Vocea unei conştiinţe
Pentru tiparProfesorul Anatol Ciobanu, membru al colegiului de redacţie al revistei noastre, împlineşte în acest an (pe 14 mai) venerabila vârstă de 75 de ani. Cu acest prilej echipa „Limbii Române” a pregătit pentru tipar un volum intitulat Reflecţii lingvistice (340 pagini), care a apărut sub egida şi cu sprijinul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Noua lucrare are şase capitole (Adevăr şi competenţă lingvistică, Limba – atribut esenţial al statului, Cuvântul şi norma literară, Promotori ai unităţii de limbă şi de neam, Profesiune de credinţă, Imagini şi destin) şi include cele mai valoroase studii, articole, comunicări prezentate de către distinsul lingvist pe parcursul ultimelor două decenii la diferite întruniri ştiinţifice, desfăşurate la Chişinău, Bălţi, Bucureşti, Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Cernăuţi etc. Textele abordează multiple probleme privind unitatea şi identitatea etnolingvistică a românilor, fixează cauzele ce au condus la degradarea limbii române la est de Prut şi la erodarea conştiinţei naţionale a populaţiei majoritare din Republica Moldova. Adunate în carte, Reflecţiile lingvistice ale pedagogului, savantului şi cetăţeanului Anatol Ciobanu, nepărtinitoare şi bine documentate, oferă cititorului prilejul de a rememora sinuosul drum traversat de basarabeni în căutarea adevărului identitar.
Publicam prefaţa la acest volum, adresând domnului Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, şeful catedrei Limba Română, Lingvistică Generală şi Romanică de la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, cele mai sincere urări de sănătate şi de viaţă lungă, zile frumoase şi pline de rod pe tărâm pedagogic, ştiinţific şi de creaţie! Mulţi ani, iubite dascăl şi coleg!
Resurecţia spiritului naţional, românesc, în spaţiul dintre Prut şi Nistru e, în fond, un miracol. Este greu de explicat de unde îşi trage seva rezistenţa etnolingvistică a basarabenilor. Or, încorporată la 1812 în imperiul ţarist, Basarabia a fost transformată într-o gubernie rusească privată de elementare libertăţi, cu o nobilime aservită regimului şi refractară la problemele populaţiei autohtone. Şcoala, biserica, instituţiile sociale şi culturale, din care a fost izgonită limba română şi spiritul naţional, devin instrumente de anihilare treptată a conştiinţei şi demnităţii naţionale. Tendinţa manifestă de a stârpi definitiv şi cu orice preţ originile – esenţă evidentă a politicii ţariste şi apoi a celei bolşevice – a lăsat urme adânci în destinul nostru.
Spre deosebire de Transilvania, de exemplu, unde austro-ungarii nu au interzis predarea în şcoală a limbii şi literaturii române (în Ardeal în secolul al XIX-lea imperiul habsburgic admitea tipărirea pentru gimnazii şi licee de manuale privind identitatea şi unitatea limbii şi a neamului din toate zonele locuite de români, fără excepţie, inclusiv din stânga Prutului), în Basarabia ruşii au sancţionat aspru, pe parcursul a circa două secole, cu intermitenţele cunoscute, încercarea de a reconstitui legătura de sânge. Au fost suspendate definitiv relaţiile laice şi bisericeşti ale românilor de pe cele două maluri ale Prutului, a fost sistată circulaţia cărţilor româneşti şi tabuizată utilizarea glotonimului „limba română” şi a etnonimului „popor român”. Din acest motiv ziarele, revistele, cărţile etc. editate între Prut şi Nistru, inclusiv cele care au anticipat Unirea de la 1918, „fixează”, cu rare excepţii, glotonimul şi etnonimul acceptate oficial. Ulterior, în special după 1944, ideologii „moldovenismului primitiv”, având în arsenalul lor şi aceste „argumente”, au declanşat o ofensivă nesăbuită de inoculare a falsului istoric şi de deformare a mentalităţii colective. Despre fenomenul respectiv profesorul Anatol Ciobanu menţionează: „...în cei aproape 50 de ani de regim totalitar s-a ajuns la o erodare completă a conştiinţei naţionale a generaţiilor postbelice. Sute şi zeci de mii de tineri au fost instruiţi în cu totul alt spirit decât cel naţional, în cu totul altă limbă decât cea română. Şi, la drept vorbind, nici nu avea cine să cultive conştiinţa naţională, s-o alimenteze, să ţină mereu aprins focul în vatră, pentru că mii de pedagogi de toate gradele, de frica represaliilor, au fost nevoiţi în 1944 să se refugieze peste Prut, părăsind şcolile, liceele, gimnaziile etc.” (Revista „Limba Română” şi unele aspecte ale instruirii filologice, „Limba Română”, nr. 4-8, 2001, p. 29).
