreciez comparaţia aleasă de însuşi Coseriu, nici să estimez din ce moment sistematica sa lingvistică a devenit integrală. Deci nu pot spune, aşa, din amintiri, când s-a răspândit în Germania cunoaşterea pretenţiei lui Coseriu de a promova o „lingvistică integrală”, aceasta devenind un „mot cléf” al muncii sale. Însă pot să mă bucur astăzi, aflându-mă după aproape 30 de ani din nou la Cluj, de faptul că aici, de exemplu la catedra colegului meu, profesorul universitar dr. Mircea Borcilă, sunt promovate cu rezultate notabile receptarea lui Coseriu, precum şi cercetarea lingvistică sub acest aspect „global-integral”.
Referitor la a treia parte a primei întrebări, privitoare la „romanistul Coseriu”: pentru noi, studenţii, romanistica a fost, aşa cum am învăţat-o de la Coseriu, împreună cu limba franceză pentru examenul de licenţă, în fond, catalizatorul care ne-a dezvăluit problemele şi metodologia lingvisticii romanice şi generale şi care ni le-a făcut inteligibile în dependenţa lor reciprocă. În măsura în care puteam dovedi destulă înţelegere şi în care aceasta se putea împăca cu înclinaţiile noastre – noi eram, prin prisma condiţionărilor şi a talentului intelectual, un grup chiar eterogen de studenţi permanenţi ai lui Coseriu – am lucrat pe arii mai mult sau mai puţin întinse, fiind însă conştienţi că putem percepe întotdeauna numai o parte a romanităţii, o parte a aspectelor analizei lingvistice.
– Un bun prieten al Dumneavoastră, Profesorul Nicolae Saramandu, declara undeva că îl consideră pe Coşeriu „un lingvist clasic, în sensul clasicismului aşa cum l-a definit Călinescu într-un faimos articol, adică trainic, durabil şi care este în afara modelor, nu devine vetust”1. Dacă în privinţa teoriei limbajului şi a lingvisticii generale lucrul acesta este evident, ce ne puteţi spune, în schimb, despre contribuţiile lui Coşeriu ca romanist? V-aş ruga să vă referiţi şi la intuiţiile sale, argumentate apoi riguros, privind explicarea genezei viitorului romanic sau legate de modul în care a rediscutat, pe alte principii, tipologia limbilor romanice [a se vedea, în acest sens, ale sale Estudios de lingüistica románica, Editorial Gredos, Madrid, 1977] ori chiar cu privire la aspecte particulare, cum ar fi interpretarea celebrei sintagme „torna, torna, fratre”. Aşadar, în acest domeniu al romanisticii, în ce ar consta „clasicitatea” lui Coşeriu?
– Fără îndoială, colegul şi prietenul meu Nicolae Saramandu (spun cu mare plăcere, conform rostirii paleoromâneşti, Niculae) – pe care nu l-am văzut, din păcate, de mult – are dreptate când îl numeşte pe Coseriu un „lingvist clasic”; în orice caz, nu-l pot urma pe Călinescu, la care se referă Saramandu, fiindcă îl cunosc prea puţin pe Călinescu. Pentru mine „clasic” este – fără des inclusa critică de a fi „de modă veche” – o noţiune pozitivă, pentru mine înseamnă ceva exemplar în formă şi prezentare, ceva nedepăşit, care se bazează deja pe ceva moştenit, care nu mai are nevoie de justificări estetice, pe care le oferă prin sine şi pentru sine. Însă întrebarea mea este retorică: Ce are aceasta de-a face cu Coseriu? Aş dori, şi prin aceasta mă repet, să caracterizez disciplina de muncă a lui Coseriu şi pretenţia sa la o interpretare competentă a limbii ca fiind „clasică” în construcţia sa funcţională şi în forma sa literar-estetică. Ar trebui doar să mă întrebaţi: nu aţi fost Dumneavoastră, colegii din Tübingen, suprasolicitaţi cu aceste pretenţii? Pentru mine însumi trebuie să spun: într-adevăr. Ce a fost deci „clasic” la Coseriu? Pot face doar o mică parafrază, amintind faptul că el a fost, conform dreptului funcţionarilor, un funcţionar german, însă un străin, un român! Imaginaţi-vă numai aceasta – pot să ironizez –, ne cerea nouă, studenţilor germani, o disciplină de muncă, lăudată şi astăzi de către românii politicoşi ca fiind o calitate tipic germană; poate că şi aceasta a fost „clasică”, cel puţin acest punct mi-a devenit clar mult mai târziu, când predam deja de ceva timp la universitate.
