Evadat din Basarabia cotropită (fragment)

Luni dimineața, începând cu ceasurile cinci, toți eram prin jurul căruței, aducând câte ceva din lucrurile strict necesare, pentru nevoile ce le va avea tata-n zilele, speram, în care îl vor ține în cercetare. Așa credeam, dar și din auzite de la alții, despre ce cereau politrucii; schimburi de rufe, pat, pernă, obiecte de spălat, nimic pentru bărbierit și alimente pentru o săptămână. Vizita se accepta la sfârșitul primei săptămâni, când se anunța dacă i se dădea drumul acasă, terminându-se cercetările.

Neștiind dinainte, nu se anunțau și nu se primeau vizite, trebuia ca familia să vină pregătită cu schimburi și alimente. Orice obiecte suplimentare, dacă erau aprobate să fie aduse, se aduceau săptămâna următoare. Nu se organizau vizite în timpul săptămânii. La șase jumătate, apăru și licheaua de Lazarin, care era piază rea, ce stătea în cârca noastră, într-un răgaz în care simțeam nevoia să fim numai, noi, familia. Tata și cu mine ne-am așezat în față, tata urma să-l mai ia pe bunul cal Mișa. În mijloc s-a așezat mama și cu Dochina, iar Lazarin cu nevastă-sa pe banca din spate.

– Măi Hristache, se adresă predsedateli, da, pe mine cu nevasta ne-ați așezat pe locurile de onoare. Se vede că știi regulile șefiei.

– Ghiță, te-am așezat în spate, ca pe cei care asigură paza, stau cu pistoalele în spatele condamnaților. Dar și pentru onoarea că ești șef, se-nțelege.

După ce s-au urcat toți în căruță, tata s-a dus în față la dragul lui Mișu, i-a prins capul în mâini, l-a mângâiat, l-a sărutat și a început să plângă. Mișu a frecat capul de fața tatei, parcă plângea și el și a început odată să necheze cu o tristețe sfâșietoare, parcă bocea. Și se freca de tata și necheza scâncind ca un copil. Tata l-a mai sărutat iarăși și, neputând să-i mai vorbească, s-a urcat în căruță. Alexandru a mai venit și el o dată, l-a îmbrățișat pe tata și, plângând, a plecat să-nchidă porțile.

– Adio, căsuța mea, în care visam să mor. L-a îndemnat pe Mișu la drum, dar el trăgea a zăbavă, presimțea ultimul drum cu stăpânul iubit. Noi atâta am plâns, că îmi făcea impresia că în urmă bălteau lacrămile după noi. Ioana, nevasta lui Lazarin, văzând atâta durere și-a dat și ea drumul la plâns. În ceva mai puțin de două ceasuri, am ajuns la Reni. Drumul tot a fost o tăcută, mută. Cred că zburaseră și gândurile din capete și simțurile din sufletele noastre. Atunci am simțit și eu că poți să mergi la moarte golit de viață conștientă, precum cad stelele, în nopțile senine. Doar liniștea, tăcerea neînțeleasă se mai auzea, în gând. Am oprit căruța după un colț de stradă, unde se afla o mulțime de căruțe, ce aduceau micii obârșiei basarabene la sacrificiu pe jertfelnicul însângerat al puterii sovietice.

Lazarin, de mustrarea conștiinței ce n-o avea, se vedea că era nervos. Era într-o capcană de șobolani, în care nu știa cum a intrat. Parcă ar fi vrut s-o șteargă. Dar țeasta-i era pustie. Și ca să iasă din clenci, zise:

– Hai, nea Hristache, să mergem odată să scăpăm de mizeria asta, s-a adresat mai omenos tatei. Simțea și el sub carapacea lui de nesimțire că ceea ce fac noii lui stăpâni este o crimă, ce numai Dumnezeu ar trebui să tune și s-o oprească. Oamenii n-au ajuns decât uneltele neoamenilor.

– Hai, Ghiță să mergem, să scapi și tu și să pleci acasă. Că zilele următoare ai să aduci un cârd mai mare de miei, pe care taică-tu și maică-ta, când îi avea, îi sacrifica de Paști de ziua Învierii.

