Despre haiduci, bandiți și reportajul faptului senzațional în presa românească din trecut

În prezenta lucrare, ne propunem să urmărim ce scria presa românească din trecut despre legătura dintre vechii haiduci și bandiții celebri de la începutul secolului al XX-lea. Pentru realizarea acestei cercetări au fost citite peste 100 de articole, știri sau reportaje care au apărut în publicații precum „Adevărul”, „Furnica”, „Gardianul”, „Gazeta Transilvaniei”, „Ilustrațiunea română”, „Lupta„”, „Realitatea ilustrată”, „România liberă”, „Țara noastră”, „Universul literar” etc.

1. Haiducia și eroismul

Ideea că haiducul reprezintă forma desăvârșită a eroului era des întâlnită în coloanele ziarelor din trecut. În 1939, de pildă, autorul unui articol¹ din „Viața ilustrată”, „revistă creștină”² ce se adresa, în special, „familiilor intelectualilor” români³, se considera îndreptățit să afirme că haiducia s-a ridicat până la înălțimea de foc a eroismului. El își motiva afirmația cu felul în care haiducii au apărut, ca realitate socială și națională. Străinii pot avea însă greutăți în a înțelege corect acțiunile haiducilor, care ar putea să le apară ca niște indivizi însetați de bani nemunciți și de sânge nevinovat. Chiar și printre români e posibil să existe unii care să gândească că un haiduc nu diferă cu nimic de un tâlhar de drumul mare. Pentru autorul citat însă, haiducii sunt niște apărători ai binelui: „Un străin, care ar arunca o privire fugară asupra basmelor sau baladelor cu haiduci, ar putea să aibă impresia, la un moment dat, că se găsește în fața unei răsuciri ale adevăratelor valori morale, sociale și naționale și că, în realitate, aceste personaje n-au fost decât niște certați cu stăpânirea, din cauza intereselor personale, niște spărgători de rând sau niște ucigași înfiorători uneori. Această iluzie ar putea-o avea chiar și autohtonul care se mărginește cu aparențele lucrurilor. Studiind cu atenție toate producțiile folclorice din jurul acestor figuri, care au fost așezate pe piscuri de legendă, se va vedea înaltul sens al izolării acelor oameni în inima codrilor, al luptei lor înverșunate cu clasa stăpânitoare, exploatatoare, se va vedea, mai ales, că, răsăriți din tragismul unei situații istorice, în anii frământați cu obidă și lacrimi, haiducii se ridică în ochii noștri, sub o îndoită strălucire a înaltului sens național și al luminosului și frumosului sens moral, reprezentând scânteietor lupta principiului binelui contra principiului răului. Despoind pe împilatori, pe la coturi și strâmtori, de sacii cu gălbiori, haiducii nu săvârșeau fapta ordinară a borfașului, care jefuiește îndemnat de instincte și gânduri întunecate, ci executau doar un imperativ al datoriei față de semenul și conaționalul lor obidit, căci toate sumele pe care le obțineau, prin lovituri asupra dușmanilor, le împărțeau părintește săracilor, văduvelor și orfanilor”⁴.

Uneori, haiducii săvârșeau și omucideri, dar asta nu înseamnă, spune același autor, că ei erau niște criminali sadici. Haiducii, numiți și ocrotitorii poporului sau copiii codrilor întunecoși, erau, de fapt, niște purtători ai biciului de foc, cu care izbeau pentru o supremă aplicare a justiției⁵. Acești răzvrătiți iubitori de dreptate și libertate au dispărut în același timp cu vremurile de obidă și chin care au apăsat asupra poporului. Imaginea haiducilor a fost așezată, cu cinste, în cămara în care românul își ține lucrurile dragi ale trecutului⁶.

Un alt autor arată, într-un articol⁷ ce a fost publicat în 1923, că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cei mai mari admiratori ai haiducilor erau copiii. Ei credeau că haiducii, care simbolizau patriotismul și curajul, nu lăsau nepedepsită nicio nelegiuire străină și dădeau tot ce prădau celor săraci, care, din cauza stăpânirii, aveau lacrimi pe obraji. Copiii îi descopereau pe acești campioni ai oropsiților prin intermediul cărților de povești⁸. Marele merit al haiducilor a fost, se arată în textul urmărit de noi aici, acela că, prin faptele lor, care erau aduse la cunoștința publică prin intermediul literaturii haiducești, au adăugat mult la patriotismul românului și au redeșteptat multe coarde tăcute din sufletele acelor tineri, care, la maturitate, aveau să facă România Mare. Pentru toate acestea, autorul articolului citat credea că românii nu ar trebui să-i uite pe haiduci⁹.

Referiri la modul în care literatura haiducească a contribuit la dezvoltarea și/sau întărirea patriotismului românilor găsim și într-un articol semnat Alexandru D. Xenopol. Autorul indicat spune că literatura haiducească¹⁰, deși era aproape necunoscută de așa-numita societate cultă, era foarte gustată de o clasă numeroasă a poporului. Cărțile cu haiduci erau, spunea Xenopol, cam toate la fel: „Deși [au fost] alcătuite de autori deosebiți, caracterul tuturor acestor istorioare este unul și același: descrierea împilărilor și nedreptăților suferite de poporul român de la grecii și turcii care jefuiau țara și punerea în lumină a unor individualități puternice, care suferise câte o nedreptate deosebit de mare și care se hotărăsc a se arunca în haiducie, pentru a răzbuna asupra clasei injuria suferită de la individ”¹¹.

În articolul său, Alexandru D. Xenopol urmărește, în mod special, 13 texte¹², în care sunt prezentate aventurile unor haiduci. Toți eroii scrierilor urmărite de Xenopol au fost împinși spre viața haiducească de împrejurări asemănătoare. Pe lângă această lipsă de originalitate, mai există și alte neajunsuri: „Pentru a menține interesul, autorii mai țes înăuntrul povestirii lor câte o intrigă, care nu se leagă cu începutul. Așa [este], d. e., în Haiducul Grozea, amorul unuia din banda lui Grozea, Alexe, pentru soția căpitanului său. Atât țesătura intrigii este slabă, în toate aceste scrieri, cât și apropierea de adevăr, după care romanul se cere a tinde în zilele noastre, nu este respectată. Așa, spre exemplu, în Corbea găsim îndestul de extraordinar ca iubita acestui țăran să fie o fată de boier, fără a se motiva prin nimic acest amor nepotrivit. Apoi, ce să zicem despre inconsecvența autorului în descrierea figurilor ce le pune în scenă, când la început face pe Maria cu părul așa de blond încât abia se deosebea de râul de beteală ce-i curgea pe umerii ei, pentru a o preface, peste câteva pagini, în o brună cu părul negru ca pana corbului”¹³.