Ar mai fi un alt punct pe care Saramandu se va fi concentrat: Coseriu ne-a făcut cunoştinţă cu clasicii cercetării germane, fie cu Hegel, fie cu fraţii Grimm, fie cu filologia secolului al XIX-lea, ca de exemplu cu Hermann Paul şi cu Şcoala neogramatică, cu cei din Italia – idealismul filologic al lui Karl Vossler provenind de la Benedetto Croce; apoi cu aventura incursiunii în filozofia (lingvistică) grecească, Platon şi Aristotel, sau cunoaşterea timpului arabo-mauric al unui Maimonides şi a multor altora, cu toţii „clasici”. Pentru mine a devenit important faptul că E. Coseriu, provenind din străinătate, ne-a introdus în mare măsură în cercetarea clasică germană, la care noi înşine încă nu ajunsesem. Dacă îmi permiteţi, pot da un exemplu pentru referirea lui Coseriu la opere (lingvistice) pe care noi le considerăm astăzi „clasice” în Germania (spun aceasta fără ironie, dar şi fără fals patriotism). Mi-a rămas o amintire vie, între numeroase altele, numele Hans Georg von der Gabelentz cu cartea sa cuprinzătoare Die Sprachwissenschaft (Lingvistica, 1891; acesta a scris şi o Gramatică a limbii chineze), în care apar, de pildă, dihotomiile atât de importante mai târziu la Ferdinand de Saussure, ca sincronie – diacronie sau langue – parole (în orice caz, în terminologie germană), aplicate deja la analiza lingvistică, pe baza cărora Saussure, în al său Cours de linguistique générale, a produs cotitura coperniciană în lingvistica sistematică. Gabelentz a rămas în mare măsură necunoscut. Cu siguranţă, nu a fost numai un act simbolic faptul că Gunter Narr a deschis seria „Tübinger Beiträge zur Linguistik” (TBL) cu editarea „lingvisticii” lui Gabelentz împreună cu studiul lui Coseriu despre acesta ca un precursor al lui Saussure.
În acest sens, îl putem numi pe Coseriu un clasic, după mine chiar un „conservator”, un cunoscător foarte bun al „filologiei clasice” din Germania, mai ales al celei din secolul al XIX-lea, şi care ne şi putea împărtăşi aceste cunoştinţe.
La întrebarea Dumneavoastră privind romanistica: desigur, cursurile lui Coseriu privind „gramatica istorico-comparativă a limbilor romanice” sau cursul despre „latina vulgară”, care acopereau atunci pentru noi domenii interesante şi a căror prezentare, ca teme centrale ale romanisticii, a fost privită ca ceva de la sine înţeles în viziunea lui Coseriu – toate apar în retrospectiva de astăzi ca high-light-uri ale cercetării şi ale învăţăturii romanistice. Mă întreb, câţi dintre colegii mai în vârstă nu şi-au construit înşişi mai târziu prelegerile academice pe aceste experienţe?
Nici nu aş putea enumera aici contribuţiile lui Coseriu în planul romanisticii, însă aş dori, selectiv, să amintesc, de exemplu, prelegerea inaugurală după chemarea sa la catedra marelui Ernst Gamillscheg (decedat în 1967). Aceasta se întâmpla cam în anul 1964, când a prezentat o „tipologie sintagmatic-paradigmatică a limbilor romanice” (titlul exact l-am uitat), pe care cei mai mulţi dintre noi am înţeles-o numai ca un început, o tipologie care astăzi ţine de fundamentele sintaxei sau ale tipologiei romanice. Coseriu nu a fost însă numai un clasic sau un cercetător cu orientare conservatoare: când în Germania se învăţa doar silabisirea cuvântului „structuralism”, sau se auzea poate ceva despre o nouă metodă a analizei literare din Franţa, Coseriu ţinuse deja o prelegere fundamentală despre structuralism, care a avut un ecou important şi la germaniştii din Tübingen şi, în mod sigur – mă aventurez pe un teritoriu străin –, poate a contribuit acolo la destinderea unor concepţii depăşite privind cercetarea.
Ce merite a mai avut Coseriu pentru romanistica din Germania? Aici aş aminti activităţile sale în favoarea limbii române: pe lângă prelegerile de limba franceză (văzute ca un centru de greutate al cercetării şi al învăţăturii romanistice din Germania), multe dintre numeroasele prelegeri organizate de Coseriu au fost dedicate limbilor spaniolă, italiană, dar şi portugheză şi română, desigur în limbile respective, astfel încât Tübingen a devenit unul dintre puţinele centre universitare din Germania care acoperea întreaga arie a romanităţii. Nu a fost numai – cum zicea de curând, ironic, Luminiţa Fassel despre situaţia actuală din Germania – un institut „vest”-romanic, ci tocmai faptul că E. Coseriu a atras prin lectoratul românesc, la care activau atunci ambii profesori clujeni, Octavian Şchiau şi Gavril Neamţu, şi romanitatea răsăriteană în cercetare şi predare. Aşa am învăţat noi, pe lângă rolul pe care l-a avut, de exemplu, Ramon Menéndez Pidal pentru cultura spaniolă, şi însemnătatea unui Sextil Puşcariu pentru istoria limbii şi culturii române, pentru ca în final să-i putem compara pe cei doi, din ambele „capete” ale romanităţii.