Se apropia ceasul nouă. Pe gardul lung al închisorii improvizate pentru adunarea victimelor bolșevismului, din doi în doi metri, erau agățate anunțuri. Câte un soldat cu automat pe umăr aștepta prada; vânătoare de care era demnă numai minunea minunilor omenirii, puterea sovietică, unde vânatul venea nesilit să miroase praful de pe țeava puștii. Doar grozăvia educației bolșevice încolțită și crescută pe un ogor de neam fertil acestor semănături în sânge putea să facă omul nou; care cu aceleași mâini și ochi (de capete nu poate fi vorba), să semene asemenea ogoare și să mănânce și să bea recolta la botezuri, nunți și înmormântări, măcar familiale. Nu a fost greu să-și găsească locul de pornire spre jertfă. La întâlnirea cu soldatul, Lazarin s-a recomandat repede predsedateli satului Câslița-Prut, să nu-l confunde, iar soldatul le-a spus să meargă după el. La intrarea în clădire, soldatul le-a arătat una din uși și l-a întrebat pe Lazarin:

– Da’ unde sunt hârtiile?

A scos repede din sân un plic mare maro-închis și i l-a dat soldatului. Dar nici înainte, nici pe drum, nu vorbise de vreun plic. Nemernicul se plângea de ce l-o fi chemat și pe el. Mama și noi, copiii, urmăream fiecare pas al tatei, de pe trotuarul de vizavi. Când tata a văzut că a dat plicul, s-a întors în ușă și a strigat:

– Lazarin m-a predat, m-a vândut! Și plângând, cu batista-n mână steguleț, ne-a transmis cel mai dureros adio pe care l-am trăit în viața mea. A dispărut împins de soldatul bolșevic după ușa care i-a închis dreptul la libertate.

Mulțumim, tovarășe rege și tovarăși guvernanți români frați, pentru diabolica dragoste de neam, dăruită, bătând din palme, comunismului care vă va asfixia. Deși, cum vă cunoaștem, tot noi vom fi vinovații aducerii comunismului.

După puțin timp a ieșit Lazarin cu soldatul. I-a arătat soldatului spre noi, dar el n-a venit. Acesta s-a prezentat și văzând că mama îi răspunde în rusește, a devenit mai binevoitor și ne-a dat instrucțiunile pentru vizitele de sâmbătă. A luat lucrurile aduse pentru tata și a plecat, spunându-ne la revedere (dasfidania). Mama l-a întrebat:

– Da’ după mult timp ne vom revedea?

La care soldatul a dat un răspuns în grabă, uitându-se și el în toate părțile.

– Rugați-vă să-l țină aici cât mai mult. Ar fi mai bine și pentru voi.

Ne-am adunat toți trei, la căruță, rămași fără cârmaci. Nu mai aveam lacrimi neplânse în ochi. Doar în suflete, care acum erau în rătăcire, nu știam ce ar trebui să facem, încotro și de ce să plecăm. Măicuța avea sădit în sufletul ei cu credință că unde e el trebuie să fie și ea; jurământul căsătoriei și binecuvântarea Domnului. Am stat așa, în uitarea de noi.

– Hai să plecăm, măicuță, de aici nu mai avem ce primi decât necazuri și durere. Și spunând aceste vorbe, m-am speriat în sine, în timp ce în mine se așezau niște înțelesuri necunoscute. Și, deodată, mi-a răsărit gândul că m-am maturizat. Am pus mâna pe hățuri și le-am rugat să urce.

– Să plecăm, măicuță și Dochinița, la ce a mai rămas din cuibul nostru. Numai acolo îl vom găsi în amintiri frumoase și pe tata. Și-acolo e și icoana vetrei noastre, la care ne vom ruga cu sufletele deschise. Și nu mai așteptăm pe nimeni, era clar că ei nu se vor întoarce cu noi. De frică nu, doar de niscai rușine în ochi când ne-ar privi.

Întoarcerea acasă, fără tata, a fost și mai mută, adâncimea durerii părea apocalipsa. Singurul surâs trist a fost întâlnirea cu Alexandru, care, să nu tulbure mai rău starea, n-a întrebat nimic. Am deshămat pe Mișu și l-am dus eu la grajd. Mergea greu, parcă nu-și mai stăpânea picioarele.

