Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei (III)

Hrușciov încearcă să obțină sprijinul lui Tito pentru „aducerea la ascultare” a românilor

Pentru „aducerea la ascultare” a românilor, Hrușciov a încercat să obțină sprijinul președintelui Iugoslaviei, mareșalul Iosip Broz Tito . Problema relațiilor Uniunii Sovietice cu România a constituit una din temele principale ale convorbirilor purtate timp de patru ore la Leningrad, în ziua de 8 iunie 1964, între liderii URSS și cei ai Iugoslaviei. După cum rezultă din stenograma sovietică a discuțiilor, „Tovarășul Hrușciov a început discuția despre România. Pe un ton cam agitat, el a caracterizat starea relațiilor URSS cu România, spunând că în România se întâmplă ceva ce el nu înțelege deloc. Tovarășii în România s-au năpustit asupra URSS și a lui personal. Situația a luat deja o asemenea întorsătură încât el consideră necesar s-o aducă în discuție, ca toată lumea să-și definească poziția. Tovarășii români au călătorit în China, au avut acolo discuții, cum au vrut și au putut¹. La întoarcerea din China, au avut discuții la Moscova, care au durat 14 ore. Se părea că între cele două țări există înțelegere reciprocă, iar acum ei fac pur și simplu lucruri groaznice. În România se desfășoară o largă, monstruoasă propagandă antisovietică, fac, într-adevăr, lucruri groaznice. Ei cred că noi nu știm, dar «noi știm tot». ...am discutat cu Maurer . Acum ei și-au concentrat atacul asupra noastră, a Cehoslovaciei, RDG și Ungariei. În schimb, pe voi² vă proslăvesc drept un ideal”³. În răspunsul său, I. B. Tito a arătat că, „Și noi (iugoslavii – n.n.) am observat că între noi au început să fie relații anormale. Nu știu care sunt motivele acestui lucru, dar vocabularul folosit de români în atacurile lor asupra URSS este pur și simplu groaznic. Probabil, ei consideră că se dorește transformarea lor într-o țară exclusiv de materii prime... Din partea noastră nu am dat niciun motiv ca românii să ne preamărească. Nu suntem de acord cu ei. Într-o ocazie, am să-i spun sincer lui Dej acest lucru. Ei promovează o politică incorectă. Însă, tovarășe Hrușciov, eu cred că este bine să se aștepte puțin și să nu se ducă treaba până la o ruptură definitivă”⁴.

În continuare, Hrușciov a menționat, între altele, că „figura de bază în această campanie acum este (Nicolae) Ceaușescu, Secretar al CC al PMR. El este cel care determină linia antisovietică”. A arătat apoi că românii „se poartă pur și simplu provocator. Recent, delegația lor a fost la Leningrad și tovarășii de la uzina constructoare de agregate pentru întreprinderi chimice, care se construiesc în România, i-au întrebat cum funcționează utilajul sovietic. Ei au răspuns în mod grosolan: prost utilaj. Cred că a răspunde astfel este pur și simplu necuviincios...”⁵. În mod deosebit, Hrușciov era preocupat de faptul că „acum ei (românii – n.n.) ridică problema privind Basarabia, declară că va veni timpul și noi, pasă-mi-te, o vom lua înapoi de la Uniunea Sovietică. Chinezii vor să ia înapoi de la noi o parte din teritoriu, românii, de asemenea, dar a lua înapoi acum este foarte greu. Noi nu vom permite nimănui să violeze frontierele noastre”⁶. Liderul sovietic cerea sprijinul lui Tito în „maleabilizarea” românilor, arătând că „Noi deja am epuizat toate posibilitățile. De mine acum nu mai depinde nimic. Eu nu pot nici să discut cu ei, întrucât în discuție pot să mă aprind și să spun ceva care, poate, nu ar trebui să se spună acum”⁷.

N. Hrușciov era atât de preocupat de înrăutățirea relațiilor cu liderii de la București, încât credea că „mai curând vom perfecta relațiile noastre cu China, decât cu România. Chinezii acționează mai înțelept: ei chiar acum nu ard toate punțile. Ei sunt adversari serioși. Altceva este în cazul conducătorilor români. Socotesc că Gheorghiu-Dej este un om onest și deschis, dar cineva i-a trăncănit ceva despre noi și el a crezut toate astea și a ridicat mâna asupra prietenilor lui cei mai buni”⁸.

La întrebarea lui Tito, dacă se presupune că există vreo „influență din străinătate” în legătură cu noua atitudine a românilor, Hrușciov s-a lansat într-o amplă diatribă împotriva campaniei de derusificare întreprinsă de conducerea de la București, pe care o asociază cu pretinse persecuții antimaghiare ale acesteia în Transilvania: „Acum ei alungă tot cea ce este rusesc. Chiar englezii și americanii introduc limba rusă în școli. Ei fac asta nu din dragoste pentru noi. Cultura noastră înseamnă doar ceva. Românii procedează cu totul invers și nu numai în privința limbii ruse. În Transilvania au lichidat școlile în limbă maghiară, au schimbat denumirile conferite acolo în cinstea unor personalități remarcabile ungare. Oare asta este corect? Și la noi în Carpați locuiesc unguri⁹, dar ei se bucură de aceleași drepturi ca și celelalte popoare ale țării noastre. Și noi ne bizuim pe ei ca pe noi înșine”¹⁰.