„Romanistica” înseamnă deci la Tübingen continuarea unei tradiţii de cercetare, care s-a dezvoltat în Germania de la principiile „pozitivismului”, prin neogramaticieni, prin fondatorii romanisticii, prin Friedrich Diez şi Wilhelm Meyer-Lübke, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la o disciplină recunoscută în cadrul ştiinţelor culturii (şi Puşcariu şi-a făcut ucenicia la Leipzig, la Gustav Weigand, în romanistică, nu-i aşa?). Coincidenţa a făcut ca, în timpul studiilor noastre, să mai activeze doi reprezentanţi însemnaţi ai acestei metodici neogramatice ca profesori emeriţi la Tübingen, la Seminarul de romanistică – Ernst Gamillscheg şi Gerhard Rohlfs. Pentru noi, studenţii, care mai audiam prelegerile lor, chiar dacă participarea nu se mai lua în consideraţie ca performanţă de studiu, era de la sine înţeles să profităm de aceşti mari maeştri. Împreună cu activitatea lui Coseriu (şi a unui alt profesor ordinar pentru franceză, Mario Wandruszka), romanistica de la Tübingen se bucura – dacă pot fi puţin sentimental în retrospectivă – de o constelaţie strălucitoare, de o pleiadă a cerului romanisticii peste Germania. Ce influenţă au avut aceşti profesori asupra pregătirii noastre, am ajuns să apreciem deplin doar mai târziu. Aşa că nu-mi rămâne decât să recomand tinerilor filologi să-i citească pe aceşti „clasici”, de exemplu Geschichte der Romanischen Sprachwissenschaft, Teil I: Von den Anfängen bis 1492 (Istoria lingvisticii romanice, partea I, de la începuturi până la 1492), scrisă de Coseriu, apărută în anul 2003 la Editura Gunter Narr din Tübingen, din care am publicat încă de timpuriu unele cursuri ale lui Coseriu.
În ceea ce priveşte ultima parte a întrebării Dumneavoastră, „propoziţia” mult discutată „torna, torna, fratre”, pot numai să presupun că studiul de atunci al lui Coseriu la această temă a „citit” corect, când a interpretat torna ca fiind o formă a aromânei, cu semnificaţia „alunecă”, însă ce „alunecă”? Şaua de pe calul unui camarad de luptă, înţeleasă de aliaţii greco-bizantini într-un mod presupus greşit, ca o chemare la întoarcere (latină-greacă (?) tornare), poate la fugă – probabil, însă atunci de ce un imperativ doar în forma singularului la atâţia fugari? Ar fi interesant dacă cel mai timpuriu certificat de limbă romanică ar fi, totodată, o dovadă pentru dialectul aromânesc. Colegul meu, profesorul Christian Schmidt din Bonn, a adus contraargumente fundamentale (într-un studiu încă nepublicat) cu privire la posibilitatea acestei prime datări. Să lăsăm atunci acest mini-text să fie pentru studenţii tineri un exemplu didactic pentru multitudinea de niveluri ale încercărilor de explicare în domeniul istoriei limbilor. De altminteri, Nicolae Saramandu a scris o sinteză cvasi-exhaustivă a diferitor puncte de vedere legate de acest subiect2.
– Se ştie că E. Coşeriu era preocupat de teorie, de metodologie. Aşa se face că a stabilit principiile pentru diverse sectoare ale lingvisticii (de altfel, cuvântul principii apare şi în titlul unor lucrări fundamentale: Principii de semantică structurală, Principii de sintaxă funcţională etc.), lăsându-i pe ceilalţi, în special pe discipoli, să-i dezvolte ideile, să le aplice, să le nuanţeze sau chiar să le corecteze – dacă era cazul. Ce anume aţi preluat şi dezvoltat Dumneavoastră din gândirea coşeriană pentru domeniul de care vă ocupaţi?
– Observaţia Dumneavoastră este adevărată, şi anume că E. Coseriu era preocupat în mod prioritar de metoda descrierii lingvistice, de metodologie, şi că a stabilit „principiile” descrierii în domenii diverse, ca de exemplu pentru „semantica structurală” sau pentru „sintaxa funcţională” ş.a.m.d., şi a lăsat elevilor săi elaborarea şi dezvoltarea în continuare a tezelor sale; e o posibilitate, pe care Dumneavoastră o sugeraţi aici, care îmi aminteşte de şcolile medievale de pictură, unde maestrul dădea contururile şi cromatica, iar elevii făceau lucrările mai „simple” de pictură, dar este posibil numai într-o măsură restrânsă. Cine ar fi putut completa structura de idei a lui Coseriu şi cui i-ar fi încredinţat el această muncă? Desigur, erau colegi talentaţi în „trupa” noastră, de pildă regretatul Horst Geckeler, care a exemplificat tocmai „principiile de semantică structurală” amintite de Dumneavoastră, pe baza exemplelor franceze, într-o formă de nedepăşit, însă aceasta nu era împărţirea normală a sarcinilor de la o catedră; de subliniat ar fi, din contră, libertatea pe care ne-o acorda Coseriu în selectarea temelor alese / propuse de noi; dacă accepta o temă, atunci puteam fi siguri de sprijinul său însoţitor. El însuşi ne-a amintit odată, când, de altfel, a abordat asemenea puncte, cum a lăsat fiecăruia dintre noi mână liberă în alegerea temelor de lucru – în mod sigur, un gest pe care nici astăzi nu ştie oricare profesor obişnuit să-l accepte şi, totodată, să-l şi coordoneze. Şi această „libertate a cercetării”, pe care el ne-a conferit-o atunci, am conştientizat-o doar mai târziu, când profitasem deja de ea.