Și în ceea ce privește stilul, cele 13 texte lasă mult de dorit, pentru că sunt alcătuite într-o limbă ce este plină de franțuzisme, iar întorsătura frazei nu este deloc poporană, așa cum vrea să fie subiectul pe care ele îl tratează. Îndeobște, spunea Xenopol, producțiile literare de acest tip sunt submediocre, dar, în ciuda acestui fapt, ele aveau un mare răsunet în poporul român. Literatura haiducească era singura literatură într-adevăr căutată. În fiecare an, aceste scrieri se vindeau, mai arăta autorul citat, în mii de exemplare. O clasă întreagă de oameni citea cărțile cu haiduci, pentru că ele aveau capacitatea de a provoca cititorului o adevărată petrecere intelectuală. Cei din această clasă de oameni nu găseau, în cele mai multe cazuri, nicio plăcere în citirea nuvelelor de alt gen, chiar dacă acestea erau bine alcătuite și frumos stilizate. Această întreagă situație, care ar putea lăsa impresia că e un mister greu de pătruns, avea drept cauză, de fapt, patriotismul admiratorilor vechilor haiduci: „Care să fie explicația acestui fapt, îndestul de extraordinar, ca într-un timp de liniște, de viață orânduită, de justiție echilibrată, în care nu mai ai nevoie să-ți faci dreptate singur, să se iubească de poporul nostru tocmai trezirea acelor figuri care reprezentau altădată simbolul dezordinii sociale? Cum se face de haiducii sunt atât de iubiți și celebrați în timpurile noastre? Noi credem că această reîntoarcere a minții poporului către trecut, această interesare pentru suferințele unui timp ce ne atinge de aproape, este un semn viu al iubirii de țară ce se manifestează în el. Când străbunii noștri sufereau, ei sufereau individual; îi durea pentru dânșii, nu atât pentru țara lor, căci răul obștesc dispărea înaintea mărimii răului individual. Astăzi, când poporul nostru simpatizează cu acei răzbunători ai soartei sale amărâte, el este însuflețit de un simțământ general, altruist, cum spun moraliștii secolului nostru, și trebuie să ne bucurăm văzând această interesare a poporului de trecutul său, oricât de imperfectă ar fi forma literară în care acest interes se manifestează”¹⁴.

Unii autori au subliniat faptul că nu toți vechii haiduci au fost oameni buni. Într-un text¹⁵ din revista „Arhiva”, ce a fost publicat în 1931, se arăta că, la români, ca și la alte popoare, au fost, după cum se poate vedea în poezia populară, două categorii de haiduci. Prima categorie era cea a haiducilor făcători de bine¹⁶, care erau mânați de interesul de a-și revendica drepturile pierdute. Acești haiduci erau cavalerii care apărau onoarea familiei sau drepturile ce le-au fost răpite de uzurpator. A doua categorie de haiduci era formată din răufăcători¹⁷.

2. Bandiții și ziarele

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor, bandiții și tâlhăriile lor erau prezențe obișnuite în presa românească¹⁸. De pildă, loviturile¹⁹ date, pe la cârciumi și biserici, de banda lui Gheorghe Mărunțelu, dar și evadările acestuia din închisoare²⁰, erau relatate pe coloane întregi de ziar. Din presa acelor ani aflăm că, în Dobrogea, tâlhăriile erau însoțite, mai întotdeauna, de torturi și de mutilări²¹. Iată un fragment dintr-o știre care ilustrează perfect această realitate: „În Tulcea, comuna Sariurt, pendinte de comuna Carapchioi, s-a săvârșit, în noaptea de duminică spre luni, o crimă îngrozitoare. O femeie din comuna aceea, cu numele de Tudora Peiu, găzduise peste noapte la dânsa pe o altă femeie. Ele au mâncat bine, au băut o oca de vin și s-au culcat. Peste noapte, au năvălit în odaie niște făcători de rele, care au sculat pe cele 2 femei din somn și au început să le tortureze, într-un chip îngrozitor, cerându-le bani. Bandiții au tăiat cu cuțitele gâturile ambelor femei și apoi au luat-o la fugă. Cadavrele au fost găsite, a doua zi, de niște vecini, care, văzând că Tudora nu mai iese din casă, ca de obicei, au intrat în casă ca să vadă ce s-a întâmplat. Capetele femeilor erau despărțite cu totul de trunchiuri”²².

Dintr-un alt text aflăm că banditul Bratu, care băgase spaima în toată Dobrogea, a fost împușcat de poterași²³. Bandiții, deși se dovedeau a fi, în cele mai multe cazuri, niște indivizi nemiloși, nu duceau niciodată lipsă de admiratori. Vom reda, în acest sens, una dintre știrile care anunțau prinderea bandiților Zdrelea și Cimpoeru²⁴ și aducerea lor în București: „Bucurie mare, pentru poliție și pentru administrație. Zdrelea a fost zărit de poteră pe câmp, în apropiere de Lehliu. Somat să se predea, n-a opus vreo rezistență și, la somația ce i s-a făcut, și-a aruncat revolverul. Legat și ferecat, a fost dus la reședința companiei de dorobanți din Lehliu. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut banditul a fost să trădeze pe tovarășul său Cimpoeru, care era în gazdă la o văduvă, în alt sat. – Se vede că și la bandiți ținerea de jurământ intră în domeniul legendei. Cu ocazia aducerii lor la București, a avut loc un incident curios. Se hotărâse să fie aduși cu trenul de seară la Gara de Nord. Ploua de n-ai fi dat un câine afară din casă și, cu toate astea, o mulțime mare de curioși se duse să întâmpine pe iluștrii bandiți. Văzând aglomerarea, poliția a trimis să se facă recepțiunea hoților la Mogoșoaia, astfel că toți curioșii au rămas cu gurile căscate”²⁵.

Nu doar în gări se strângeau curioșii în număr mare, pentru a aștepta venirea bandiților, ci și la procesele acestora, unde, de această dată, așteptau verdictul juraților²⁶. În „Analele Dobrogei” citim că Simion Licinschi (scris și Licinski), faimosul bandit din codrii Babadagului, care îi jefuia pe toți cei care aveau nenorocul de a se întâlni cu el²⁷, bărbați sau femei²⁸, pe uscat sau pe apă²⁹, era apărat de populația nevoiașă³⁰. Lipovenii, în special, mureau după el³¹. „Perceptorul”, cum îl numeau dobrogenii pe Licinschi, era bănuit de unele ziare că lucra, de fapt, pentru Rusia, care ar fi vrut ca marile state europene să creadă că autoritățile românești erau incapabile să mențină ordinea în Dobrogea³².

Dintre bandiți, nimeni nu l-a întrecut în popularitate pe Pantelimon. Mulți au fost românii care au urmărit cu multă curiozitate isprăvile îndrăznețului bandit de la începutul secolului trecut. Ziarele românești (avem în vedere aici și gazetele din Ardeal scrise în limba română) erau invadate de texte ce le ofereau cititorilor informații despre Pantelimon. Tirajele gazetelor erau mărite, iar publicul din întreaga țară aștepta cu nerăbdare chiar și cele mai mici indicii³³ despre locul în care s-ar putea ascunde³⁴ Regele Pădurilor (sau Păunașul Codrilor, cum i se mai spunea)³⁵. Unele ziare lăsau impresia că scopul lor era acela de a-i crea lui Pantelimon o imagine de campion al săracilor, situație semnalată și de Anton Marin în cartea Lumea lui Tonică: „Pe atunci, tot ținutul [Neamțului], și mai cu seamă cel dinspre mănăstiri, era mereu călcat de haiducul Pantelimon. Zilnic, se putea citi în ziare câte o nouă ispravă de-a lui, cu multe amănunte, din care se încerca, parcă, să-l scoată simpatic, de fiecare dată, pe bandit! Cum, după atacul dat pe șoseaua de la Băltățești, a dăruit o vacă cu vițel văduvei cutare din Țibucani; cum, după jumuleala unui grup ce mergea la Agapia, a dat zece oi și un berbec unei babe neputincioase din Pipirig... și alte de-alde astea, de-ai fi zis că n-a mai rămas decât să-i trimiți lui Pantelimon o telegramă de felicitare pentru atâtea milostenii”³⁶.

