Fondul umanist şi lumea simbolurilor în Gândurile de lumină ale Doinei Drăguţ

1. Realimaginaria

Doina Drăguţ are vocaţia „gândurilor de lumină”; adică a celor aletheice. Poeta meditează adânc şi înalt (s.m.) „între două lumi”. Se autodefineşte po(i)etic, fiindcă ştie foarte multă carte. Se mişcă iute şi eficient printre paradigmele postmodernităţii şi transmodernităţii. Apelează cu naturaleţe la metalimbaje retopite alchimic într-un discurs performant.

Atât de clar se exprimă, cu atâta directitudine, încât risc – redactând cronica de faţă – să cad în… redundanţă stilistică. „Poetul şi arta lui” suportă egal reprezentări diferite, lăsând o urmă de meşter. Să fie chiar „umbra” lui Derrida? În mod sigur! Însă în „Cartea Destinului” stă o semiotică prin care „umbra s-a alungit până la marginea abstracţiei ultime”; aceea desigur din „Trecere fugară”, sau din relaţia filozofică cu spaţiotimpul (vezi „Relaţia cu timpul”), căci extremele se ating, terţinclusiv, într-un
sentiment complex. „Iluzii şi speranţe” „se urmăresc şi se adună într-un tot al destinului”. „Umbre prelungite, dintr-un
timp orientat, ne aleg ca pe-o dorinţă şi se amestecă cu noi, ici şi colo despre tot şi din când în când despre nimic”; adică despre nimicul lui Martin Heidegger şi deci Doina Drăguţ face trimitere şi la metafizică, aşa cum îi stă frumos unei poete autentice şi cultivate, stăpânind şi controlând „sensuri distincte, parcurse simultan”. „Iniţieri concentrice” se reflectă în „oglinda ce fură imagini” a textului ca atare, unul, fireşte, subtil echilibrat, locuit de „revărsări de fantezii nestingherite”. Iar „oglinzile se sparg, de umbra unui gând, în fluturi de cuvinte”, iar, noi, cititorii, vom întocmi cărare „în faţa clipei cu petreceri tulburate de mister”. „Forma locului ne defineşte scrisul şi ne-ndepărtează-n cercuri rupte de imagini ca petreceri difuzate-n taina visului”. „După fiecare noapte, somnul deschide o altă poartă, absenţele alunecă înlănţuite într-o risipă spre adâncuri, se şterg distanţele într-o risipă spre adâncuri, şi se irosesc în margini creşterile duse până-n cer.”

Dezinvoltă, îndrăzneaţă, ba chiar cutezând spre sporirea mirabilă de „răsuciri ramificate-n infinit”, poeta, ca şi Eco, mizează pe opera deschisă, pe care constant o confruntă cu inefabilul şi cu transcenderea idealului. „Priveliştea internă” a poemei sale este, ca la Fundoianu, revelatoare de „toate încăperile universului” (fie el relevant de „aventuri imaginare”).

O asemenea poezie ca rod al cognitivităţii şi constructivităţii e greu de analizat şi de expertizat, mai ales când teoria bate pura poeticitate, riscând a o sufoca. Doina Drăguţ evită asemenea inutile complicaţii, fiindcă – afirmă ea – „în simbioză”, „totul a fost asimilat în întregime”.

2. Centrul sistematic

În Gânduri de lumină, Doina Drăguţ caută a se expune autocritic publicului lărgit. La o adică cine ignoră valoarea educativ-emoţională a poeziei ori e de rea-credinţă ori e pur şi simplu incult.

Oricum, în zilele noastre, liricul e net superior teoriei literare, criticii literare, chiar şi cu mult peste filozofie. Cum altfel să receptezi o strofă precum următoarea: „clipa o dezbrac de umbră/ şi o cresc în câmpul/ ondulat de brazde/ întoarse-n univers”. Sunt în aceste versuri, aparent obscure, elemente care trimit explicit la teoria ondulaţiunii universale a lui Vasile Conta.

„Sporirea cuvântului” e un imaginar-intertext la Blaga, precum în „Eliberarea de efemer” adie influenţe dinspre Valéry şi Barbu. Citez: „Lucruri în armonie/ într-o durată eternă văd/ eliberarea de efemer/ dă claritate zborului/ spre o constelaţie/ de înţelesuri// spiritul meu este pregătit/ să lunece spre limpezi piscuri// dar gestul este incomplet/ dacă nu le pot atinge” (Eliberarea de efemer).