În discuția cu liderul iugoslav, Hrușciov n-a omis nici mai vechea sa idee referitoare la organizarea unui referendum (plebiscit) în Basarabia: „Tov. Tito, nu știu care este opinia Dumneavoastră, dar eu înțeleg problema astfel: va veni vremea când frontierele dintre state vor dispărea. De ce să ne batem pentru modul în care s-au clădit granițele. Eu v-am spus că chinezii ne prezintă niște pretenții privind granițele, românii pun problema frontierelor privind Basarabia, dar moldovenii și românii nu sunt aceeași națiune. Într-o discuție eu l-am întrebat cumva pe Maurer¹¹: poate cauza pretențiilor voastre față de noi este Basarabia? Hai ca în acest caz să organizăm un referendum și poporul Basarabiei să decidă singur cum să procedeze, să fie în Uniunea Sovietică sau să se alipească la România. Pot însă să afirm că, probabil, toți cei 100 la sută dintre locuitorii Basarabiei vor vota pentru a fi în componența Uniunii Sovietice. De ce? Pentru că nivelul de trai în țara noastră este cu mult mai ridicat decât în România, deoarece limba în Basarabia este limba natală a poporului moldovenesc și nu a celui român (sic!)¹². Nu o să începem doar să ne batem din cauza Basarabiei. Atunci Maurer a răspuns că nu este vorba despre Basarabia, însă acum înșiși conducătorii români ridică problema aceasta¹³.

Față de observația lui Tito că „lucrurile nu trebuie lăsate la voia întâmplării”, Hrușciov a răspuns concluziv: „Și noi socotim la fel, dar am epuizat toate posibilitățile. Am discutat cu tovarășii români, le-am scris scrisori, am întreprins și alți pași, dar ei nu vor să înțeleagă nimic. V-am spus deja că atunci când delegația română s-a înapoiat din RPC, Maurer, Ceaușescu, Bodnăraș mi-au spus foarte multe lucruri negative despre acțiunile scizioniste ale chinezilor, despre faptul că nu-l înțeleg pe Mao Zedong . Acum, reveniți în România aprobă acțiunile lui Mao Zedong, desfășoară adunări antisovietice. Noi nu vedem o ieșire din situația creată”¹⁴.

La data respectivă, mareșalul Tito era perceput de către conducerea PCUS drept aliat al Moscovei în diferendul său cu Beijingul pentru dominația în mișcarea comunistă internațională. Pe de altă parte, la Kremlin era bine cunoscută relația bună existentă în acel moment între Tito și liderii de la București. Este și motivul pentru care Hrușciov a apelat la acesta pentru a exercita influență asupra conducerii române în interesul întăririi blocului sovietic. Tito nu numai că „a respins hotărât orice posibile reproșuri privind sprijinirea de către Iugoslavia a cursului deosebit al PMR, dar a indicat și faptul că un asemenea curs nu este de dorit, mai ales acolo, unde este vorba de apropierea cu conducerea Chinei, care amenință cauza păcii și securității internaționale”¹⁵. El a promis să exercite influență asupra românilor, conducându-se de considerentele privind necesitatea menținerii stabilității în relațiile sovieto-române, în condițiile unei puternice provocări chineze, care amenință pozițiile Iugoslaviei atât în mișcarea comunistă mondială, cât și în mișcarea de nealiniere¹⁶. Analizând situația, secretarul de stat pentru Afaceri Externe al Iugoslaviei, Cocea Popovici, a ajuns la următoarea concluzie: „experimentând o oarecare amețeală de la noua libertate în relațiile cu partenerul mai mare – Moscova, românii exagerează întrucâtva în fronda lor, făcând aceasta în dauna intereselor pe termen lung, atât personale, cât și ale vecinilor (se avea în vedere, nu în ultimul rând, ridicarea vechilor probleme teritoriale, concret – problema basarabeană)”¹⁷.

Conducerea URSS a fost serios preocupată pentru ca, în momentul acutizării diferendului sovieto-chinez, divergențele URSS cu România să nu atragă prea mare atenție în Occident. Acest lucru îl demonstrează, în speță, înregistrarea ședinței Prezidiului CC al PCUS, care a avut loc cu 4 zile înainte de întrevederea Hrușciov -Tito, pe 4 iunie 1964¹⁸.

Liderii români cer explicații conducerii sovietice pentru „jocul la două capete” practicat în chestiunea Basarabiei și în a Transilvaniei

În timp ce la Leningrad aveau loc convorbirile Hrușciov-Tito, la Moscova se afla (din 26 mai până la 9 iunie 1964) o delegație oficială română, în frunte cu Chivu Stoica, membru al Biroului Politic al CC al PMR. Conducerea sovietică, reprezentată de A. Mikoian, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, N. Podgornâi și Iuri Andropov, secretari ai CC al PCUS, și-au exprimat nemulțumirea față de conținutul Declarației din aprilie și de faptul că în cadrul adunărilor organizațiilor de partid ale PMR „s-a pus problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord”. Partea sovietică era de părere că în România erau revizuite bazele relațiilor cu URSS, ignorându-se rolul „eliberator” al armatei sovietice, întreținându-se o „stare de spirit antisovietică”, fiind susținute „acțiunile cu caracter naționalist”¹⁹.

În perioada 7-14 iulie 1964 s-a aflat la Moscova o delegație mai reprezentativă din România în frunte cu Ion Gh. Maurer, cu participarea lui Emil Bodnăraș, care a purtat discuții cu Nikolai Viktorivici Podgornâi, membru al Prezidiului, secretar al CC al PCUS și cu Alexei N. Kosâghin, prim-vicepreședinte al Consiliului de miniștri al URSS. În ședința din 9 iulie, în contextul discuțiilor despre „planul Valev” și alte aspecte ale relațiilor bilaterale, prim-ministrul român a abordat „una dintre cele mai grele probleme” din sfera raporturilor cu URSS: problema Basarabiei. Șeful delegației române (se) întreba: „De ce în Uniunea Sovietică se crede că România are pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică? De ce în Uniunea Sovietică se crede că în România se revendică Basarabia? Ce fapte, ce declarații, ce atitudine din partea României, a factorilor ei responsabili justifică asemenea credințe în Uniunea Sovietică? Pentru că noi ne-am întâlnit cu aceste probleme, întâi foarte mulți dintre oamenii noștri care au venit aici au fost întrebați: Este adevărat că voi revendicați Basarabia?”²⁰.