Vestitul bandit, spuneau ziarele, nu se atingea de cei mici. El îi prăda doar pe cei mai chiaburi, cărora le lua tot ce găsea asupra lor, chiar și hainele. Pantelimon era în ochii poporului un haiduc, care nu se deosebea cu nimic de vechii haiduci. Oamenii legii spuneau însă despre el că e doar „un borfaș ordinar”³⁷. Pantelimon nu a omorât pe nimeni, dar atacurile lui puteau fi foarte violente³⁸. Jandarmii, despre care cei de la „Adevărul” spuneau că se pricep doar la a bate pe săteni cu funiile ude și la a necinsti femei și fete³⁹, nu puteau să-l prindă⁴⁰, pentru că el se bucura de simpatia populației țărănești⁴¹, care-i vestea venirea poterii cântând cântecul Auzi valea cum răsună⁴². Cei care-l ajutau pe vestitul bandit să-și ascundă urmele nu acționau din frică, ci cu dragă inimă⁴³. Din unele texte jurnalistice se poate desprinde ideea că Pantelimon era admirat de țărani, pentru că acționa, în mod conștient, după modelul eroilor din cărțile cu haiduci: „Citind isprăvile lui, ai impresia că acest haiduc al vremurilor noastre și-a întocmit programul de activitate după felul de viață descris în romanele haiducești, care, de altfel, până astăzi, sunt lectura cea mai plăcută a cititorilor de la țară”⁴⁴. Pe lângă toate astea, Pantelimon îi plătea pe cei care-l serveau ca un adevărat tâlhar. Ce lua cu o mână de la victimele sale, dădea cu cealaltă la cei care-i stăteau aproape⁴⁵. Existau însă și numeroși oameni care-i rosteau numele cu groază⁴⁶.

Imaginea de erou a banditului Pantelimon este, după cum spuneau unii dintre gazetarii acelei epoci, opera lui N.D. Cocea. Gazetarii de la „Țara noastră”, de pildă, fără să țină seama, se pare, de crezul gazetăresc⁴⁷ declarat al celor de la „Adevărul”, susțineau că portretul de mare luptător pentru libertate creat de Cocea lui Pantelimon nu era decât o mare șarlatanie, ce a fost dictată de interese mercantile: „Când a debutat în presa cotidiană, firește, la „Adevărul”, a început prin a sta patru ceasuri vârât sub un podeț, tremurând de frig și de emoție, ca să tipărească apoi la gazetă o celebră convorbire apocrifă cu banditul Pantelimon, spaima de atunci a județului Neamț. Escrocheria s-a dat repede pe față, mai ales că haiducul cu pricina a fost prins nu peste multă vreme, lumea a râs de vesela întâmplare a curajosului reporter, dar urmările nu s-au oprit aici. Toată cariera de mai târziu a dlui N.D. Cocea s-a resimțit de acest debut. Totul s-a clădit pe farsă și pe minciună rentabilă”⁴⁸. Ce-i drept, chiar în „Adevărul”, în numărul din 26 noiembrie 1911, se arăta cum Pantelimon, după ce a fost prins, a spus că nu știe cine este Cocea⁴⁹.

O altă viziune asupra legăturii ce a existat între Cocea și Pantelimon găsim la Pamfil Șeicaru. Fondatorul ziarului „Curentul” spunea că, în realitate, interesul exagerat al cititorilor pentru știrile și reportajele referitoare la banditul Pantelimon avea drept cauză neputința ziariștilor de a găsi, zilnic, subiecte capabile să vândă ziare: „În acea vreme, haiducea prin nordul Moldovei un țăran numit Pantelimon. Un răzvrătit social, omul, care rămăsese prizonier penal al primei greșeli, nu săvârșea însă crime, iar din produsul jafurilor ajuta țăranii nevoiași. Ajunsese teroarea celor bogați și mângâierea celor necăjiți. Jandarmeria mobilizată, poterile organizate n-au izbutit să-l prindă. Într-o epocă în care nu existau evenimente internaționale importante, ziarele erau obligate să dea o exagerată atenție chiar unui fapt divers, numai să poată oferi o temă pentru un reportaj senzațional. Sinuciderea unei școlărițe, care s-a azvârlit, în gara B.M., în fața trenului, a fost folosită de ziarul „Minerva”, spre a alimenta o serie de reportaje de un vulgar patetism, creând o adevărată epidemie de sinucideri, în aceleași condiții și în același loc”⁵⁰.

Trecutul infracțional al lui Pantelimon, la care face referire Șeicaru, avea legătură cu un furt de vite, pentru care banditul a și fost condamnat la un an de închisoare⁵¹. Întreaga campanie de transformare a lui Pantelimon din bandit în haiduc, spunea Pamfil Șeicaru, l-a avut ca principal creator, de fapt, pe Constantin Mille, dar atașamentul cititorilor față de vestitul tâlhar se datora, într-adevăr, talentului jurnalistic⁵² cu care N.D. Cocea⁵³ era înzestrat: „Const. Mille, cu rarul lui simț gazetăresc, și-a dat seama că isprăvile lui Pantelimon puteau alimenta o serie de reportaje menite să repună problema răscoalelor țărănești. […] Pentru reportajele asupra lui Pantelimon, C. Mille designase pe N.D. Cocea. Isprăvile lui Pantelimon au servit de pretext și de cadru pentru o anchetă socială plină de interes. N.D. Cocea căuta să explice această reapariție a fenomenului haiduciei. Alternând simpla narațiune a faptelor așa cum se petrecuseră, despuiate de orice fantezie, utilizând antecedentele celui care hoțea, N.D. Cocea contura pe nesimțite figura – evident arbitrară – a unei victime a ordinii sociale. Era o abilă pledoarie anticipată prin crearea unei atmosfere de simpatie în favoarea lui Pantelimon. Fără îndoială, o inovație în reportaj: inteligenta prezentare a faptelor, creionarea sigură și sugestivă a oamenilor, cursivitatea literară a frazei, totul contrasta cu reportajele analfabete ale epocii. Succesul a stârnit invidii sporite, prin faptul că N.D. Cocea a izbutit să întâlnească pe Pantelimon și să publice în „Dimineața” o convorbire, a cărei autenticitate „Universul” a contestat-o. Ulterior, s-a dovedit că într-adevăr Cocea se întâlnise și vorbise cu Pantelimon”⁵⁴.