Evident, am înţeles şi am elaborat ideile sale – ce altceva am fi putut face, cel puţin la începutul pregătirii noastre? Mai vine aici şi un moment psihologic: din perspectiva de astăzi nu mai pot aprecia în ce măsură Coseriu ştia deja răspunsul la întrebările puse nouă spre elaborare şi ne lăsa mărinimos în presupusa libertate a propriei căutări. Pentru mine personal, acesta a fost un punct – în ce măsură e valabil şi pentru colegii mei, nu pot aprecia – care putea întotdeauna conduce la un sentiment permanent al descurajării. Eu însumi am încercat acest sentiment permanent al inferiorităţii faţă de marele maestru, ştiam însă ce mă aştepta şi ceea ce ceream eu însumi de la mine când l-am urmat ca tânăr student de la Bonn la Tübingen. Libertatea noastră consta, de fapt, în aceea că de la el puteam recupera tot ce încă nu ştiam, şi despre care înţelegeam prin el că ar trebui să cunoaştem.
În mod serios: fiecare dintre noi lucra după capacităţile sale; graţie prestigiului său la administraţia universitară din Tübingen, putea da unui întreg şir dintre noi acorduri de muncă, ce ne permiteau să ne dedicăm fără excepţie muncii noastre în biblioteci, fără a trebui să ne luăm slujbe în vacanţele dintre semestre.
Mai departe, la întrebarea Dumneavoastră: pe mine mă interesa în mod prioritar geneza limbilor romanice din latina vulgară, istoria unor limbi romanice, ca de exemplu franceza; ca punere generală a problemei lingvistice, m-am ocupat în lucrarea mea de habilitare de dezvoltarea limbii, pe baza vestitei Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio lingüístico a lui Coseriu.
– Există şi puncte în care vă despărţiţi de Magistru, aspecte despre care aveţi păreri diferite ori pe care le soluţionaţi altfel?
– Întrebarea Dumneavoastră mă uimeşte: nu pot spune, cum şi în care domeniu m-aş fi putut îndepărta de învăţătorul meu din tinereţe; nu ar presupune aceasta că am citit tot ce a scris acesta şi am şi înţeles, pentru a-l depăşi? Desigur, am şi eu gândurile proprii, însă nu aş putea spune nici astăzi în ce măsură m-aş fi putut distanţa în mod conştient de el sau dacă ar fi trebuit să fac aceasta.
– Aţi acordat o atenţie deosebită şi aromânilor, respectiv aromânei. În studiul Dumneavoastră, Clasificarea istorică a limbilor romanice. II. Balcano-romanica, cereaţi re-analizarea statutului aromânei, ce „prezintă o serie de particularităţi care vorbesc în favoarea unei surprinzătoare autonomii”3. Că aromâna (sau macedoromâna) ar fi o altă limbă romanică şi nu un dialect al limbii române reprezintă o idee care a fost susţinută în trecut şi de lingviştii Al. Graur şi I. Coteanu. V-aş ruga să vă explicaţi punctul de vedere, raportându-vă, dacă se poate, şi la următorul citat amplu din Coşeriu: „Dialectele romanice de la sud de Dunăre sunt incluse în interiorul sistemului dialectal român din cauza asemănării lor intrinsece cu româna ca limbă comună; dar, chiar şi fără aceasta, ele au o asemenea afinitate specifică cu dacoromâna, încât, oricum, ar putea fi atribuite limbii istorice române în virtutea unei delimitări negative faţă de restul limbilor romanice. Dar este limpede că, dacă ar fi apărut o limbă comună macedoromână, am fi putut vorbi de altă limbă istorică (deşi foarte asemănătoare cu dacoromâna) şi am fi avut oarecare dificultăţi în a atribui meglenoromâna uneia din aceste două limbi”4. Pe de altă parte, şi Coşeriu observă deosebiri notabile între dacoromână şi dialectele sud-dunărene: „Din punct de vedere tipologic, toate dialectele româneşti ţin de acelaşi tip lingvistic. Dar, în cadrul acestui tip romanic general (cu excepţia francezei moderne), dialectul dacoromân a dezvoltat un subtip caracterizat prin hipertrofia determinării, mai ales a determinării nominale”5.