L-am legat la ieslea plină cu fân amestecat cu tărâțe. Nici n-a întors capul. Se uita la mine și parcă mă ruga să mai rămân. I-am scos din buzunar două bucățele de zahăr, plăcerea lui. A întors capul de parcă nu știa ce-i dau. Atunci i-am îmbrățișat capul și-am început să plâng. Nu s-a mișcat. Și am rămas așa, cât timp, nu știu. M-am desprins încet și m-am uitat în ochii lui. Mișu plângea. Din ochii lui curgeau lacrămi în picuri mari. De mi-ar împrumuta și mie. L-am sărutat întins. Am dat să plec. El a venit spre mine și mi-a sărutat obrazul și mâna.

– Prietenul meu drag, noi l-am iubit și-l vom iubi pe tata.

Iar eu plecând, el tot dădea din capul cu ochii plânși.

Săptămâna zăbavnică, lungă, am simțit-o chiar de a doua zi. Au uitat zilele să se și ducă, nu numai să vină? Ce mult mai era până sâmbătă. Pentru noi! Pentru alții cădea cerul cu bolta-n cioburi; cum ispășisem noi, deja.

Miercuri l-au prăbușit pe Alexandru Marii. Alt cârciumar din sat. Om cu stare și gospodar așezat cu munca lui. Cu tata era certat. O dușmănie mare, a tinereții, încurcată în dragoste de fete. C-o fi cu o soră a lui, c-o fi cu o prietenă a tatei! N-am descurcat ițele să aflu, eram prea mic și povestea era demult apusă. Știam doar că nu era bine, dacă treceam prin fața prăvăliei lui, să intru să cumpăr ceva sau să-i dau binețe. Și-o ocoleam. Tata îmi spunea că lui i-a trecut. Dar nu știa de el. Iar ei au rămas cu amintirea despărțirii.

Jocul bolșevicilor nu era răsfirat în figuri și fantezii. Îl înșfăcă fără atenționare și la miez de noapte, îl băgă la zdup și-apoi nu vorbeau decât ei. Așa s-a întâmplat cu bietul Alexandru Marii, deși îl anunțase că a treia următoare zi l-ar fi chemat pentru cercetări, însă politrucii de la NKVD-ul de la Reni erau oameni muncitori. La ei funcționa munca patriotică sau voluntară pentru țara sovietică mult mai abitir decât cea din gospodăria proprie. Și pentru asemenea sarcini date de tătucul călău personal, lucrau cu nădejde în trei schimburi și duminicile și nici nu se gândeau la sărbători. Dușmanii poporului trebuiau pedepsiți necruțător și dacă se putea azi să fi fost făcută ieri. Asta e glorie sovietică.

Joi s-a trezit tata, după aplicarea primelor învățături școlite până-n prânz, având și ceva câștig din timpul de noapte, cu Alexandru Marii; în beciul în care era cazat la răcoare, să nu se chinuie cu transpirația de noapte în timpul de odihnă; decât în timpul bătăilor, dar asta era altceva.

Soldatul ce-l însoțise și pe tata cu două zile înainte căpătase, bănuiam, o neînțeleasă simpatie sau milă în discuția scurtă avută cu mama, când i-a dat bocceaua cu straie și mâncarea pentru tata, lăsându-l pe Alexandru Marii, îi zise:

– Hai, așază-te lângă Hristofor, prieten din satul tău și să mulțumești că ai norocul să stai lângă un consătean. Cred că ești primul până acum; și bolșevicul a ieșit grăbit.

Nenorocirea i-a făcut să se trezească îmbrățișați. Frăția le-a înapoiat-o Dumnezeu, într-o pușcărie a sufletului sovietic.

Vineri noapte a dispărut, la fel, la iluminatul lunii de pe cer și moș Iluș Sârbu, bărbatul mamei Tasica, femeie cu suflet ales și bună prietenă a mamei. Dar pe el, sărmanul, om bogat, cu pământuri multe, avea și batoză a lui pentru recoltare, nu l-au dus nemernicii la Reni. Nu s-a mai putut afla nimic de soarta lui. Poate că bolșevicii aveau pregătite gropi și pentru oameni vii.