Nu la mult timp de la publicarea reportajelor lui Cocea⁵⁵, Pantelimon era prins⁵⁶, după mai multe încercări lipsite de succes⁵⁷, de o echipă de jandarmi condusă de șefii de post Arsenie Ionescu⁵⁸ și Zaharia Ene⁵⁹, în comuna Căbești, din județul Tutova. Când a fost prins, banditul avea asupra lui, pe lângă revolver, pușcă, cuțit și bani, mai multe numere din ziarele „Adevărul” și „Dimineața”⁶⁰. Pantelimon a fost achitat de Curtea cu jurați, iar Constantin Mille l-a angajat, așa cum a promis că va face în timpul procesului⁶¹, portar la „Adevărul”.

Achitarea lui Pantelimon nu a fost pe placul tuturor gazetarilor. Cei de la „Furnica” râdeau de această situație, spunând că, pentru ca jurații să-i redea libertatea, celebrului bandit i-a fost suficient să-și dea „paroldonerul” că, dacă va fi achitat, se va face om cinstit⁶². Verdictul Curții cu jurați i-a determinat pe acești ziariști să afirme și că, în lumina noii realități, tâlhăriile lui Pantelimon deveneau niște oneste „afaceri”, iar complicii săi se dovedeau a fi o simplă „societate cooperativă comercială”⁶³. Prin urmare, susțineau cei din redacția revistei „Furnica”, banditului i s-ar fi potrivit mai mult slujba de preceptor fiscal în București decât cea de portar la un ziar.

3. Ucigașii de bandiți

După Pantelimon, alți bandiți s-au bucurat de atenția cititorilor de ziare de la începutul secolului al XX-lea. Dintre aceștia, noi îi vom numi doar pe cei mai celebri. Primul a fost Terente⁶⁴, căruia i se spunea „Regele Dunării”⁶⁵ sau „Regele Bălților” și care înspăimânta cu isprăvile sale⁶⁶ locurile prin care trecea; lui i-au urmat bandiții Munteanu și Tomescu⁶⁷. A venit, apoi, rândul fiorosului bandit Bălan⁶⁸ să capteze atenția cititorilor cu crimele sale de o cruzime feroce⁶⁹. S-au mai bucurat de celebritate, firește, și alți bandiți. Îl mai numim aici pe banditul Coroiu⁷⁰, despre care unele publicații spuneau că e un personaj realmente legendar⁷¹. Acesta își ajuta victimele, oferindu-le lămâie și zahăr, după ce le jefuia, pentru a-și reveni mai repede din spaima ce le-a fost provocată de întâlnirea cu el⁷². Faimosul bandit, care era poleit cu o aureolă romantică⁷³, făcea chefuri⁷⁴ chiar cu directorul închisorii în care era închis⁷⁵. Cântecele populare care-l aveau ca erou pe Coroiu nu lipseau din repertoriul tarafurilor de lăutari⁷⁶.

În ciuda celebrității de care s-au bucurat acești haiduci moderni, pentru cei mai mulți dintre ei moartea a venit într-un mod violent. Unii gazetarii chiar arătau în textele lor că moartea hoților și a ucigașilor nu putea fi decât năprasnică⁷⁷. Cazul banditului Oprea poate fi considerat aici un bun exemplu⁷⁸. Așadar, soarta banditului nu era diferită de soarta haiducului făcător de rele, care mai totdeauna era omorât de un tânăr viteaz⁷⁹.

Călăii bandiților celebri se transformau repede din anonimi în staruri, după ce în presă erau publicate numele lor și, uneori, fotografiile care le dovedeau faptele⁸⁰. Un episod interesant a avut loc în toamna lui 1929, când bandiții Cocoș și Gherasim au fost omorâți de mai mulți lipoveni, în satul Pătlăgeanca, din județul Tulcea⁸¹. Uciderea celor doi bandiți a avut loc în casa lui Epifan Archipov, unde Cocoș și tovarășul său au mers pentru a fi ospătați. Călăii celor doi bandiți au primit de la autorități o sumă mare de bani, ca premiu pentru isprava lor⁸². Cei de la „Adevăru” spuneau că banditul Cocoș plănuia să fugă în Rusia⁸³. Nu la mult timp de la înregistrarea episodului de la Pătlăgeanca, într-o revistă dedicată faptelor senzaționale, era publicată o fotografie ce avea următoarea legendă: „Copii, femei și bărbați, familia lipoveanului care l-a împușcat pe Cocoș și pe tovarășul lui, pozează fotografului, ca și cum la picioarele lor n-ar fi zăcut două cadavre...”⁸⁴. Aveau parte de celebritate și jandarmii care ajutau la uciderea tâlharilor vestiți. Reportaje în care erau prezentate amănunte ale modului în care unii tâlhari celebri au fost uciși puteau fi citite și în revistele polițienești sau jandarmerești⁸⁵. Unele dintre aceste reportaje erau scrise chiar de căpitani de jandarmi, care au participat în mod real la vânătorile de haiduci⁸⁶.

Au existat atât ziariști, cât și oameni politici despre care s-a spus că se foloseau de faptele tâlharilor, pentru a face profit, financiar, politic sau de altă natură. De pildă, Ion Mihalache, reprezentantul firesc și sincer al țărănismului⁸⁷, a fost acuzat de o parte a presei că a avut o atitudine nepotrivită față de o tâlhărie comisă de bandiții Munteanu și Tomescu asupra unui convoi de trăsuri. Unul dintre cei tâlhăriți a fost chiar Ion Mihalache: „În drum spre Băile Vulcana, din județul Dâmbovița, fostul învățător de la Topoloveni s-a văzut întâmpinat de cunoscuții bandiți Tomescu și Munteanu, care, fără nicio considerație, l-au jefuit de câteva mii de lei, i-au șterpelit ceasornicul de aur de la brâu și i-au mai confiscat, pe deasupra, și revolverul”⁸⁸. Întors la București, Ion Mihalache, în loc să condamne nelegiuirea săvârșită de cei doi tâlhari, a început să joace rolul de avocat al bandiților Munteanu și Tomescu, creându-le acestora imaginea de partizani ai ideii de libertate. Așadar, Tomescu s-ar fi făcut bandit pentru că, militar fiind, primea să mănânce doar un sfert de pâine pe zi, iar Munteanu spunea că a apucat calea codrului pentru că, în trecut, a fost condamnat pe nedrept și că, astfel, era silit să lupte pentru libertatea lui⁸⁹. Ceasul de aur al lui Ion Mihalache, care părea că e pierdut pe vecie, avea să fie recuperat de jandarmii care l-au ucis pe banditul Munteanu⁹⁰.

4. Banditul sângeros, model pentru copii

Numele bandiților treceau cu repeziciune de la un hotar la altul, crescând mereu în imaginația poporului. Țăranii ajungeau, astfel, să dea tâlharilor chipuri de haiduci făcători de bine pentru cei de jos. Țăranul român, fiind foarte romantic, era predispus să creeze din bandiții codrului eroi populari⁹¹. În timp ce ziarele din străinătate arătau că în România nimeni nu este sigur nici pe viată, nici pe avut, din cauza numeroaselor bande care acționau aici⁹², marile gazete bucureștene făceau reclamă bandiților⁹³.