Trimiterile intratextuale au ascendenţă în durata bergsoniană şi în constelaţia hermeneutică ricoeuriană… Tipul de lirism abstract şi savant îi stă bine Doinei Drăguţ mai ales că de-atât… postmodernism poezia română contemporană era mai subţire ca o pânză de borangic, n-avea reliefuri culturale, se aneantizase. Aparţinând optzecismului, poeta nici nu are cum a se desprinde din el, ca atare volumul Gânduri de lumină repune în circulaţie (şi circularizare – n.m.), este deopotrivă fermecat şi oximoronic, de-o limpezime şi de-o frumuseţe antievanescente. Citez: „Când cobor lumina scade/ ziua tot mai strâmtă mi se pare// mă cuprinde farmecul când mă înalţ/ noaptea mi se face depărtare// şi într-un timp evanescent pierderea duratei într-o linişte subtilă/ mă îndeamnă-ntr-un urcuş/ ca-ntr-o curgere în adâncime// în lumină şi în gând”.

Sintagma „umbra unui gând” este nichitastănesciană, iar „în lumină şi în gând” este un laitmotiv identitar. Gândirea şi limbajul se condiţionează reciproc. Poeta dezarhivează amintiri care iau diverse forme „spre o durată cu lucruri în armonie” „şi spre o altă poartă, spre timpul transfinit”. „Fluturi de cuvinte” „se scufundă în deschideri” (vezi Umberto Eco, Opera deschisă – n.m.) sau se răspândesc în amânări (vezi Jacques Derrida, Scriitura şi diferenţa). Limbajul poetic ar fi „înveliş revelator” „impregnat de amintiri” şi gânduri purificate. Şi tot ca la Blaga „clipa scuturată/ sporeşte taina unui început/ de rânduială-n neştiut” şi „în aer despicat subtil”. Este „într-un aer de mirare” neomodernistă „mirajul urmelor de rouă”; iar motivul „rouă” este preluat din folclorul naţional baladesc şi doinesc.

Epurând acest limbaj de „balastul” retorizant, Doina Drăguţ scoate dicţiunea po(i)etică / şi transpoetică / din orice stagnare sistemică; dimpotrivă, ea militează, cu incontestabile izbânzi centripete, pentru devierea ca metodă (genettiană, să ne, dimpreună, dumirim – n.m.) pentru acele „cercuri circumscrise” centric pe „glasul haric”; centrul fiind cel originar; dar şi spre propriul Sine/Eu auctorial, care se mută periodic/sistematic în funcţie de specificul rostirii. Citez încă o edificare de ars poetica, la care Doina Drăguţ e literalmente meşteră cu asupra de măsură: „În foşnet de şoapte subţiri/ să te întorci spre tine/ cu univers cu tot// în ameţitoare adâncimi/ poţi găsi adevărul// e de ajuns să pătrunzi/ numai cu gândul/ spre centrul/ ce sistematic se mută”.

3. Instituirea echilibrului

Dar mutarea se transformă imediat în „transmutare”… transmodernistă. Şi de-aici încolo poeta este numai ea însăşi idiomatică prin excelenţă. Lumea pendulează între orbire şi viziune, între orbecăire între ferestre şi oglinzi (care dedublează ENS-ul regent al eidosului fondator şi avatarizat din curent în curent literar – n.m.) şi „libertate aer şi lumină”, între „ecoul vast al propriilor chemări” şi „închisoarea de cristal” a adâncului revelator mormânt.