Istoria însă îşi are legile ei. Seminţa aruncată în sol basarabean în cei 22 de ani de libertate şi dezrobire a dat roade surprinzătoare peste decenii. Pentru că Adevărul, se ştie, mai devreme sau mai târziu, iese la vedere. Şi Anatol Ciobanu este unul dintre vlăstarele acestei epoci de regenerare naţională care, ulterior, în calitate de profesor şi de om de ştiinţă, avea să pună umărul la restabilirea cumpenei dreptăţii româneşti în această zonă pustiită de teroarea istoriei, devenind vocea sonoră şi clară a conştiinţei românilor basarabeni.
Înzestrat cu reale calităţi pedagogice, având o ţinută de dascăl autentic – delicat, atent, exigent, îngăduitor sau uşor ironic cu discipolii săi, Anatol Ciobanu s-a impus din tinereţe ca unul dintre cei mai competenţi şi mai consecvenţi universitari de la Chişinău. Graţie harului său pedagogic, reuşea să transforme banalele ore de program în prilej de a gândi, de a-ţi manifesta agerimea, sprinteneala cugetului, capacitatea de a căuta şi de a găsi discret răspunsul la cele mai delicate şi surprinzătoare chestiuni. Îmbrăcat la patru ace, având o pieptănătură rigidă şi imperturbabil aceeaşi, cu o voce catifelată şi timbru uşor nazal, dar limpede şi expresiv, profesorul era aşteptat în auditoriu pentru că lecţiile sale, regizate şi derulate după un anume scenariu, aveau proprietatea de a menţine trează curiozitatea chiar şi a celor mai refractari studenţi la problemele de gramatică. Tânărul Anatol Ciobanu era lesne de remarcat şi pentru că în anii ’70, la Facultatea de Litere a Universităţii, disciplinele de bază erau predate de profesori în vârstă, cu un bagaj de cunoştinţe expirat, excepţie făcând Nicolae Corlăteanu, Ion Osadcenco şi încă alte două, trei cadre didactice. Anatol Ciobanu, de altfel, discipol al regretatului academician Nicolae Corlăteanu, strălucea în toate sensurile, emanând tinereţe, vigoare, încredere şi speranţă că lucrurile se vor schimba în bine şi în sfera filologiei, dar mai ales făcând dovada abilităţii profesionale fără de care procesul de studii era compromis.
Despre anii de pedagogie sovietică (la Litere, a fost impusă teoria celor două limbi distincte, „moldovenească” şi română), Anatol Ciobanu afirmă în studiul intitulat Academicianul Nicolae Corlăteanu, personalitate ilustră a literaturii române: „Anume pe timpul regimului totalitar (1924-1989), [...] se făceau tentative disperate de a „fonda” teoretic existenţa unei limbi moldoveneşti. După cum se ştie, ele s-au terminat cu un total eşec. La acest joc pueril de-a ştiinţa au renunţat până la urmă lingviştii de prestigiu. Academicienii români Al. Graur şi Ion Coteanu, membrul corespondent al A.Ş. din Rusia Ruben Budagov, profesorul universitar moscovit Samuel Bernstein, profesorul universitar din Sankt Petersburg Rajmund Piotrowski ş.a. – toţi induşi în eroare pe timpuri de politica oficială promovată de cercurile ideologizante şi antinaţionale din fosta Uniune Sovietică” (volumul Omagiu academcianului N. Corlăteanu, Editura Virginia, 1995, p. 62).