Unele publicații se foloseau de orice ocazie pentru a-i pune în situații umilitoare pe oamenii legii plecați în urmărirea făcătorilor de rele. În felul acesta, bandiților le era mai ușor să capete alura de erou de basm. De pildă, într-o fotografie, ce a fost publicată, în septembrie 1929, în revista „Realitatea ilustrată”, sunt înfățișați doi bărbați, în uniformă militară, care par că dorm pe o bancă. Imaginea e explicată astfel: „Doi soldați, plecați cu vaporul în urmărirea banditului Cocoș, au adormit pe punte, în bătaia razelor soarelui”⁹⁴. Fotografia și scurtul text se aflau sub următorul titlul: Urmăritorii... Ideea cu care cititorul e foarte probabil să rămână după ce vede cele trei elemente e aceea că urmăritorii, în loc să se uite după Cocoș, dorm.

Cum unii oameni politici și o parte a presei le creau acestor bandiți o înfățișare martirică, iar comisarii de poliție renunțau la a mai fi apărători ai legii, pentru a deveni hoți⁹⁵, în România au început să fie înregistrate niște situații foarte stranii. Tot ce avea legătură cu bandiții fioroși ai țării le putea aduce bani frumoși comercianților mai puțin scrupuloși. Se vindeau bine gazetele/revistele în care crimele bandiților ocupau coloane întregi, dar și broșurile în care erau povestite viețile acestor bandiți⁹⁶ aveau numeroși cititori. Se pare însă că, în unele orașe cel puțin, fotografiile bandiților aveau cea mai mare căutare, iar fotografii erau dispuși să treacă peste legile țării, pentru a le aduce clienților fotografii cu bandiții lor preferați⁹⁷.

Nu toți bandiții erau pe placul gazetarilor, chiar dacă era clar că presa românească făcea eforturi să acorde atenție, în egală măsură, tuturor tâlharilor. Nu lipsea niciun bandit sângeros din paginile marilor ziare și reviste. Presa avea însă preferații ei⁹⁸. Vom reda în acest sens un fragment dintr-o știre ce a fost publicată, în 1928, în „Realitatea ilustrată”: „Terente, Munteanu, Tomescu... În fiecare an, [apare] un nou bandit care terorizează o regiune sau mai multe, care aține drumul mare și care cade în cele din urmă încolțit și răpus ca o fiară. Banditul Bălan și-a întrecut însă predecesorii prin cruzimea de fiară. Crimele sale, multe la număr, au fost nemotivate. Alți tâlhari jefuiau și nu ucideau decât in extremis. Banditul ardelean ucide cu o voluptate de bestie. Te cutremuri și te întrebi de unde ferocitatea aceasta, dezlănțuirea aceasta de instincte de fiară la un individ născut într-un sat cu oameni cumsecade, în mijlocul naturii, care pune în suflet și-n priviri un strop din albastrul cerului unde tronează, blând și iertător, Dumnezeu...”⁹⁹.

Vedem cum autorul acestui text sugerează că fărădelegile săvârșite de bandiți precum Terente, Munteanu sau Tomescu ar putea fi justificate cumva sau că ele erau lipsite de cruzime. O altă idee care reiese din știrea publicată în „Realitatea ilustrată” e aceea că, dintre toți bandiții enumerați de autorul textului, doar Bălan a copilărit printre oameni cumsecade, sub cerul stăpânit de Dumnezeu.

Existau și gazetari care gândeau într-o manieră diferită de ceea ce am văzut mai sus. De pildă, în 1924, autorul unui mic articol din „Gazeta Transilvaniei” înfiera ziarele care, prin prezentarea faptelor lui Terente într-o formă exagerată, nu făceau decât să pervertească sufletele românilor. Terente era un bandit ordinar și, din acest motiv, nimeni nu avea voie să-i construiască o imagine de erou¹⁰⁰. De la un alt gazetar aflăm că Terente nu era considerat erou nici măcar de părinții lui, care, chemați fiind de jandarmi pentru a-și vedea fiul mort, au spus că nu vor să știe¹⁰¹ nimic despre cel supranumit „Regele Bălților”.

Și alți gazetari criticau aspru prezența abundentă a aventurilor banditești¹⁰² în coloanele de ziar. În opinia acestora, reportajul faptului senzațional avea un potențial ridicat de intoxicare spirituală și, din acest motiv, el trebuia să fie tipărit cu o măsură mai decentă: „Până la un punct, aceste ediții populare ale lui Sherlock Holmes pot fi amuzante. Dar, de la punctul acesta încolo, devin indecente, pentru demnitatea unui ziar, și primejdioase, în efectul lor asupra cititorilor”¹⁰³. Efectul primejdios pe care reportajul de acest fel îl putea avea asupra cititorilor este ilustrat foarte bine într-un articol ce a fost publicat, în 1928, în „Gazeta Transilvaniei”: „Nu e vorba de vreun erou. Nici de vreun mare savant sau de vreo altă figură care și-ar fi meritat, prin faptele sale, admirația și recunoștința omenimii. Nu! Departe de așa ceva. Tocmai contrariul! E vorba de Bălan. De banditul, de criminalul Bălan. Un setos ordinar atât de avutul, cât și de viața altuia. În murdara lui activitate pe acest teren, n-a dovedit nimic din acel ceva, ce mai mult sau mai puțin obișnuiește să câștige câteodată o oareșicare popularitate eroilor codrului. Banditul Bălan s-a dovedit, prin isprăvile sale, ca unul din cei mai ordinari criminali, care, de dorul jafului, nu aleg nici victima, nici felul de a o răpune. Ba, dacă am vrea să nu-i știrbim nimic din calitățile sale, trebuie să-i recunoaștem ceva: a fost și un laș! Pe cât de sălbatic și de feroce, pe atât de laș. N-a avut niciodată curajul ca să atace fățiș”¹⁰⁴.

În ciuda apartenenței lui la cea mai murdară speță din tagma criminalilor, se mai arată în textul citat, banditul Bălan a devenit popular mai repede decât unii creatori de fapte mari și frumoase: „De vreo săptămână, banditul a fost prins. Se cunosc împrejurările în care a căzut în mâna jandarmilor. Și numele, reclama lui Bălan continuă să agite mereu lumea. În Brașov, fotografia banditului alăturea de-o răsfățată a plăcerilor sale, culeasă dintr-un bordel, ține locul de frunte în expoziția de tablouri a unui fotograf din principala stradă a orașului. Și lumea, – ah, ce lume! – aleargă să admire figura spurcată în sânge a banditului. Iar fotografiile ucigașului – cu zece lei bucata – se vând, cum nu s-au vândut – prețul era același – atâtea și atâtea ilustrate puse în vânzare, pentru adunarea de fonduri în scopuri mari și nobile. În geamul primei cafenele din Brașov, adună lumea curioșilor aceleași fotografii”¹⁰⁵.