– Cu întrebarea Dumneavoastră despre dialectul aromân mă duceţi pe un „gheţuş” al istoriei lingvistice, la un punct controversat al istoriei limbii române, şi anume la discuţia legată de o formă străveche a acestei limbi – nedovedită istoric – a unei „limbi române comune”, din care s-ar fi desprins „dacoromâna”, precum şi cele trei „subdialecte” – „istroromâna”, „meglenoromâna” şi „aromâna” (sau „macedoromâna”) – ca în uzitata viziune a lui Al. Rosetti. Viziunea actuală a vorbitorilor acestui „subdialect”, a aromânilor, nu se potriveşte neapărat cu cea a lingviştilor, fiindcă pentru primii aromâna nu este un „dialect”, ci o „limbă”. În aceasta se reflectă concepţia ştiinţei populare, că un „dialect” ar fi ceva de o valoare mai scăzută, inferior „limbii”. Desigur, fiecare „limbă” se bucură de o formă scrisă, mai mult sau mai puţin valoroasă din punct de vedere estetic, pe care aromâna nu a putut-o dezvolta. În aceste declaraţii ale vorbitorilor nativi (native speakers) se exprimă – de înţeles dacă avem în vedere condiţiile social-politice – o apreciere patriotică exagerată, asupra căreia vorbitorii simpli, neavând o pregătire filologică, insistă cu o reacţie deseori îndărătnică. Această viziune am căpătat-o la un congres al „Uniunii pentru limba şi cultura aromânească” din Freiburg, la începutul anilor ’90, pe care l-a organizat preşedintele Uniunii, decedat nu de multă vreme, profesorul dr. Vasile Barba. Prin Vasile Barba, el însuşi aromân, şi, desigur, prin profesorul Coseriu, am ajuns la aromâni şi la întrebarea privind coordonatele tipologice, comparativ cu normele de scriere daco-româneşti. Fireşte, aşa cum îl citaţi pe Coseriu, „afinitatea specifică cu dacoromâna” este uşor de descoperit, dar speculaţia sa, „...dacă ar fi apărut o limbă comună macedoromână, am fi putut vorbi de altă limbă istorică (deşi foarte asemănătoare cu dacoromâna)...” nu ne ajută mai departe, fiindcă aromâna, dacă acceptăm separarea de dacoromână ca pe un proces istoric, a avut o altă dezvoltare în sud şi – aceasta este părerea mea – a continuat latinitatea (romană târzie) a sudului, prin aceasta prezentând o „latină vulgară” mai veche decât dacoromâna; aici mă gândesc înainte de toate la particularităţi lexical-semantice pe care le are numai aromâna (între toate celelalte limbi romanice).
Acum îmi este şi mie clar că certitudinile lexicale nu pot prezenta o garanţie suficientă pentru o clasificare tipologică a „dialectelor” sau a „limbilor” romanice, cel puţin după clasificarea lor pe o bază lexicală, cum o cunoaştem de la Gerhard Rohlfs (1954), şi anume că implicarea vocabularului şi a semanticii este nu numai legitimă, ci permite şi conturarea unei imagini revelatoare despre diferenţele specifice.
De la românii din „nord” se auzea până acum argumentul – când aceştia se pronunţau asupra problemei în discuţie – că aromâna nu are o literatură proprie şi de aceea nu ar fi o limbă propriu-zisă, ci „numai” un dialect românesc. În mod cert, referirea la o cultură scrisă a avut în istoria timpurie a romanisticii, la Friedrich Diez, care se sprijinea pe „expresia literară” în împărţirea limbilor romanice, un rol însemnat. Acest criteriu nu se mai doreşte a se aplica astăzi în mod exclusiv. Prin referirea la o normă de scriere existentă ori absentă se apelează la o apreciere simplă, care nu este acceptabilă din punct de vedere lingvistic. Poate ar trebui, în discuţia privind statutul aromânei, făcută încă o dată cunoscută literatura de specialitate. Aici îmi permit să mă refer la profesoara Caragiu-Marioţeanu şi, iarăşi, la Nicolae Saramandu, care au depus o muncă de pionierat în acest domeniu, sau ar trebui aruncată o privire în „Lexiconul lingvisticii romanice” (mă refer la volumul III, 1989, la articolul lui Johannes Kramer privind aromâna), care ar putea contribui la clarificarea chestiunii (din nou se pune problema germanicum est, non legitur). O asemenea lectură nu era, desigur, de aşteptat de la o parte dintre vigilenţii patrioţi aromâni de la acel congres din Freiburg, care nu erau filologi. În mod esenţial, au fost două puncte, care au avut importanţă pentru aceştia: 1. Constatarea faptului că aromâna este o limbă şi nu un dialect ; 2. pronunţia „corectă” a etnonimului lor, deci cum ar trebui spus: [arrmâni] sau [rrmâni]? Nu trebuie să zâmbim la citirea acestora, ci să ne gândim că atitudinea etimologic-lingvistică a unui native speaker este alta decât cea a filologului, chiar dacă amândoi se referă la acelaşi obiect.