Intervenind în discuție, Emil Bodnăraș, unul dintre participanții de la Pițunda, a menționat că în convorbirile purtate cu Nikita Hrușciov delegația română nu a acordat o atenție deosebită acestui aspect, mirându-se doar de „punerea problemei”, dar că, ulterior, după ce această chestiune a revenit în întrebările puse de unii cetățeni sovietici în convorbiri cu studenții români aflați la studii în URSS, conducerea română a încercat să clarifice natura acesteia. „Să ne lămurim – declara Bodnăraș – dacă la dv. s-a format vreo părere că România socialistă a pus, pune sau intenționează să pună problema Basarabiei sau probleme teritoriale”²¹.

Pentru clarificarea lucrurilor, demnitarul român a amintit cuvântarea lui Nikita Hrușciov rostită la 7 martie 1959, la cea de-a IX-a Conferință muncitorească pan-germană de la Leipzig, în care acesta a abordat problemele teritoriale existente între țările socialiste. Printre altele, liderul sovietic precizase că „o parte din actualul teritoriu al RSS Moldovenești a fost cotropită de regele român și la un anumit moment a fost din nou realipită la teritoriul sovietic. Între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se ivește însă niciun litigiu de frontieră, deoarece cele două țări ale noastre sunt socialiste și sunt călăuzite de interese comune, merg spre același țel – comunismul. Dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației României nu există oameni care să considere că Moldova este o parte a României”²².

Bodnăraș a reprodus pasaje din discursul rostit de N. Hrușciov la conferința sus-amintită, în care liderul sovietic a atacat atât subiectul Basarabiei, cât și cel al Transilvaniei. Acest fapt a surprins Biroul Politic al CC al PMR, care nu a înțeles nici atunci și nici până în ziua discuției de la Moscova „ce sens a avut să fie ridicate probleme teritoriale, mai ales atunci când ele sunt rezolvate”²³. Emil Bodnăraș a apreciat drept „inoportună” punerea unor astfel de probleme, reproșând părții sovietice că nu a solicitat în prealabil punctul de vedere românesc. „Noi n-am fi sfătuit să se vorbească public despre frontiere” – a arătat el, aducând drept exemplu declinarea de către Gheorghe Gheorghiu-Dej a invitației „tovarășilor moldoveni” de a vizita Chișinăul și RSS Moldovenească, tocmai pentru a nu oferi „nici cel mai neînsemnat prilej de a manifesta alte interese pentru Moldova Socialistă decât se cuvin în cadrul relațiilor noastre principiale, ca state, care între ele și-au rezolvat toate problemele”²⁴.

Făcând o aluzie directă la „jocul la două capete” pe care îl practicau liderii sovietici, conducerea română întreba „ce nevoie a fost ca în contextul cuvântului tov. Hrușciov de la Leipzig Transilvania să apară ca o problemă”, care a fost rezolvată de istorie prin tratatele existente? Drept probe pentru poziția duplicitară sovietică, liderii români au evocat faptul că, în anii 1963 și în 1964, turiștii din URSS care vizitau România au răspândit niște hărți pe care teritoriul românesc era ciuntit. Aceste hărți au fost puse pe masă în fața delegației sovietice. Bodnăraș a criticat, cu acest prilej, și ideea de plebiscit, lansată de Hrușciov, cu scopul de a rezolva problemele teritoriale între țările socialiste²⁵.

Conducerea sovietică reproșează liderilor români folosirea denumirii „Basarabia”, în loc de „RSS Moldovenească”

În ziua următoare a discuțiilor de la Moscova, pe 10 iulie 1964, problema Basarabiei a fost reluată, după ce N. Podgornâi, referindu-se la „zvonurile” despre afirmațiile unor studenți sovietici pe chestiunea în speță, care fuseseră aduse drept exemplu de delegația română, a declarat că în România s-ar admite ideea că un stat socialist poate merge înainte și fără Tratatul de la Varșovia. În răspunsul său, Ion Gh. Maurer a arătat că partea română a invocat cazuri concrete când cetățenii sovietici întrebau direct dacă România revendică Basarabia. Față de menționarea numelui de Basarabia, Alexei N. Kosâghin a reacționat într-o manieră dură și intempestivă, imputând părții române că nu folosește „denumirea oficială” de RSS Moldovenească, deși în intervențiile sale Emil Bodnăraș vorbise și despre „Republica Moldovenească”, și despre „Moldova Socialistă”. Kosâghin i-a cerut, practic, lui Maurer să nu mai pronunțe numele Basarabia și să folosească, în mod exclusiv, termenii consacrați în URSS despre RSS Moldovenească, ca o republică aparte, cu un „popor moldovenesc, cu un Comitet Central și un guvern”²⁶.

Pentru a depăși momentul de tensiune indus de Kosâghin, Maurer a precizat că se avea în vedere „acel teritoriu care s-a numit Basarabia”, dar prim-ministrul sovietic a insistat asupra folosirii denumirii „actuale” de RSS Moldovenească. Invocând faptul că „republica moldovenească” se întindea și dincolo de Nistru, în zona transnistreană, Maurer a propus formula „acea parte a Republicii Moldovenești dintre Prut și Nistru”²⁷.

Pentru a-și impune punctul de vedere, Kosâghin a recurs la un alt „argument”, susținând că, dacă moldovenii ar auzi că autoritățile române vorbesc de Basarabia, s-ar simți ofensați, dat fiind că „sunt un popor care face parte din Uniunea Sovietică”, căruia „trebuie să i se dea ce i se cuvine”. Maurer a găsit, însă, „contraargumentul” pe loc, invocând faptul că nimeni altul decât Hrușciov a folosit denumirea de Basarabia, în discuțiile de la Pițunda, din martie 1964, când a și propus un plebiscit în această provincie.