În text sunt menționate și alte ciudățenii. De pildă, puștii de 5 ani le cereau mamelor lor să le cumpere pistoale, pentru a se putea juca de-a Bălan, afișele de spectacol ale cinematografelor invitau publicul să vadă „Scene din viața lui Bălan”, iar ziarele publicau autograful „marelui om”¹⁰⁶. Realizările lui Bălan ocupau spații generoase în paginile marilor ziare bucureștene¹⁰⁷, dar el nu era un mare om. Prins de jandarmi, „după ce a evadat de la Ocnele Mari”, Bălan a spus că „îi pare rău că n-a ucis mai multă lume”¹⁰⁸.

5. Un fel de încheiere

O societate fără presă e o societate barbară, se arată într-un articol¹⁰⁹ publicat, în 1939, în revista clujeană „Poliția”. Presa, se afirmă în textul citat, are rolul de a păzi interesele comune ale societății, iar arma cu care ea luptă, pentru a-și îndeplini misiunea, e cuvântul, puterea cuvântului având o intensitate comparabilă cu puterea legii. Ziarul, care urmărește, interpretează și, astfel, aprobă sau condamnă toate manifestările vieții publice, nu face decât o operă de apărare a societății. Presa, se mai arată în sursa deja indicată, este exponentul de cugetare și simțire al societății și, din acest motiv, între ea și public există un contact permanent, care se verifică necontenit, printr-un neîntrerupt schimb de idei și sentimente. Presa nu poate exista fără această condiție de control reciproc, fapt care îi dă presei garanție de seriozitate și autoritate și o menține în grațiile publicului¹¹⁰.

Presa poate fi, în ciuda celor arătate până aici, de două feluri: cea conștientă de răspunderea pe care o are față de societate și cea de senzație. Presa din prima categorie știe că e datoare să controleze informațiunile pe care le publică. Presa din cea de-a doua categorie, care e condamnabilă din toate punctele de vedere, funcționează după alte principii. Această presă, nefiind conștientă de îndatoririle pe care le are față de societate, intră, mai ales în relatările crimelor capitale sau a delictelor sexuale, în amănunte sângeroase și murdare. Marele pericol reprezentat de presa de senzație e acela că, se mai arată în textul urmărit de noi, de multe ori, tineretul, care a fost educat altfel decât vechea generație, interpretează povestirile senzaționale ca o celebrare a delictelor și a făptuitorilor, iar posibilitatea contagiunii criminale, în loc să scadă, crește¹¹¹.

În coloanele ziarelor românești din trecut puteau fi întâlnite, e adevărat, atitudini gazetărești ciudate. Iată, de pildă, ce se spunea despre
Al. Capone, într-un articol referitor la alegerea noului primar din Chicago și la planul acestuia de a scăpa orașul de gangsteri: „De unde provin puterea și banii lui Capone?... Dintr-o simplă idee: Ce îi trebuie mai mult omului? Ceea ce îi este interzis! Și trei prohibiții încătușează tendința către libertate a americanului: nu e îngăduită desfacerea alcoolului, exploatarea prostituției și deschiderea cluburilor de joc. Capone, ca un zeu darnic, le oferă [pe] toate trei, cu un zâmbet larg și sceptic. E un filozof care-și spune că e exclus să împiedici omul să bea, să iubească și să riște, și, plecând de la această convingere, s-a pornit să organizeze în mod comercial exemplar această viață a simțurilor și iluziilor”¹¹². Și Jack Diamond s-a numărat printre bandiții străini care aveau admiratori în rândul gazetarilor români: „Diamond este un adevărat as al contrabandiștilor de alcool. Și, dacă Al. Capone se bucură de mai multă celebritate, dacă Moran se dovedise neîntrecut în cruzime, iar Rothetein de o inteligență extraordinară, nimeni n-a reușit, în schimb, să posede suplețea, ingeniozitatea și eleganța lui Jack. E un estet desăvârșit. Un adevărat arbitru al eleganței masculine, ceea ce i-a și atras denumirea de «bandit de lux», sau – cum îi spun americanii – «gangster monden»”¹¹³. Pe parcursul cercetării noastre, am văzut că și unii dintre bandiții noștri s-au bucurat de simpatia unei părți a presei românești, care considera că aventurile acestora sunt mai interesante chiar și decât unele evenimente ce aveau legătură cu viața lui Mihai Eminescu¹¹⁴. Mai spunem aici și că reporterii care scriau despre crimele din București lăsau impresia, în unele cazuri, că sunt mai supărați pe cei uciși, pentru că în timpul vieții lor au fost zgârciți sau suspect de înstăriți, decât pe tâlharii care, pentru bani, îi ucideau cu bestialitate pe toți cei care le ieșeau în cale¹¹⁵.

Note:

1 Ilie Mănițiu, Haiducie și eroism, în „Viața ilustrată”, anul VI, nr. 12, Cluj, decembrie 1939, p. 12-14.

2 Nicolae Colan, Predoslovie, în „Viața ilustrată”, anul I, nr. 1, martie 1934, p. 1-2.

3 Nicolae (arhiepiscop și mitropolit), în „Viața ilustrată”, anul I, nr. 1, martie 1934, p. 1.

4 Ilie Mănițiu, Haiducie și eroism..., p. 13-14.

5 Ibidem, p. 14.

6 Ibidem.

7 I. Dragoslav, De-a Haiducii, în „Cele trei Crișuri”, anul IV, nr. 9, Oradea Mare, septembrie 1923, p. 141-143.

8 Ibidem, p. 142.

9 Ibidem, p. 143.

10 Al. D. Xenopol, Literatura haiducească (Un articol uitat, de actualitate), în „Revista generală ilustrată”, anul I, nr. 1, noiembrie 1925, p. 5-6.

11 Ibidem.

12 Cele 13 povestiri haiducești care i-au trecut prin mâini lui Al. D. Xenopol sunt următoarele: (1) Haiducul Țandură; (2) Iancu Jianu; (3) Bujor căpitan de haiduci; (4) Moartea lui Bujor; (5) Bostan, haiduc național; (6) loan Tunsu; (7) Ghiță Cătănuță; (8) Corbea, nuvelă originală; (9) Ceauș, hoțul Moldovei; (10) Grozea, mare haiduc național; (11) Codreanu, mare haiduc național; (12) Tâlhăriile banditului Mihai Bunea și (13) Mina haiduceasă.

13 Ibidem, p. 6.

14 Ibidem.

15 Margareta Ștefănescu, Din trecutul iugoslavilor și al românilor. Despre haiduci și haiducie, în „Arhiva”, anul XXXVIII, nr. 1, ianuarie 1931, p. 51-64.

16 Ibidem, p. 52.

17 Ibidem, p. 53.

18 Banditul Cap de fier, în „România liberă”, anul VI, nr. 1541, 11 august 1882, p. 3; [Banditul Deli Ali a fost împușcat], în „România liberă”, anul XI, nr. 3042, 18 (30) octombrie 1887, p. 3; Un monstru tânăr, în „România liberă”, anul V, nr. 1330, 19 noiembrie 1881, p. 3; Banditul Dragoș, în „România liberă”, anul VIII, nr. 2229, 15 decembrie 1884, p. 3; Banditul Dragoș, în „Telegraful”, anul XV, nr. 3739, 10 noiembrie 1884, p. 2; Banditul Simeon Licinski, în „Voința națională”, anul VI, nr. 1481 (B), 20 august (6 septembrie) 1889, p. 2; N. G., Banditul Ciucă, în „România liberă”, anul IV, nr. 920, 27 iunie 1880, p. 2, 3.