Sâmbătă, la mijirea primelor bănuieli a zorilor de zi, ieșeam pe poarta casei cu căruța încărcată. Mama, cu toate necazurile ce-i înăbușeau ființa, s-a gândit să mai luăm și diferite bunuri, pe care, după ce ne întâlnim cu tata, să i le dăm, schimburi și alimente, să mergem la piața mare a orașului, ce se ținea sâmbăta, să încercăm să mai vindem câte ceva. Acum, tot greul descurcăturilor vieții ce trebuia trăită rămâneau în cârca ei și a noastră cât ne cerea ea, când „n-avea-ncotro”. Cred că ornicul n-arăta nici șapte când noi am ajuns la închisoarea lui tata, din centrul orașului. Dar ei ziceau că-i centru de cercetare. Însă nu se auzise să mai și fi eliberat pe cineva. Decât poate însoțitori, cum a avut tata, care, de fapt, erau uneltele lor de represiune mascată.

Pe o parte a gardului închisorii era făcut un oblon, care după ora nouă se deschidea și pe aici se primeau pachetele sau tolbele cu alimente și lucruri, și se înapoiau cele din interior. În apropierea oblonului era o santinelă înarmată, care întocmea o listă cu cei veniți cu pachete, dar scriind numele în ordine pentru cei din interior. Santinela transmitea din jumătate în jumătate de ceas, pe sub oblon, câte o listă, care mergea la pregătirea aducerii celor ce urmau să primească pachetele. Și se păstra ordinea pentru cei sosiți afară, care, în momentul deschiderii oblonului, erau primiți de santinelă în grupuri de zece persoane. Dacă cel ce venise cu pachetele avea lângă el sau ea copii, le permitea două-trei minute cât dura schimbul de pachete să-l vadă prin oblon pe cel căruia îi erau destinate. În fața oblonului nu veneau decât cei strigați, ceilalți până la zece rămâneau într-o parte la cinci-șase metri. Noi, venind cu mult înainte, am căpătat locul șapte sau opt, totuși bine. Pe străzile alăturate își așteptau rândul sute de necăjiți, doritori să trăiască două-trei minute, să-și vadă soțul, părintele sau neamul. În sfârșit, a venit ceasul nouă și s-a deschis oblonul binecuvântat de cer, ziceam noi cei obidiți. De departe se vedea un rând de zece bărbați îmbrăcați fiecare cu ce avea de-acasă, care ședeau aliniați cu spatele la oblon. Când a început strigarea primului, acesta se întorcea cu fața spre oblon, dar nu avea voie să se apropie. Distanța lor în dreptul acestuia era cam de zece metri. Aveai fericirea să-l vezi măcar de la distanță. Dar nici cel din interior, nici cel de afară nu aveau voie să comunice nimic prin vorbe. Când mai îndrăznea sau nu putea careva să se abțină, imediat cădea oblonul și rămâneai la urmă, după terminarea celor înscriși. La ceasurile unu se făcea pauza de masă pentru politruci cu ai lor și pentru deținuți. Se relua această priveliște de strungă de animale inferioare după ceasurile două, alteori și mai târziu, oropsiții oameni, dacă mai aveau credința că mai sunt așa ceva, trăiau nimicnicia unei stări a neființei, pentru care mulți se gândeau: „Oare cine poartă vinovăția însângerării trupurilor și sufletelor acestor popoare, ființelor de pe meleagurile încălzite de bunătate, care nu au tulburat în istoria lor pe nimeni de pe aceste vetre, să inunde cu lăcomie și ură pe vecini sau să fure pământurile ce nu erau ale lor. Nu poate fi mâna Celui de Sus într-o asemenea fărădelege. Sunt doar mâinile și inimile nesfințite ale diavolilor, care prin viclenii, minciuni și rea-credință ajung să înșele mulțimile lumii, să le acorde dreptul de a-i alege cu puteri, care apoi sunt folosite împotriva celor care le-au dat girul. Înțelegeți adevăruri rămase nescrise în istoria omenirii, uitate sau neconsemnate voit, din toate timpurile și veți afla ce este de fapt la vedere, că istoria diabolicilor se repetă continuu. Diabolicii și uneltele lor sunt mereu perfecționați și înmulțiți.