S-a iscat apoi o controversă, atât Kosâghin, cât și Podgornâi contestând faptul că Hrușciov s-ar fi referit la prezentul Basarabiei, ci la trecutul acesteia, propunându-se verificarea stenogramei discuției de la Pițunda, pentru a se stabili veridicitatea celor exprimate de liderul sovietic. În acest moment al discuției, Ion Gh. Maurer a ținut să precizeze că, din toată această polemică, nu trebuie să rezulte că România ar avea „probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică”²⁸. Kosâghin s-a arătat mulțumit de această abordare, discuția părând că se încheie în această notă.

Simțind nevoia să-l lămurească pe Maurer în privința necesității utilizării denumirii de RSSM, Podgornâi a ținut să precizeze: în România trebuie să se știe și, implicit, să se țină cont că „nu există un astfel de teritoriu – Basarabia”, iar la tratativele oficiale să fie folosit „termenul potrivit”, cel de RSS Moldovenească. Față de observația lui Maurer că RSSM cuprindea și o fâșie de teritoriu din stânga Nistrului și că denumirea de Moldova Sovietică nu permitea delimitarea părții basarabene, care făcea subiectul discuției, Podgornâi a cerut expres să fie folosită denumirea „oficială” de „Republică Moldovenească”. În cele din urmă, Maurer a căzut de acord cu această cerință, spre satisfacția părții sovietice²⁹.

Convorbirile au fost reluate a doua zi, pe 11 iulie 1964, când N. Podgornâi a invocat „anumite știri” parvenite din România precum că „se ridică pretenții față de o parte din teritoriul Moldovei Sovietice”, dar Uniunea Sovietică nu acorda „nicio importanță acestor zvonuri”. Partea sovietică a primit cu satisfacție declarația primului ministru Maurer precum că România nu avea „niciun fel de pretenții teritoriale” față de URSS, dar se arăta contrariată de afirmațiile acestuia potrivit cărora problema Basarabiei se punea nu în România, ci în URSS, și nu de cetățenii români, ci de cei sovietici. „Noi, din păcate, n-am înțeles ce scopuri și intenții ni se atribuie în legătură cu aceasta. RSS Moldovenească intră în componența URSS. De unde și până unde să facem noi tapaj în jurul acestei probleme, pentru că nimeni nu va crede că vrem să răpim Moldova de la noi înșine. Este un lucru straniu. Cum să ridicăm noi problema pretențiilor față de Moldova, atunci când ea este în componența URSS? De la cine s-o luăm? Noi suntem în toate mințile și asemenea sarcină nu ne punem”, se arăta contrariat Podgornâi. El a ținut să sublinieze, totodată, că partea sovietică nu a găsit nici în stenograma discuției de la Pițunda, nici în cuvântarea lui Hrușciov de la Leipzig „niciun fel de aluzii care ar fi dat prilej să se facă afirmații despre prezența anumitor neînțelegeri referitoare la probleme teritoriale” dintre cele două țări și, cu atât mai puțin, în problema unor pretenții teritoriale dintre ele. „În aceste documente – a continuat liderul sovietic – problema frontierei dintre URSS și România se pune tocmai pentru a ilustra ideea că frontierele existente între țările socialiste le considerăm intangibile”³⁰.

Desfășurate timp de o săptămână într-o atmosferă tensionată, aceste discuții au fost menite, din punctul de vedere sovietic, potrivit expresiei lui A.N. Kosâghin, ca „boala să nu pătrundă în interior”. În ultima zi a vizitei delegației române la Moscova, pe 13 iulie 1964, a avut loc o întâlnire cu primul secretar al PCUS, N. Hrușciov, dar în cursul discuțiilor chestiunea „teritorială” nu a mai fost abordată. Acesta a ținut să le spună, însă, reprezentanților României: „Dacă nu vreți să întrețineți prietenie, nu trebuie, se poate și fără asta, dar să nu se facă scandal”³¹. Liderul sovietic a dezaprobat publicarea în presa română a articolului critic publicat în revista „Viața Economică”, la adresa „planului Valev”, pe care însă nici nu-l citise (?!), menționând că o astfel de reacție nu avea cum să contribuie la păstrarea unor relații bilaterale „curate” și la manifestarea respectului „față de granițe”³². La aceste convorbiri finale, din partea română a vorbit cu Hrușciov doar Emil Bodnăraș, bun cunoscător al limbii ruse, tonul discuției îndemnând la depășirea momentelor controversate în raporturile bilaterale și la consolidarea prieteniei sovieto-române. Era evident însă că relațiile dintre cele două țări înregistraseră o bruscă deteriorare³³.

Regimul eliberează deținuții politici, dar în același timp intensifică măsurile față de practicile „stăpânului” de la Kremlin

Încununarea politicii de autonomie adoptate de echipa lui Dej a avut loc la puțin timp după elaborarea „Declarației de independență”, odată cu decretele de eliberare a deținuților politici, o decizie prin care Gheorghiu-Dej își îndeplinea două prețioase obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internațională și câștiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului. „Amnistierea deținuților politici –avea să-și amintească mai târziu fostul ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu – s-a făcut din 1962 până în 1964 în mai multe tranșe și a întâmpinat opoziția unor membri din conducerea partidului. Era, de fapt, o măsură politică în consens cu «reabilitările» victimelor stalinismului din celelalte țări. Numai că Dej i-a eliberat pe toți, nu doar pe câțiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aș vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenții deoarece și-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri și cu un prestigiu crescut pe plan extern, și cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase”³⁴. Prin decretele 176, 310 și 411 din aprilie – iulie 1964, au fost eliberați ultimii deținuți politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane).