19 Noi amănunte asupra îndoitei crime din București (1 mort și 15 răniți), în „Universul literar”, anul XII, nr. 5, 31 ianuarie (12 februarie) 1894, p. 6.

20 Săptămâna, în „Universul literar”, anul XII, nr. 35, 29 august (10 septembrie) 1894, p. 2.

21 Săptămâna, în „Universul literar”, anul XII, nr. 42, 31 octombrie (12 noiembrie) 1894, p. 2.

22 Ibidem, p. 2.

23 Săptămâna, în „Universul literar”, anul XII, nr. 3, 19 (27) ianuarie 1894, p. 2.

24 Prinderea bandiților Zdrelea și Cimpoeru, în „Lupta”, anul XI, nr. 2287, ediția a doua, 5 mai 1894, p. 2.

25 Săptămâna, în „Universul literar”, anul XII, nr. 19, 9 (21) mai 1894, p. 2.

26 Zetix, Procesul lui Pipa, în „Adevărul”, anul XVII, nr. 5186, ediția de seară, 9 ianuarie 1904, p. 3.

27 Informațiuni, în „Lupta”, anul VI, seria III, nr. 941, ediția întâia, 27 septembrie 1889, p. 2.

28 I.G. Mocanu, Tipuri dobrogene. Domnul Francisc Doja, în „Analele Dobrogei”, anul VIII, Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, 1927, p. 42.

29 Ecourile zilei. Din districte, în „Lupta”, anul VIII, nr. 1397, ediția a doua, 25 aprilie 1891, p. 2.

30 I.G. Mocanu, Tipuri dobrogene. Domnul Francisc Doja..., p. 43.

31 Ibidem, p. 43.

32 Destăinuiri grave, în „Voința națională”, anul VIII, nr. 1935 (B), 19 (31) martie 1891, p. 1.

33 Coresp., Pe urmele banditului Pantelimon. Două scrisori ale banditului, în „Adevărul”, anul XXIV-lea, nr. 7866, 5 august 1911, p. 3.

34 Pe urmele banditului Pantelimon”, în „Românul”, anul I, nr. 184, Arad, 23 august/5 septembrie 1911, p. 8.

35 Pantelimon, împresurat și rănit, reușește să scape. Goana după bandit, în „Românul”, anul I, nr. 186, Arad, 25 august/7 septembrie 1911, p. 4-5.

36 Anton Marin, Lumea lui Tonică, București, Editura Ion Creangă, 1989, p. 112.

37 I.Gh. Prundiș, Afacerea banditului Pantelimon”, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7977, 26 noiembrie 1911, p. 2.

38 Isprăvile banditului Pantelimon, în „Românul”, anul I, nr. 169, Arad, 3/16 august 1911, p. 8.

39 Rp., Jandarmeria și Pantelimon, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7860, 30 iulie 1911, p. 1.

40 Urmărirea lui Pantelimon, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7891, 1 septembrie 1911, p. 2.

41 Const. Mille, Banditul Pantelimon și Bandiții „Dinastiei”, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7866, 5 august 1911, p. 1.

42 Coresp., Scrisori din București, în „Tribuna”, anul XV, nr. 180, Arad, 18/31 august 1911, p. 7.

43 De la Dorna, Prințul Codrilor și Prințul Caradja, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7891, 1 septembrie 1911, p. 2.

44 Coresp., Scrisori din București, în „Tribuna”, anul XV, nr. 180, Arad, 18/31 august 1911, p. 7.

45 Noile isprăvi ale lui Pantelimon, în „Românul”, anul I, nr. 175, Arad, 11/24 august 1911, p. 8.

46 W., Prădăciunile din jud. Botoșani, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7866, 5 august 1911, p. 3.

47 „Noi, aceștia de la Adevărul, nu facem ziare pentru a câștiga bani și nu ne-am emoționat când am pierdut parale și nici nu ne vom pierde capul când vom câștiga.” [Const. Mille, Un mișel și un ziar la fel. Ziaristică ori negustorie”, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6514, 12 octombrie 1907, p. 1.]

48 Alexandru Hodoș, Adulatori și pamfletari, în „Țara noastră”, anul V, nr. 30, 27 iulie 1924, p. 942.

49 I. Gh. Prundiș, „Afacerea banditului Pantelimon”..., p. 2.

50 Pamfil Șeicaru, Scrieri din exil. Volumul I Figuri din lumea literară, București, Saeculum I.O., 2002, p. 204.

51 I. Gh. Prundiș, Afacerea banditului Pantelimon..., p. 2.

52 Const. Mille, Mentalitate congoleză, în „Adevărul”, anul XXIV-lea, nr. 7878, 18 august 1911, p. 1.

53 De la Dorna, Dovada interviului cu Pantelimon. Înfierarea definitivă a bârfitorilor d-lui Cocea, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7891, 1 septembrie 1911, p. 3.

54 Pamfil Șeicaru, Scrieri din exil. Volumul I Figuri din lumea literară..., p. 205.

55 Ibidem.

56 Prinderea banditului Pantelimon, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXIV, nr. 256, Brașov, 23 noiembrie 1911, p. 3.

57 Millan, Scrisori din București: Pantelimon, împresurat și rănit, reușește să scape. Goana după bandit, în „Românul”, anul I, nr. 186, 25 august (7 septembrie) 1911, p. 4.

58 Prinderea vestitului bandit Teodor Pantelimon, în „Universul literar”, anul XXVIII, nr. 48, 28 noiembrie 1911, p. 6.

59 Prinderea banditului Pantelimon, în „Albina”, anul XV, nr. 9, 27 noiembrie 1911, p. 378.

60 Prinderea banditului Pantelimon, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXIV, nr. 256, Brașov, 23 noiembrie/6 decembrie 1911, p. 3.

61 Contele de Tekirghiol, Pantelimon om cinstit, în „Furnica”, anul XI, nr. 8, 21 octombrie 1914, p. 3.

62 Ibidem.

63 Kiriak Napadarjan, Achitarea lui Pantelimon, în „Furnica”, anul IX, nr. 19, 10 ianuarie 1913, p. 2.

64 Cântecul lui Terente, în „Gazeta Transilvaniei, anul al LXXXVII-lea, nr. 80, Brașov, 27 iulie 1924, p. 2.

65 Alexandru Hodoș, Democrația și Terente, în „Țara noastră”, anul V, nr. 31, 3 august 1924, p. 986.

66 100 [de] mii [de] lei pentru prinderea lui Terente, în „Adevărul”, anul 40, nr. 13301, 29 aprilie 1927, p. 3.