Tonuri grave, tente luminoase, pe o apă liniştită, armonii şi echilibru prelungesc uimirea-n linişte contemplativă. Spiritul poetei prins în vraja unei stele, plin de muzică şi de visare, fără timp şi fără loc, tulburat de forţa fanteziei, izbucneşte-ntr-un elan vital şi creează armonia identică mereu cu ea însăşi. Nouă nu ne rămâne decât să întrupăm în vise imagini iluzorii cu idei intuitive ca să lăsăm în aer urme ca nişte semne durabile în eon etern, fireşte, cu puterea închipuirii. Şi cum stă pe unda apei (ca Marian Drăghici, în Păhăruţul – n.m.) heraclitice ca imagine, poeta vede clar informaţia chipului său reflectat de lumină. În fiori se-mbracă din creştet până-n tălpi şi aşterne cărare de cuvinte până la gândul emis simultan în planul luminii şi într-al formei; descrie în acelaşi timp nemăsurat locul geometric al fiinţei sale – efluviu ce se mişcă după forma corporală. Şi tot simultan trăieşte pe ambele niveluri ca să-l întemeieze pe cel simbiontic, căci în propria-i interioritate totul se adună cu o unduire ascendentă ca o deschidere; într-un întreg nemărginit, gândurile se aşază în cuvinte spre a-şi afla limanul spre care se arcuieşte zborul. Poeta îşi cântăreşte, transpersonală, părţile: într-o parte realul material, în cealaltă substanţa afectivă şi volitivă (cât trup atâta suflet – n.m.). Privirile-i scrutătoare traversează, orfeică şi platoniciană, umbre cu forme dizolvate. Căzând în lacrima de dor, se mai rotesc un timp în amintire apoi se petrec în uitare, se disimulează în candoare, persistă într-o nostalgie de care se reazemă – ca şi magistrul Coman Şova – diferantă totuşi (adică asimptotică şi progresistă, ducând în spate tradiţia constând în „atavice poveri”). Versurile derivează pe căi obscure, dar în cadenţa gândurilor, a splendorilor muzical-picturale. Cu o fire solitară, cu o energie neînfrântă, autoarea Gândurilor de lumină realizează golul ce permite locuirea ori, în antiteză, umple spaţii şi timpuri cu ale sale fantezii nestingherite, cu ale sale revărsări preapline, cu ale sale vârste-n căutări pierdute, cu ale sale petreceri difuzate-n taina visului ş.a.m.d.

4. Desfăşurări polivalente

Ovidiu Ghidirmic (unul din membrii comisiei mele de doctorat – n.m.) o descrie pe Doina Drăguţ ca poetă cerebrală la care rigoarea e complementară cu liricitatea densă şi concentrată. George Popa este atras de înalta reflexivitate, de stilul eliptic şi explicativ, cu fine interpretări hermeneutice, de puritatea, nobleţea şi elevaţia dicteului iniţiatic, cu iz oriental-asiatic, de logica internă a fiecărui poem. George Sorescu – conducătorul efectiv şi cutezător al tezei mele de doctorat (între anii 1997-2002 – n.m.) – crede în vibraţia autentică a scriiturii, în integrativitatea lumii simbolurilor care nu sufocă fondul umanist, ba, dimpotrivă, îl îmbogăţeşte, aşa cum îi stă perfect unei adepte a noii paradigme a transdisciplinarităţii (poeta e specialistă în matematică-informatică şi calcă cu o mândrie justificată pe urmele lui Solomon Marcus, Basarab Nicolaescu, Ştefan Lupaşcu ş.a.). Procedând la tehnicile arabescului, Doina Drăguţ îi smulge Constanţei Buzea lăudabile aprecieri de ultimă oră: bogăţia, şi în armonie, şi în îngrijire, a vocabularului glacial, detaşat. Constantin M. Popa o desemnează pe Doina Drăguţ drept intelectuală sensibilă, inteligentă şi lucidă. Ea dezvăluie dezinvoltă zbaterile eului, aflat într-o permanentă stare de tensiune. Constantin Dumitrache (prietenul meu care mi-a postfaţat, memorabil, Serile la Brădiceni în 1997 – n.m.) îi admirase, în epocă, distincţia rară, iar Lucian Gruia, îi subliniase temele existenţiale majore. Constantin Miu pledează pentru o abordare meditativă, dinspre perspectiva introspecţiei datorate alegerii căii iluminării şi coborârii în sălaşul eului ascuns, detaşat de profan. „Prin coborârea în labirintul eului profund, descoperi un punct de unde pleacă spiritul şi unde se întoarce, desenând în felul acesta cercul ca simbol al perfecţiunii universului interior” – citez din Constantin Miu. Recuperarea sacrului reprezintă încă o marcă la vedere a transmodernismului de care se face, copios, „vinovată” Doina Drăguţ, o scriitoare de altfel prodigioasă, complexă, rotundă ca o solidă operă ştiinţifică, eseistică, narativă, lirică etc.