Eu am putut aduna la acest congres experienţe interesante, nu numai cum vorbitorii, luaţi individual, se desemnau – fonetic – în funcţie de provenienţa lor locală, ci şi o experienţă care mi s-a părut mai importantă decât această discuţie fonetică, decurgând din situaţia vorbirii concrete: cei mai mulţi dintre aromânii prezenţi nu se osteneau să se înţeleagă cu confraţii lor „nordici” (prezenţi, de asemenea, la Freiburg), deci cu dacoromânii; în mod invers, aceştia din urmă nu puteau urmări discuţia purtată în aromână; deci nu s-au vorbit aici două limbi? Sau nu ar trebui lăsat să funcţioneze criteriul comunicativ simplu „a putea să te înţelegi” în discuţia aprinsă privind chestiunea „uneia sau a două limbi”?
Pentru a încheia chestiunea pusă de Dumneavoastră, fără a o rezolva – ceea ce este avantajul viitoarelor generaţii de romanişti care nu vor pierde un obiect interesant al silinţei lor în cercetare – îmi permit să urez acestei „mici” limbi aromâneşti (care multor romanişti nici nu le este cunoscută) o lungă (supra)vieţuire în mediul limbii sale naţionale dominante.
– În acest context, de pe poziţia obiectivă a „celui din afară”, cum caracterizaţi aşa-zisa „limbă moldovenească” din Republica Moldova?
– Şi această întrebare este – din punctul de vedere al politicii faţă de limbă – „brizantă”; iarăşi o pot aprecia doar „din afară”, aşa cum aţi formulat Dumneavoastră, fiindcă am cunoscut un număr de colegi din Republica Moldova, mai ales din Chişinău, însă eu însumi nu am fost încă acolo. La întrebarea Dumneavoastră, răspund: moldoveneasca este pentru mine, aşa cum am auzit în emisiunile de radio şi televiziune – româna. Nu am o experienţă suficientă pentru a aprecia în ce măsură colegii din Republica Moldova, cu care am putut vorbi, au conversat cu mine, ca străin, în limba română standard, cu evitarea voită a „moldovenismelor”, pentru ca eu să îi înţeleg mai bine, sau dacă această limbă română reprezenta varianta generală moldovenească. Eu cred că cea din urmă presupunere este cea adevărată şi că nu trebuie să pornesc de la premisa că aceşti moldoveni s-ar fi prefăcut pentru a nu folosi un dialect de neînţeles. De altfel, eu am – pe temeiul variatelor situaţii de contact pe baza a două sau mai multe limbi, la care am fost de faţă, şi pe care le-am notat din curiozitate lingvistică – o poziţie oarecum sceptică faţă de mult citatul principiu al code-switching-ului pe care colegii mei moldoveni l-ar fi aplicat faţă de mine; nu sunt sigur că acest code-switching este atât de uşor de pronunţat între două variante ale uneia şi aceleiaşi limbi. Aici ar trebui ascultat, de exemplu, un vorbitor obişnuit al dialectului şvăbesc (nu am nimic contra şvabilor!), care încearcă să vorbească germana literară – în acest caz nu se poate face nimic cu „switching”-ul. În mod similar, am auzit vorbitori din Republica Moldova cu un accent rusesc mai mult sau mai puţin puternic, uşor de recunoscut pentru mine. Deci este vorba de o română moldovenească influenţată de rusă sau româna ca limbă străină din gura unui rus? Cum se consideră însăşi media vorbitorilor? Vorbeşte aceasta româna, moldoveneasca sau moldoveneasca / româna colorată ruseşte sau altceva?
Nu trebuie să subliniez faptul că E. Coseriu a abordat în mod decis aspectul politic al chestiunii apartenenţei acestei limbi moldoveneşti şi a trimis pe tărâmul fanteziilor teoria lansată după război privind o limbă romanică nouă, proprie, cu influenţe ruseşti – teorie care bântuie şi astăzi în mod evident în cercurile rusofile. Avea această limbă romanică nouă (mi se pare că a fost catalogată ca fiind cea de-a 11-a de lingvistica sovietică) un caracter latin-roman atât de puternic, încât trebuia să fie scrisă cu caractere chirilice?