Noua lucrare purtând semnătura distinsului profesor universitar Anatol Ciobanu Reflecţii lingvistice oferă prilejul de a judeca retrospectiv calitatea şi oportunitatea preocupărilor pedagogice, ştiinţifice şi sociale ale lingvistului, care, împreună cu temerara pleiadă de filologi de la sfârşitul ultimului deceniu al secolului trecut, s-a implicat afectiv, dar şi cu notabilă dexteritate în procesul de reconstituire şi reconstrucţie a patrimoniului nostru identitar pe bază de principii obiective şi de respectare a adevărului. Solicitat de circumstanţe, Anatol Ciobanu răspunde, invariabil, cu promptitudine şi discernământ deontologic la îndemnul de a vărsa lumină asupra unor chestiuni controversate sau de a reacţiona la cele mai diverse provocări lansate de către cei care, în virtutea unei reprobabile şi condamnabile inerţii, cred că domeniul „glotic şi etnic” în Republica Moldova ţine de „autoritatea fabricanţilor de sistem”, după expresia plastică a lui Alecu Russo.
Discursul său, de regulă laborios şi savant sau incisiv şi polemic, este captivant şi, lucru extrem de important, impregnat de argumente incontestabile, expuse metodic şi cu acribie exemplară. Pentru a elimina supoziţiile şi a risipi definitiv îndoiala cititorului, pentru a pune capăt unor eventuale interpretări eronate ale fenomenelor, magistrul apelează la surse, unicele în măsură să confere credibilitate opţiunilor asumate, izvoare la care acum două decenii nu a avut acces „legal” nici reputatul dascăl. Iată de ce, după abolirea interdicţiilor şi a cenzurii bolşevice, parcă răzbunându-se pe un trecut duplicitar vitreg, având deja libertatea de a se informa şi documenta, adică de a-şi recunoaşte şi mărturisi deschis obârşia, Anatol Ciobanu „navighează” dezinvolt, cu abilitate şi consacrare profesională de invidiat universul lingvistic, literar, cultural, naţional, iar dacă situaţia o reclamă, şi cel universal. Autorul cunoaşte în profunzime opera scriitorilor clasici Eminescu, Alecsandri, Hasdeu, Stamati, Asachi, T. Maiorescu, I. Heliade Rădulescu şi a altor reprezentanţi notorii ai secolului al XIX-lea, supranumit al deşteptării şi emancipării noastre ca neam, aceştia, fireşte, precedaţi de înţelepţii cronicari din cele trei Principate – dimpreună înaintemergători şi întemeietori ai conceptului naţional românesc –, aflat la index vreme îndelungată între Prut şi Nistru, urmaţi apoi de cărturarii basarabeni, între care Ion Dumeniuk, Eugeniu Coşeriu, Silviu Berejan, Valeriu Rusu, Grigore Cincilei, Grigore Vieru şi, desigur, patriarhul filologilor din Republica Moldova, acad. Nicolae Corlăteanu – ca să numim doar pe câţiva dintre iluştrii contemporani plecaţi la Domnul – toţi laolaltă simbolizând pentru profesorul Anatol Ciobanu, după cum denotă paginile acestui volum, necesarul punct de reper în redactarea pledoariilor sale ştiinţifice şi didactice.
Reflecţiile lingvistice examinează în mod expres sau tangenţial contribuţia marilor personalităţi din istoria noastră la elucidarea şi fundamentarea identităţii şi unităţii românilor, cititorul având şansa de a afla cele mai substanţiale şi mai relevante dovezi ale originii noastre comune.
Autorul cărţii apelează frecvent la Eminescu, profund cunoscător al istoriei românilor (se spune că poetul ştia pe din afară lucrările scrise în Principate cu privire la geneza limbii şi a poporului român), care consideră că „O unitate atât de pronunţată a limbii dovedeşte însă o unitate a originii”.
„Eminescu, – subliniază Anatol Ciobanu, – a ştiut ca nimeni altul să sintetizeze opiniile expuse anterior cu privire la unitatea glotică etnică şi psihică (dacă vreţi) a românilor de pretutindeni prin fraza înaripată: Suntem Români şi punctum!
Prin această sentinţă poetul reuşeşte să pună punct discuţiilor sterile, care se mai purtau în jurul glotogenezei şi etnogenezei poporului român.
Dar nu numai atât. Prin această reflecţie generalizatoare, Suntem Români şi punctum!, autorul Luceafărului (se pare fără să-şi dea seama) a formulat norma gândirii etnice a fiecărui compatriot! În această vorbă a poetului istoricului şi filozofului M. Eminescu este concentrată toată istoria zbuciumată a neamului nostru, începând cu dacii lui Burebista şi Decebal şi ajungând până în zilele noastre”.