Odată cu „Declarația de independență”, conducerea PMR a adoptat și o serie de măsuri mai active față de practicile „stăpânului” de la Kremlin. Memorialistul Gheorghe Manea, fost ofițer de contrainformații, mărturisește că: „dacă până în 1964 Serviciul de Contrainformații Militare avea în atenția sa acțiunile de spionaj ale serviciilor secrete din SUA, Anglia, Franța, RFG, Israel etc., în urma Declarației din aprilie 1964 a PMR a apărut o nouă țintă: Serviciile de spionaj ale URSS. În aceste condiții, serviciile de informații sovietice nu mai aveau controlul direct așa cum se întâmpla înainte, iar acum căutau să penetreze informativ prin recrutări de agenți sau prin folosirea acelora care erau recrutați mai înainte”³⁵.

Imediat după publicarea „Declarației din aprilie” (1964) a PMR, a început o campanie de prelucrare a documentului în organizațiile de partid din instituții și întreprinderi, precum și în adunări cu grupuri largi de intelectuali, unde celor prezenți li se „dezvăluiau” fapte și date care dovedeau că Uniunea Sovietică încălcase „grosolan” independența României, că îi exploatează nemilos resursele prin Sovromuri în primul rând și că întreaga ei politică față de România nu fusese decât o continuare a celei practicate de Rusia țaristă³⁶.

Între timp, Bucureștiul a încetat toate acțiunile de cooperare informativă formale sau informale cu rețeaua informativă a Tratatului de la Varșovia, blocând noile scheme de coordonare sovietice în momentul lansării lor și încercând să prevină integrarea sub egidă sovietică. După primirea unui raport al Direcției de Informații Militare (DIM) privind diferite propuneri în acest sens, la sfârșitul anului 1964, primul ministru Ion Gh. Maurer a dispus ca DIM „să nu permită crearea în acest mod a unui nou organism cu atribuții de coordonare. În general, nu trebuie să creăm organisme cu atribuții de coordonare generală. Legăturile bilaterale sunt mai indicate în acest caz”³⁷.

În decembrie 1964, la un an și jumătate după ce îi sugerase lui Hrușciov ca Moscova să își retragă rețelele clandestine de spionaj de pe teritoriul statelor socialiste, Bucureștiul a șocat din nou Moscova declarând public că se simte „nevoia” de schimbare în procesul decizional care implica statele membre ale Tratatului de la Varșovia³⁸.

În acea perioadă, analiști occidentali considerau că Bucureștiul devenise mult mai independent față de Moscova decât Belgradul, fiind deja pe cale să stabilească legături militare mai „lejere”. Așa cum arată studii recente, în iulie 1964, CIA, care în mod obișnuit era destul de precaută când venea vorba de România, a afirmat că „succesul înregistrat de aceasta în încercarea sa de a-și apăra interesele naționale poate inspira acțiuni similare din partea statelor est-europene”³⁹.

Mao Zedong își exprimă sprijinul pentru România în chestiunea Basarabiei

Atitudinea Bucureștiului de independență față de Moscova este tot mai mult încurajată de Beijing, care încearcă să asocieze revendicările românești față de Uniunea Sovietică cu cele chineze din Orientul Îndepărtat. De menționat că oficiosul Partidului Comunist Chinez, „Jenminjibao”, publicase încă din 1960 referiri la acest subiect, pentru a indica politica constant agresivă pe care rușii au practicat-o la adresa țărilor din jur.

Poziția chineză în această chestiune a fost exprimată în cea mai dezvoltată formă de liderul chinez Mao Zedong, în aceeași zi de 10 iulie 1964 (curioasă coincidență), când la Moscova delegațiile română și sovietică se confruntau pe tema Basarabiei, așa cum am arătat mai sus. În acea zi, președintele chinez a introdus în „circuitul public” chestiunea „teritorială” dintre URSS și România, cu ocazia unei întrevederi cu delegația parlamentarilor socialiști japonezi, în prezența a 32 de jurnaliști niponi. La rugămintea unuia dintre membrii delegației nipone de a se pronunța în privința insulelor Kurile, pierdute după cel de-al Doilea Război Mondial de Japonia, Mao Zedong a dat un amplu răspuns, în care a arătat: „Pământuri cucerite de sovietici sunt foarte multe. Conform Hotărârii de la Yalta, Uniunea Sovietică, sub pretextul garantării independenței Mongoliei, a ocupat în realitate această țară... În 1954, când Hrușciov și Bulganin au fost la noi, în China, noi am pus această problemă, dar ei au refuzat să discute. Ei și-au declarat teritoriu propriu o parte a României. Despărțind o parte a Germaniei de Est, sovieticii au alungat populația locală în partea de Vest a Germaniei. Luând o parte din teritoriul Poloniei, ei au alipit-o la Rusia, iar drept compensație le-au dat polonezilor o bucată din Germania de Est. Același lucru l-au făcut și în Finlanda. Ei au despărțit și au luat tot ce au putut dezmembra. Chiar declarau că regiunea Sintzian și teritoriul din nordul bazinului fluviului Amur trebuie alipite la URSS... Uniunea Sovietică ocupă un teritoriu de 22 de milioane km², pe când populația ei constituie doar 200 milioane de oameni. Japonia având un teritoriu de numai 370 000 km² are o populație de 100 milioane de persoane. Cu aproximativ 100 de ani în urmă, teritoriul de la răsărit de lacul Baikal din Siberia a intrat în componența Rusiei și de atunci Vladivostok, Habarovsk, Kamceatka ș.a. au trecut evident și în componența Uniunii Sovietice. Noi încă nu le-am prezentat pretențiile noastre asupra anumitor teritorii. Cât privește Insulele Kurile, aici pentru noi totul e clar: acestea trebuie retrocedate Japoniei”. Enumerând teritoriile ocupate de URSS, liderul chinez declara că sovieticii „și-au însușit o parte din România”⁴⁰, fără a preciza însă care este această parte. Referirea la Basarabia și Nordul Bucovinei era însă cât se poate de clară.

Pe 11 august 1964, presa japoneză a publicat în detaliu acest interviu, care a avut apoi un amplu ecou internațional, diferendul teritorial sovieto-chinez devenind astfel public. Tot în 1964, ambasada Chinei de la București difuzează o hartă a României cuprinzând și Basarabia⁴¹.

Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSSM, reacționează „cu revoltă și indignare” față de „declarațiile provocatoare și șoviniste” ale lui Mao Zedong

Prezidiul CC al PCUS la ședința din 19 august 1964 a însărcinat MAE al URSS și Secția CC al PCUS pentru relații cu partidele comuniste din țările socialiste să elaboreze teze de principiu pentru soluționarea pașnică a diferendelor teritoriale sau de frontieră între țările socialiste. Comentarii în presa sovietică pe această temă au apărut la începutul lunii septembrie 1964. Ziarul „Pravda” a publicat, pe 2 septembrie, editorialul În legătură cu discuția lui Mao Zedong cu grupul socialiștilor japonezi, în care se arăta că „dacă granițele Rusiei țariste se stabileau de politica acaparatorilor imperialiști, granițele Uniunii Sovietice s-au fixat în urma exprimării benevole a voinței popoarelor în baza principiului autodeterminării libere a națiunilor” și că aceste popoare „nicicând și nimănui nu vor permite să atenteze la dreptul lor de a-și alege destinul”⁴². Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSS Moldovenească, a început o amplă campanie de „prelucrare” a acestui material. În campania din RSSM de combatere a tezelor „revizioniste” ale liderului chinez, accentul era pus pe faptul că teritoriul dintre Prut și Nistru „a intrat” în componența Imperiului Rus „aproape cu o jumătate de veac înainte de formarea regatului român”, pe presupusul rapt al Basarabiei de către România la 1918 și pe actul „de justiție” din 28 iunie 1940, când Basarabia „a fost reunită pe cale pașnică la Patria Sovietică”. Aceste teze erau adresate atât președintelui Mao Zedong, care vorbise despre teritoriile adjudecate de sovietici pe seama României, dar, în egală măsură, și liderilor români, al căror nou curs politic „nu mai oferea previzibilitatea de altădată în raport cu marele vecin din Răsărit”⁴³.

La Plenara CC al PCM din 5 septembrie 1964, primul secretar Ivan I. Bodiul declara: „Poporul moldovenesc cu revoltă și indignare a aflat despre declarațiile provocatoare, șoviniste ale lui Mao Zedong în problemele teritoriale. Fiecare elev știe că teritoriul Basarabiei a intrat în componența Rusiei aproape cu jumătate de veac înainte de formarea regatului Român. Acest teritoriu nu s-a aflat niciodată în cadrul României, cu excepția celor 22 de ani de ocupație silnică”. Pentru a „argumenta” aceste aserțiuni, liderul comuniștilor moldoveni îl invoca pe V.I. Lenin care afirmase că „ocuparea Basarabiei de România este o violare a populației basarabene”, exprimându-și „protestul vehement împotriva ocupării acestei părți a Patriei noastre”⁴⁴. Pentru a sublinia „caracterul unanim și univoc” al condamnării poziției conducătorului chinez de către cetățenii RSSM, Ivan I. Bodiul făcea referire la spusele colhoznicului T. Gașco din artelul agricol „Put’ Lenina” („Calea lui Lenin” în limba rusă), raionul Fălești, de lângă Prut, care declarase: „Noi moldovenii, care am trăit ani îndelungați sub jugul boierilor români, credem că Mao Zedong și-a propus scopul provocator de a aprinde spiritele antisovietice, speculând pe simțămintele naționaliste ale celor mai reacționare forțe. Acest lider nu știe că în toți anii ocupației boierii români au ținut poporul nostru în sărăcie, întuneric și ignoranță. Schingiuiau țăranii pentru cea mai mică nesupunere, îi alungau de pe ultimul petic de pământ. Numai după reunirea Basarabiei cu Patria-mamă, noi am respirat cu pieptul plin de cetățeni ai marii țări a Sovietelor”⁴⁵. Vorbind în numele întregii populații din RSSM, I.I. Bodiul respingea cu fermitate „clevetirea celor care își bagă nasul nu în oala lor, care vor să ne certe cu vecinii – cu oamenii muncii din Republica populară Română”, subliniind că „poporul moldovenesc a obținut libertatea adevărată și progresul numai mulțumită victoriei puterii Sovietice, conducerii înțelepte a partidului Comunist și marelui ajutor al popoarelor frățești ale Uniunii Sovietice”. În final, el își exprima convingerea că RSS Moldovenească va rămâne „pe vecie în familia prietenoasă a popoarelor sovietice”⁴⁶.

Aceste teze erau reiterate de liderul comuniștilor moldoveni și în câteva articole publicate în organele centrale de presă ale CC al PCUS, precum „Kommunist” și „Pravda”, consacrate împlinirilor înregistrate de RSSM în ajunul celei de-a 40-a aniversări „de la crearea statalității naționale sovietice socialiste moldovenești și a Partidului Comunist al Moldovei”⁴⁷. Potrivit lui Bodiul, ceasul istoriei „poporului moldovenesc” a pornit în sec. al IX-lea, când triburile slave ale ulicilor și tiverților „se așază pe Nistru”, punând bazele unei „prietenii” de veacuri, deși statul moldovenesc medieval a apărut pe la 1359. La 1812, Basarabia „a fost eliberată de sub jugul otoman”, unindu-și destinul cu cel „al fratelui său mai mare – poporul rus”. În 1918, România „burghezo-moșierească”, cu ajutorul „direct” (?!) al SUA, Angliei, Franței, dar și al „organizației burghezo-naționaliste contrarevoluționare «Sfatul Țării», a rupt Basarabia de la trupul tinerei Patrii Sovietice”, reprezentând „un eveniment istoric remarcabil în viața poporului moldovenesc”, iar la 28 iunie 1940, statul sovietic reușea să înfăptuiască „pe cale pașnică reunirea (!?) Basarabiei cu URSS”. În continuare, I.I. Bodiul arăta că la 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea cu privire la transformarea RASS Moldovenești în RSS Moldovenească, ca republică unională în cadrul Uniunii Sovietice, deși ulterior teza oficială în legătură cu această dată va insista asupra „formării” RSSM. După război, odată cu restabilirea puterii sovietelor în RSSM, într-un interval scurt „s-au afirmat relații de producere noi, a luat sfârșit procesul de formare a națiunii moldovenești socialiste” (?!), au fost atinse „noi culmi în dezvoltarea social-economică și culturală”⁴⁸.