Am întâmplător în mână studiul Eugeniei Bojoga, Ofensiva limbii „moldoveneşti” (în „Contrafort”, anul XIV, nr. 8, 2007), în care aceasta abordează, într-o recenzie tăioasă, un „Verriss”, cum am spune în germană, un dicţionar moldovenesc al lui Vasile Stati, în care apare o confuzie între „limba moldovenească” şi „româna moldovenească”, care nu are numai motive terminologice. Pe baza originii şi a competenţei lingvistice a doamnei Bojoga, îmi permit s-o citez: „Exprimându-mă în termeni de sociolingvistică, aş afirma că astăzi conflictul lingvistic în Republica Moldova se manifestă nu doar între cele două limbi ce îşi dispută întâietatea – româna şi rusa –, ci inclusiv în cadrul aceleiaşi comunităţi, între vorbitorii de română şi cei de «moldovenească»”. Acestui citat – plasat sub un semn sociolingvistic – nu mai am ce-i adăuga. Aş putea menţiona că această situaţie permite o comparaţie cu un alt domeniu al „romanităţii de margine”, de exemplu cu cea din Alsacia, unde germana este vorbită ca dialect alemanic. În funcţie de competenţa vorbitorilor, este însă îndepărtată de normele limbii germane literare de dincolo de graniţa franceză, deci în folosirea sa zilnică nu este o limbă germană „literară”. În schimb, influenţa acestui dialect german asupra vorbitorului, cetăţean francez, în funcţie de competenţele acestuia în domeniul limbii franceze, îi trădează „germanofonia” – un câmp de tensiune diaglosic în contactul diferitor limbi. În orice caz, existenţa limbii române-moldoveneşti în Republica Moldova este asigurată legal, fiindcă în mod oficial (citez iarăşi din Bojoga): „«Limba moldovenească» sau «româna moldovenească» (...) este numele oficial al limbii române din Republica Moldova”.
Se pune aici şi întrebarea în ce măsură este promovat contactul lingvistic cu „limba maternă” română de dincolo de graniţă, de exemplu la Iaşi, şi în ce măsură este prin aceasta asigurată întărirea limbii moldoveneşti ca limbă romanică-românească, aflată sub influenţă rusească.
– Într-un articol, Începutul scrisului şi constituirea unei identităţi naţionale: exemplul românei, declaraţi următoarele: „Aportul cultural al fiecăreia dintre provinciile româneşti, dintre care eu consider Moldova ca fiind cea mai «românească» [s.n. – C.M.], atestă multiplicitatea curentelor culturale până în a doua jumătate a secolului trecut, moment în care România accede la unitatea naţională”6. În ce sens consideraţi Moldova (din stânga şi / sau dreapta Prutului?) ca fiind „cea mai «românească»”?
– Aici citaţi o frază de-a mea, pe care am notat-o, recunosc, mai puţin din raţionament lingvistic şi mai mult din ceea ce am simţit pe baza contactelor personale: când vorbesc despre Moldova ca fiind „cea mai românească”, mă refer la Moldova din dreapta Prutului, la cea „românească” – aşa mă gândesc la centrul dumneavoastră, la Iaşi, şi, pe cât sunt informat, la cultura şi istoria voastră cu personalităţi marcante, ca domnitorul Ştefan cel Mare, care, înainte de toate, prin victoriile sale contra turcilor la sfârşitul secolului al XV-lea, a garantat Moldovei o anume independenţă politică şi prin aceasta a avantajat dezvoltarea ei culturală; în acest context, îmi permit să-i amintesc pe mitropolitul Dosoftei, pe cronicari ca Miron Costin sau pe învăţatul principe Dimitrie Cantemir, membru al Academiei Prusace de Ştiinţe din Berlin, care au contribuit la dezvoltarea politico-culturală şi la stabilitatea Moldovei – dat fiind că atunci nu exista încă o Românie unită. Desigur, şi aportul exponenţilor ulteriori ai acestei culturi moldoveneşti m-a condus la aprecierea mea: mă gândesc aici la Mihai Eminescu, dar mai întâi de toate la interesantul Ion Creangă, creatorul unei limbi literare moldoveneşti cu totul speciale. Aceste nume îmi sunt cunoscute din amintirea celor citite, însă, pentru mine, de fiecare dată a fost mai importantă, cu ocazia călătoriilor mele numeroase la Iaşi, „realitatea trăită”, întâlnirile cu colegii şi prietenii de acolo; îmi permit să enumăr câteva nume, ca, de exemplu, Adrian Poruciuc, Stelian Dumistrăcel, Ioan Lobiuc, Dan Manucă sau Eugen Munteanu, care a editat „Studiile de lingvistică” ale mele, cărora Dumneavoastră, stimate domnule Munteanu, le-aţi dedicat o recenzie exhaustivă şi frumoasă7.