Precizăm că citatul de mai sus este din articolul Eminescu: unitatea limbii şi a poporului român, unul dintre numeroasele texte ale lui Anatol Ciobanu cu reală valoare cognitivă şi educativă pentru noile generaţii de basarabeni. Probe de autentică şi obiectivă contribuţie la explorarea şi repunerea în circuit a gândirii înaintaşilor, o disociere pertinentă a premiselor ce au condus la degradarea limbii române din Basarabia, dar şi la diluarea elementului naţional originar, trebuie apreciate studiile incluse în capitolul Adevăr şi competenţă lingvistică, între care se impun în mod distinct: Limba latină şi romanitatea noastră, Vasile Alecsandri şi limba maternă, Eroziunea conştiinţei naţionale a românilor moldoveni etc.
Capitolul al II-lea, Limba – atribut esenţial al statului, este, de fapt, un exerciţiu intelectual prestat în condiţii specifice, mai curând, cronica unui sincer şi părtinitor martor şi participant nemijlocit la lupta (pare-se fără sfârşit!) pentru repunerea limbii române în drepturile sale fireşti, de atribut esenţial al statului Republica Moldova. Parcurgând articolele aflate sub acest generic cititorul va lua cunoştinţă de subterfugiile politicii lingvistice duplicitare din fosta R.S.S.M., folosită în bună parte ca stratagemă şi azi de către guvernanţii „suverani şi independenţi”. Or, situaţia glotopolitică din Republica Moldova, după cum constată în repetate rânduri Anatol Ciobanu, întrucât e soluţionată doar parţial, continuă a fi una complicată, imprevizibilă. Peste noi, cei din Basarabia, – afirmă lingvistul, – stă gata să se rostogolească giganticul tăvălug al celei de-a doua limbi de stat, fapt ce va genera consecinţe dezastruoase pentru climatul etnolingvistic de la noi.
Cele patru studii din capitolul Cuvântul şi norma literară scot în relief calităţile de fin şi avizat cercetător ale lingvistului Anatol Ciobanu, antrenat, de-a lungul întregii sale cariere, în mai multe domenii de studiere teoretică şi practică a limbii române, între care se impun sociolingvistica, de altfel obiectivul principal al volumului de faţă, gramatica, lingvistica generală, punctuaţia, didactica, dar şi cultivarea limbii, în sensul cel mai larg al noţiunii, autorul având publicate multe, actuale încă, eseuri, tablete, note etc. cu această tematică.
Într-un şir de texte incluse în volum, Anatol Ciobanu face portretul de creaţie al celor mai importanţi şi reprezentativi lingvişti preocupaţi de studierea limbii române. Activitatea lor ştiinţifică şi didactică este examinată din perspectiva înaltelor exigenţe impuse de ştiinţa modernă. Astfel, Anatol Ciobanu în capitolul Promotori ai unităţii de limbă şi de neam invocă principiile de cercetare şi de activitate ce au ca impact utilitatea practică a investigaţiilor ştiinţifice. Acest criteriu este aplicat cu referinţă la savanţii de renume mondial şi naţional: Eugeniu Coşeriu, Ruben Budagov, Boris Cazacu, Ion Dumeniuk, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Valeriu Rusu, Grigore Cincilei ş.a.
...Arc voltaic peste vremi nestatornice, punte de legătură între generaţii, fapta onestă a omului de ştiinţă, pusă în slujba adevărului, a dreptăţii şi a libertăţii, este cea mai rezistentă şi mai preţioasă avere ce poate fi lăsată ca moştenire urmaşilor. Pentru că „Anume noile generaţii de tineri şi tinere, crede cu întreaga fiinţă profesorul Anatol Ciobanu, care nu sunt complexaţi şi nu sunt afectaţi de virusul politicii antinaţionale de tristă faimă, care vor să cunoască tot adevărul şi «să spună lucrurile aşa cum sunt» (E. Coşeriu), vor fi acei care vor apăra cu îndârjire glia strămoşească, limba noastră cea română şi valorile naţionale”.
Or, biografia profesorului Anatol Ciobanu este o înlănţuire de fapte ce îl situează printre iluştrii cărturari români care au avut curajul să-şi asume şi, mai ales, să respecte cu sfinţenie o nobilă şi împovărătoare profesiune de credinţă – să se afle întreaga viaţă în serviciul limbii şi al poporului român.