Și când stai copil, mamă, bunic, tată sau neam, om de suflet și bună credință în fața unui oblon, cel al Anului Domnului 1940, la una din închisorile de același gen, dintr-un Reni al omenirii, nu puteți să nu înțelegeți FENOMENUL DIAVOLICILOR! Dar Dumnezeu, ca să așeze dreptatea pe această minusculă picătură de lut a universului, ar trebui să o transforme în steluța care moare. Atât s-a înmulțit și tot crește răul acestui lut, pătrunzând de-acum și în inima lui, nu numai pe afară. Dar El e prea bun și în marea-i bunătate nădăjduiește o trezire cu privirile spre bunătatea cerească în care diferențele, drepturile și egalitățile tuturor oițelor acestui umil pământ să fie cele trimise și chiar scrise de Marele Păstor. Vei mai avea oare mult de așteptat, Doamne?

Câte trilioane de obloane, numite Reni, vor mai trebui deschise-închise, în cât timp?

Spre jumătate de ceas de la prima deschidere a oblonului, se auzi vocea soldatului din interior:

– Hristofor Petrovici Necula, în timp ce se ridica oblonul.

Din cei trei rămași cu spatele, primul din stânga s-a întors ca o zvârlugă. Era tata, slăbit și nebărbierit. El, care era așa grijuliu cu ținuta lui. Îmi venea să strig. Dar știam ce ar fi urmat. Făceam doar cu mâna. Am început să plâng. Până azi, când îi făceam tatei cu mâna, era salut de bucurie adevărată, nestingherită. Parcă în mâna ce se unduia țineam o năframă neagră. El părea o stafie mută. Nu avea voie să vorbească. Cred că de două ori a balansat capul spre dreapta și spre stânga. A scâncet de drag, de iubire. În acest netimp, de scurt ce a fost, față de săptămâna-n așteptare, pachetele au fost schimbate și oblonul, parcă neperceput înainte, a căzut ca un trăsnet. Oare l-am văzut pe tăticu? Și câte și ce i-am spus din câte-aveam? Am s-o întreb pe Dochina. Mama, scumpa, era ocupată cu schimburile. Oare ea a apucat să-l privească? în ochi, n-avea cum, că erau ciucure de lacrămi.

– Stalin Diavolul!, îmi venea să strig. Carol, fratele lui!

Dar cine ar fi luat în seamă o gâză fără nicio putere?

Am luat noi bocceluțele înapoiate de tata și am pornit după măicuța, care se clătina, pășind cu plânsul osândit.

– Doamne, cum poți răbda atâta jale, de ce neînțeleasa îndurare la batjocorirea ființelor tale nedăruite în bunătatea Ta, cu puterea dreaptă de împotrivire, rosti mama, lăuntric, îngenunchindu-și durerea.

Întorcându-ne la căruță, bietul Mișu, simțindu-ne pașii și vorbele, a întors capul și se căznea degrabă s-o întoarcă, dând din cap și nechezând scurt și încet, reluând de mai multe ori chemarea răspunsului ce nu i-l putea da niciunul din noi. Necuvântătorul înțelept îl aștepta, întreba de tata. Îi simțea lipsa, îi dorea dragostea pierdută pentru totdeauna.

Am plecat de pe eșafodul suferinței și al rușinii umane, trecând prin piața mare din orășelul-port dunărean Reni, unde mama repede a găsit cumpărători pentru produsele agricole ce le aveam. Am ieșit din orașul durerii, pe drumul Golgotei noastre de acum înainte. Ghicind aceleași triste trăiri și în sufletele noastre, copiii ei, adăugă cu adâncă rugă și îndurare:

– De s-ar milostivi Dumnezeu să-l țină pe tata aici cât de mult. Știa soldatul ce cruzimi și suferințe urmează, când ne-a vorbit.