Pe 12 octombrie 1964, în stânga Prutului se marcau cu fast 40 de ani de la formarea RSSM și PCM. Sosit la Chișinău cu un mesaj de felicitare adresat de conducerea sovietică de vârf participanților la ședința solemnă a CC al PCM și Sovietului Suprem al RSSM, organizată cu acest prilej, N. Podgornâi a făcut o declarație în care, între altele, i-a înfierat pe „scizioniștii din Beijing care ridică din nou disprețuitul drapel al troțkismului”, apreciind că în acțiunile acestora „s-au contopit aventurismul mic burghez și șovinismul de mare putere, care pricinuiesc o daună enormă statului socialist, întregii mișcări comuniste și revoluționare, poporului chinez însuși”⁴⁹.

Așa cum observa istoricul american Robert King, „susținerea de către Mao a revendicărilor României în problema Basarabiei” a fost „puternic resimțită din punct de vedere sovietic”⁵⁰. Documente date de curând publicității arată faptul că organele KGB indicau drept posibil ca declarațiile lui Mao să fie inspirate de București: „Conducerea Partidului Comunist Român nu-și dezvăluie public pretențiile teritoriale; dar face totul pentru a demonstra că, istoric, etnic și în alte moduri, Moldova și regiunea Cernăuți aparțin României. Declarația făcută de Mao în conversația cu socialiștii japonezi despre acapararea ilegală de către URSS a Basarabiei a fost creația României. Ziarul francez «Le Monde» a publicat două articole în care erau prezentate îndoieli referitoare la legalitatea includerii Basarabiei în Uniunea Sovietică. Nu este imposibil ca inițiativa publicării articolelor să vină din România”⁵¹.

Declarațiile liderului chinez vor face obiectul unor „critici aspre” din partea istoricilor de genul lui A.M. Lazarev, care se va exprima în acest mod: „La moara falsificatorilor istoriei toarnă apă și unii activiști care îndrăznesc să se autointituleze marxist-leniniști. Se știe că în anul 1964... Mao Zedong a declarat în mod ațâțător că Uniunea Sovietică, pasămite, «și-a însușit o parte din teritoriul României». Intenția dușmănoasă și absurditatea acestui atac sunt atât de evidente, încât nu merită, pur și simplu, să depunem eforturi și să acordăm spațiu pentru infirmarea lui”⁵². Argumentul „academicianului” sovietic era într-adevăr... zdrobitor, astfel încât nici noi nu-i vom acorda spațiu. În ceea ce privește obiectivele vizate de liderii comuniști români, în cadrul acțiunilor de mediere a conflictului chino-sovietic, istoricul american Stephen Fischer-Galatzi sintetiza astfel: „Unii consideră că românii au folosit ocazia de a sprijini poziția Rusiei vis-à-vis de China, în schimbul consimțământului eventualei restituiri a Basarabiei. Alții sunt de părere că românii au încercat să-l determine pe Hrușciov să reconsidere prețul păcii în lumea socialistă, permițând Bucureștiului să reînnoiască efortul de mediere și, în caz de succes, recompensând pe români cu Basarabia, pentru bune oficii”⁵³. Un lucru este evident în orice caz: Bucureștiul a înțeles că poate trage foloase de pe urma conflictului chino-sovietic, ce dobândise notorietate internațională. Obiectivele vizate nu se limitau doar la mai multă autonomie, stipulată în Declarația din aprilie 1964, ci era luată în calcul și perspectiva pe care aceasta o oferea pentru redeschiderea problemei Basarabiei.

Nu întâmplător, documentele de partid sovietice consemnau că, „prin ațâțarea pasiunilor naționale, conducătorii chinezi au reușit să lase amprenta lor asupra politicii României care s-a definit acum în lagărul socialist ca un stat care, sub pretextul apărării suveranității sale, la care nimeni și niciodată nu a atentat, provoacă discordie în comunitatea țărilor socialiste, se abate tot mai mult de la acțiuni coordonate în politica internațională, dă uitării principiile de clasă în relațiile cu țările capitaliste”⁵⁴.

(Va urma)

Note:

¹ Este vorba de vizita despre care am relatat mai sus, pe care delegația română condusă de Ion Gheorghe Maurer a făcut-o în China, în perioada 3-10 martie 1964, și despre discuția ce a avut loc apoi, cu partea sovietică la Pițunda, în ziua de 15 martie 1964.

² Adică, pe iugoslavi.

³ Fragment din înregistrarea convorbirii Primului Secretar al CC al PCUS, Președintele Consiliului de Miniștri al URSS, tov. N.S. Hrușciov, cu Secretarul General al UKI, Președintele RSFI, tov. I. Broz Tito, realizată de partea sovietică. Leningrad, 8 iunie 1964 (Aleksandr Stykalin, Hruşciov şi Tito: O discuţie îndelungată despre România (Leningrad, iunie 1964), în „Arhivele Totalitarismului”, INST, An XXII, Nr. 82-83/1-2/2014, P. 176-177).

⁴ Aleksandr Stykalin, loc. cit, p. 177-178.

⁵ Ibidem, p. 178-179.

⁶ Ibidem, p. 180.

⁷ Ibidem.