O întrebare retorică: ce este în acestea atât de expres „moldovenesc”? Eu aş dori să argumentez iarăşi afectiv, prin a face să se înţeleagă că aici am învăţat să preţuiesc incursiunile în modul de viaţă cotidian care se deosebeşte în mod plăcut de agitaţia generală din vestul Europei, cu un echilibru perceptibil sau timp pentru discuţii la un vin bun. În mod normal, găsesc astfel de virtuţi şi în Transilvania, unde trăiesc în prezent, însă tocmai la Iaşi iese în evidenţă pentru un străin în mod deosebit această calitate a vieţii. Este posibil ca să mi se fi întipărit în minte o altă imagine, o vizită de acum câţiva ani la reşedinţa mitropolitului Moldovei şi Bucovinei de Sud de atunci şi participarea, după aceea, la o slujbă în biserica „Trei Ierarhi”, care a fost pentru mine o incursiune în viaţa religioasă a românilor ortodocşi din Moldova ce diferă de cea din Transilvania, din Cluj, marcată mult mai puternic de catolicism şi de caracterul multicultural-multilingvistic. Pentru mine şi această atmosferă ortodox-orientală, care în exterior îşi primeşte expresia simbolică prin numeroasele biserici monumentale, precum Cetăţuia sau Golia, sau prin catedrala ortodoxă din centrul oraşului, a fost determinantă să confer Moldovei tocmai atributul de „cea mai românească” (fapt care, desigur, nu îngustează ataşamentul meu afectiv faţă de Transilvania).
– Revenind la E. Coşeriu, se ştie că, alături de Gunter Narr, aţi editat primele cursuri coşeriene de la Tübingen, acum patru decenii. În ce relaţii vă aflaţi în prezent cu cei de la Arhiva Coşeriu (condusă de J. Kabatek)? Vi s-a solicitat colaborarea (bunăoară, de către Reinhard Meisterfeld, custodele arhivei) pentru pregătirea manuscriselor având ca subiect romanistica, în speţă Istoria lingvisticii romanice?
– Din păcate, nu am niciun contact cu Arhiva Coseriu din Tübingen. În timpul studiilor mele la Coseriu am dactilografiat aproape toate cursurile sale. Acestea ar putea, probabil, completa acele pasaje pe care maestrul le-a prezentat doar verbal şi care la el, eventual, nu sunt fixate în scris. Într-un caz am trimis o transcriere dactilografiată la Tübingen, dar nu am primit nici măcar confirmarea primirii acesteia. Într-un alt caz, un coleg mai tânăr, care a editat cursul lui Coseriu despre latina vulgară, a preluat cu mare plăcere textul meu pentru control. Eu sper că acest volum privind latina vulgară va apărea în curând8 la editura colegului nostru de mai demult, Gunter Narr.
Desigur, aş colabora şi la continuarea editării Istoriei lingvisticii romanice, care este proiectată a avea patru volume (primul volum a apărut deja); şi aici am găsit încă transcrieri dactilografiate de mine.
– Cum vedeţi viitorul lingvisticii coşeriene în Germania? Dar în România?
– Un răspuns scurt: în Germania unde, pe baza reglementării studiilor în fiecare land federal, studiul de dinainte al romanisticii a fost în mare măsură limitat la materia de liceu „limba franceză”, filologii tineri de astăzi ajung să cunoască tot mai rar lucrările lui Coseriu. În România însă, conform experienţelor mele – şi chiar dumneavoastră, stimate domnule Munteanu, sunteţi, dacă mă gândesc la frumoasa Dumneavoastră disertaţie9, cea mai bună dovadă pentru aceasta –, Coseriu este cunoscut fiecărui lingvist.
– Dacă E. Coşeriu ar mai fi trăit, la ce proiect v-ar fi plăcut să lucraţi împreună?
– La două teme aş mai fi colaborat cu plăcere: 1. la elaborarea, în continuare, a Istoriei lingvisticii romanice; 2. la o istorie a influenţei arabe asupra limbilor romanice din romanitatea iberică şi a filozofiei arabe asupra dezvoltării lumii spirituale europene.
– Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns la întrebări!
Note
1 Eugeniu Coşeriu – 85 de ani de la naştere (interviu cu Nicolae Saramandu, realizat de Cristinel Munteanu), în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XLIV-XVI (2004-2006), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, p. 323-328.
2 Vezi articolul lui Nicolae Saramandu, Torna, torna, fratre [dedicat lui E. Coşeriu], în „Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti, 2001-2002, p. 233-251.
3 Rudolf Windisch, Studii de lingvistică şi filologie românească (editori: Eugen Munteanu şi Oana Panaite), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 187.
4 E. Coşeriu, Obiectul şi problemele dialectologiei [Sentido y tareas de la dialectologia (1982)], în Eugen Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994, p. 119, nota 10.
5 Eugeniu Coşeriu, Latinitatea orientală [1994], în vol. Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente (ediţia a II-a), Casa Limbii Române, Chişinău, 2007, p. 25.
6 R. Windisch, op. cit., p. 139.
7 Vezi Cristinel Munteanu, Rudolf Windisch – Ad maiorem linguae nostrae gloriam, în „Limba Română”, Chişinău, anul XVIII, nr. 3-4, 2008, p. 175-181.
8 Care chiar a apărut între timp. Vezi Eugenio Coseriu, Lateinisch - Romanisch Vorlesungen und Abhandlungen zum sogenannten Vulgärlatein und zur Entstehung der romanischen Sprachen. Bearbeitet und herausgegeben von Hansbert Bertsch, Gunter Narr Verlag, Tübingen, 2008.
9 Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007.
Pentru conformitate: Cristinel MUNTEANU