Ați observat, poate, că tata a clătinat ușor, de vreo două ori, capul. În sfătuirile noastre, dinainte de plecare, s-a gândit că poate va putea să ne scrie câteva rânduri și am convenit niște semne. Asta însemna că a scris un bilețel și trebuie să-l caut. El a ascuns câteva ace de cusut și a însăilat pe unele rufe ață de cusut, ca să nu se căznească să le coasă. Și-a luat și degetar și câteva creioane, înseamnă că o fi scăpat măcar unul la control. Acasă, mama a luat fiecare rufă și a găsit două bilețele cusute pe interiorul căptușelii puține, care este la un pantalon dat la spălat și altul într-un tiv de cămașă. El, la plecare, și-a băgat pe unde a putut mai multe pachete de țigări „Plugare”, rămase că nu se prea vindeau, de tutunul tare ce era în ele. Ne spune că în fiecare săptămână să-i mai punem câte două pachețele în bagajul cu rufe și în cel cu alimente două. Soldații care fac controlul știu și le caută în primul rând pe ele. Apoi nu mai dau atenție prea multa la restul. Ei fumează mahorcă de aia puturoasă și tare de-a lor, iar „Plugarele” mele li se par regale. Unul din ei ne-a spus să cer să trimiți un iorgan gros, că s-ar putea să ne țină mai mult aici. N-au ei încă răspuns de la ăia mari unde să ne trimită. Iorganul gros va fi bun și pe drum, o să ne apuce iarna și noi la plecare avem voie să luăm ce-i al nostru. În al doilea bilețel scria că s-a trezit în beciul unde doarme, cu Alexandru Mării. L-a adus soldatul care m-a luat în primire și pe mine și întâmplarea face să fie și la control, cu rândul. A ținut minte și l-a adus, crezând că-mi face o favoare și pentru țigările luate. Nu știa el de dușmănia noastră din tinerețe, de pe vremea când eram flăcăi. Ne-am uitat o clipă uimiți unul la altul și, în fața rusului, Dumnezeu a izgonit ura din noi și ne-am îmbrățișat cu puterea dragostei de frați, ce ne-a dăruit-o soarta comună. Într-un beci sfințit în închisoare de tătucu, care în pereți mai păstrează miros de vinuri bune de-ale noastre. Măcar de ne-ar trimite pe amândoi împreună. Acum dormim amândoi, ca frații, sub păturile mele. Bine că mai este cineva acolo sus, să mai facă și fapte bune.

– Cine ar mai fi crezut și această minune, zise măicuța. Dă-ne, Doamne, și alte semne bune, cu puterea Ta. Tu ești toată nădejdea noastră.

Săptămânile treceau anevoie, din sâmbătă în sâmbătă. Îndurarea pentru noi erau muncile numeroase care ne sileau să ne înhămăm alături de Alexandru, care a vrut să rămână lângă noi. Bunul nostru prieten spunea că noi suntem familia lui adevărată.

– Eu, așa cum zicea și nenea Hristache, îs fratele lui mai tânăr și aici vreau să trăiesc, dacă și voi vreți. Eu niciodată n-am fost considerat slugă. Am stat cu voi la masă întotdeauna, și la rău și la bine, sunt îmbrăcat ca toți ceilalți, am odaia și patul meu. Toți golanii din sat, care ajung mari acum, mă tot descos și mă sfătuiesc, vezi ei de colo, ca să nu fiu prost, să mă plâng, să pretind că eu am muncit ca slugă și mai mult ca oricare din voi. Pe voi v-ar deporta pe toți și casa mi-ar rămâne mie. Asta fac golanii satului care fugeau de muncă, beau, cerșeau și furau tot ce prindeau. Să mă bată Dumnezeu, dar n-am să fac niciodată asemenea grozăvii!

Și duminicile, și primele cinci zile munceam la câmp numai ce era pământul nostru. Două deseatine, unul cu grâu altul cu păpușoi, și o deseatină și ceva via. Mai aveam ceva grădină de legume la malul Prutului, devale, la ieșirea din sat, spre Giurgiulești. Dar acolo era graniță și au distrus toate grădinile, urmând să are trei-patru metri toată lungimea râului și să înfigă stâlpi pe care să lege sârmă ghimpată. Toate cele patruzeci de hectare cultivate de tata în arendă, cu grâu, secară, orz și păpușoi s-au confiscat, că nu erau muncite de noi, ci de săracii exploatați, spuneau ei. Până la urmă au cosit, secerat și cules păpușoiul, săracii și cei pe care puneau ei ochii și amenințau că au să fie deportați, iar toată recolta a fost luată și dusă cu camioanele militare. Dar plecau de acasă cu steaguri roșii cu secera și ciocanul, la muncă voluntar-patriotică pentru marea Uniune Sovietică.