⁸ În stenograma iugoslavă, ultima frază este consemnată astfel: „Dej este un om cinstit, dar se pare că cineva l-a montat. În plus, Dej pierde înfluenţa”. (Din nou se fac comentarii negative la adresa lui Ceauşescu ) (Aleksandr Stykalin, loc. cit., p. 190).

⁹ Este vorba despre minoritatea maghiară din Ucraina Subcarpatică (circa 170 mii persoane).

¹⁰ Aleksandr Stykalin, loc. cit., p. 190.

¹¹ Cel mai probabil este vorba de întâlnirea de la Pițunda din martie 1964, după revenirea delegaţiei române din China.

¹² Prin aceasta, Hrușciov reitera versiunea sovietică oficială despre existența a două limbi diferite: română şi moldovenească.

¹³ În versiunea iugoslavă este prezentă următoarea expunere a declaraţiilor lui Hruşciov: „El nu ştie care este părerea noastră, dar crede în dispariţia statului şi odată cu acesta a graniţelor. De ce să purtăm acum discuţii despre graniţe şi întărirea lor. Ei nu vor da Basarabia şi Moldova, acum aceasta este o republică egală în drepturi în cadrul URSS. El i-a spus lui Maurer că el nu este împotriva unui referendum în Basarabia. Este clar că referendumul va fi în favoarea URSS. Maurer a răspus că el este împotriva referendumului”. Aşa cum s-a menţionat mai sus, problema graniţelor şi a disputelor naţional-teritoriale în lagărul socialist l-au preocupat pe Hruşciov în anul 1964, în lumina declaraţiilor liderilor chinezi despre caracterul inechitabil al frontierelor URSS şi vehiculării (nu numai de către chinezi, ci tot mai mult de către comuniştii români) a chestiunii basarabene. La şedinţa Prezidiului CC al PCUS din 19 august 1964, el a vorbit foarte mult despre acest lucru. Президиум ЦК КПСС. 1954-1964, т. 1, c. 848-852) (Prezidului CC al PCUS. 1954-1964, p. 848-852), dar „declaraţiile periculoase” imprudente ale acestuia privind desfăşurarea în ţările socialiste a referendumurilor asupra apartenenței statale a diferitelor regiuni au fost supuse criticii de către tovarăşii săi la înlocuirea lui Hruşciov, la mijlocul lunii octombrie (Aleksandr Stykalin, loc. cit., p. 191).

¹⁴ Aleksandr Stykalin, loc. cit., p. 191.

¹⁵ Ibidem, p. 174-175.

¹⁶ Ibidem, p. 175.

¹⁷ Ibidem.

¹⁸ Vezi pe larg în Ibidem.

¹⁹ Arhivele Naționale ale României, Politica de independență a României și relațiile româno-chineze, 1954-1975. Documente (Coord. Ambasador Romulus Ioan Budura), București, 2008, p. 21; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 15-16.

²⁰ ANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 36/ 1964, Vol. II, f. 85; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit..., p. 340.

²¹ Ibidem, f. 86; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit..., p. 341.

²² Ibidem, f. 87; Vasile Buga, op. cit., p. 341.

²³ Ibidem; Ibidem.

²⁴ Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile sovieto-române, loc. cit., p. 105-106.

²⁵ Vezi pe larg Vasile Buga, O vară fierbinte…, p. 96-98; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 106.

²⁶ Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 106-107.

²⁷ Ibidem, p. 107.

²⁸ Ibidem.

²⁹ Vasile Buga, O vară fierbinte…, p. 131-133; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 107.

³⁰ ANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 36/1964, Vol. II, f. 168; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit..., p. 341; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 108.

³¹ Vasile Buga, O vară fierbinte…, p. 205; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 108.

³² Ibidem, p. 206; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 108.

³³ Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., P. 108-109.

³⁴ Lavinia Betea, Convorbiri neterminate: Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 102;

³⁵ Cristian Troncotă, op. cit., p. 18.

³⁶ Ibidem.

³⁷ Ion Dohotaru (coordonator), Direcția Informații Militare între ficțiune și adevăr, București, Editura Romcart, 1994, p. 146; Larry L. Watts, op. cit., p. 262.

³⁸ „The New York Times”, 19 decembrie 1964; Larry L. Watts, op. cit., p. 262.

³⁹ Vezi pe larg Larry L. Watts, op. cit., p. 262-263.

⁴⁰ Interviul a fost publicat în ziarul „Pravda” din 2 septembrie 1964, care a doua zi a fost sustras din toate chioșcurile și bibliotecile din fosta RSS Moldovenească (Vezi Sergiu Ion Chircă, Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut, Ediția a doua, Chișinău, Editura Arc, 2012, p. 145-146). Materialul a fost preluat apoi în diverse publicații și lucrări occidentale (Vezi „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 3 septembrie 1964; Denis J. Doolin, Territorial Claims in the Sino-Soviet Conflict. Documents and Analysis, Document XIV, Stanford Hoover Institution Studies, 1965, p. 43; Alexandru Șuga, La Republique Sovietique Moldave, în Aspects des Relations soviet-roumaines. 1967-1971, Paris, 1971, p. 168). Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 107.

⁴¹ Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

⁴² Apud Gheorghe E. Cojocaru, loc.cit., p. 109.

⁴³ Ibidem, p. 110.

⁴⁴ Ibidem.

⁴⁵ Ibidem.

⁴⁶ Ibidem.

⁴⁷ Vezi pe larg Ibidem, p. 110-111.

⁴⁸ Ibidem, p. 111.

⁴⁹ Ibidem, p. 112.

⁵⁰ Robert King, op. cit., p. 228.

⁵¹ Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the secret history of the KGB, Basis Books, New York, 2001, p. 270.

⁵² A.M. Lazarev, Moldavskaya sovetskaya gosudarstvennost i Bessarabsky vopros, Chișinău, Cartea Moldovenească, 1974, p. 61.

⁵³ Stephen Fischer Galatzi, The New Romania, Boulder M. J. T. Press, 1967, p. 107.

⁵⁴ Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească, p. 217.