67 Tomescu, hoțomanu’…, în „Unirea poporului”, anul VII, nr. 29, Blaj, 19 iulie 1925, p. 1.

68 Dr. Bărbusiu, Informațiuni. Fiorosul bandit Bălan, în „Românul”, anul XIII, nr. 34-35, Arad, 16 septembrie 1928, p. 4.

69 Obrăznicii inutile, în „Țara noastră”, anul IX, nr. 37, 9 septembrie 1928, p. 1174-1175, Însemnări. Ultima oră, în „Țara noastră”, anul IX, nr. 37, 9 septembrie 1928, p. 1175.

70 Demostene Botez, Comedia umană: Film Coroiu, în „Adevărul”, anul 49, nr. 15724, 17 aprilie 1935, p. 2.

71 Săptămânale, în „Ilustrațiunea română”, anul VII, nr. 35, 21 august 1935, p. 2.

72 Săptămâna, în „Ilustrațiunea română”, anul VI, nr. 37, 5 septembrie 1935, p. 2.

73 C. Luca-Iași, Săptămâna, în „Ilustrațiunea română”, anul VIII, nr. 47, 18 noiembrie 1935, p. 2.

74 L. Zava, Banditul Coroiu a evadat, în „Adevărul”, anul 49, nr. 15819, 14 august 1935, p. 7.

75 Săptămânale, în „Ilustrațiunea română”, anul VII, nr. 35, 21 august 1935, p. 2.

76 Banditul Coroiu pleacă din închisoare și vine înapoi când vrea, în „Realitatea ilustrată”, anul IX, nr. 448, 21 august 1935, p. 5.

77 Banditul Bălan a murit, în „Unirea poporului”, anul X, nr. 39, Blaj, 7 octombrie 1928, p. 4; Hoțul Ogaru a fost împușcat la Ploiești, în „Unirea poporului”, anul IX, nr. 6, Blaj, 6 februarie 1927, p. 5; Împușcarea banditului Niculiță, „Gazeta Transilvaniei”, anul al XC-lea, nr. 49, Brașov, 6 mai 1927, p. 4; Banditul Tcaciuc a fost împușcat pe când voia să fugă, în „Unirea poporului”, anul XVII, nr. 43, Blaj, 27 octombrie 1935, p. 6; Terente a fost împușcat, în „Gazeta Transilvaniei”, anul al XC-lea, nr. 60, Brașov, 8 iunie 1927, p. 2.

78 Rex, Moartea lui Oprea, banditul, în „Ilustrațiunea română”, anul VI, nr. 31, 25 iulie 1934, p. 15.

79 Margareta Ștefănescu, Din trecutul iugoslavilor și al românilor. Despre haiduci și haiducie..., p. 53.

80 Fox, Între pădure și morgă: sfârșitul banditului”, în „Reportaj”, anul I, nr. 3, 23 aprilie 1931, p. 5-7.

81 După uciderea lui Cocoș, în „Adevărul”, anul 42, nr. 14038, 26 septembrie 1929, p. 4.

82 Banditul Cocoș a fost omorât, în „Gazeta Transilvaniei”, anul al XCII-lea, nr. 100, Brașov, 25 septembrie 1929, p. 4.

83 După uciderea lui Cocoș..., p. 4.

84 „Reportaj”, anul I, nr. 3, 23 aprilie 1931, p. 12.

85 E. Popovici, Istoricul urmăririi și împușcării banditului Vasile Tomescu, în „Revista Jandarmeriei”, anul IV, numărul 3, Oradea, martie 1926, p. 118-122.

86 Scriban Nicolae, „Fii codrului”. Banda Haralambie Niculiță, în „Gardianul”, anul I, nr. 1, ianuarie 1930, p. 25-28.

87 Pamfil Șeicaru, Scrieri din exil. (Volumul II) Portrete politice, București, Saeculum I.O., 2002, p. 279.

88 Alexandru Hodoș, Doi luptători pentru libertate, în „Țara noastră”, anul VI, nr. 29, 19 iulie 1925, p. 922.

89 Ibidem, p. 923.

90 Banditul Munteanu a fost împușcat. Tomescu a reușit să scape rănit, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXXVIII, nr. 82, Brașov, 15 august 1925, p. 4.

91 Nicolae Scriban, „Fii codrului”. Banda Haralambie Niculiță, în „Gardianul”, anul I, nr. 1, ianuarie 1930, p. 25.

92 Ibidem.

93 Mania Terentismului, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXXVII, nr. 91, Brașov, 10 august 1924, p. 2.

94 Urmăritorii..., în „Realitatea ilustrată”, anul III, nr. 38, 14 septembrie 1929, p. 2.

95 Din polițai, hoț și spărgător, în „Unirea poporului”, anul VIII, nr. 32, Blaj, 8 august 1926, p. 6.

96 Aviz, în „Gazeta Transilvaniei”, anul al XCI-lea, nr. 93, Brașov, 8 septembrie 1928, p. 2.

97 Fotograf dat în judecată, în „Gazeta Transilvaniei”, anul al XCI-lea, nr. 97, Brașov, 21 septembrie 1928, p. 3.

98 La căpătâiul lui Tomescu, în „Țara noastră”, anul VII, nr. 9, 28 februarie 1926, p. 294-295.

99 Buletin săptămânal, în „Realitatea ilustrată”, anul II, nr. 33, 1 septembrie 1928, p. 2.

100 Informațiuni. Terente își bate joc de autorități, în „Gazeta Transilvaniei”, anul al LXXXVII-lea, nr. 87, Brașov, 6 august 1924, p. 4.

101 Terente, faimosul bandit prins, în „Românul”, anul XII, nr. 25, Arad, 12 iunie 1927, p. 3.

102 Arestarea bandei de pe șoseaua Focșani – Mărășești, în „Adevărul”, anul 40, nr. 13476, 22 noiembrie 1927, p. 3; În căutarea asasinilor din calea Dudești, în „Adevărul”, anul 39, nr. 13164, 14 noiembrie 1926, p. 3; De la Istru, Banda neagră de la Tulcea, în „Adevărul”, anul al XXIV-lea, nr. 7878, 18 august 1911, p. 2; Îndrăzneața lovitură a banditului automobilist, în „Adevărul”, anul 41, nr. 13787, 28 noiembrie 1928, p. 3; Paul, Un bătrân negustor și soția sa, asasinați la Bivolari, în „Adevărul”, anul 41, nr. 13787, 28 noiembrie 1928, p. 4; Tâlhăria de pe șoseaua Pașcani – Tg. Neamț, în „Adevărul”, anul 39, nr. 13012, 21 mai 1926, p. 5; R., Bandiții din nordul Ardealului, conduși de Vereș Micloș, în „Adevărul”, anul 39, nr. 13083, 12 august 1926, p. 2; Asasinii din calea Dudești au fost prinși. Ei au fost găsiți la Galați și arestați după o luptă grea, în „Adevărul”, anul 39, nr. 13178, 1 decembrie 1926, p. 3, 4; Coresp., Amănunte complecte asupra atacului banditesc din pădurea Moțca. Cine este banditul Niculiță, în „Adevărul”, anul 39, nr. 13013, 22 mai 1926, p. 3; Îndrăzneț atac banditesc în str. Matei Millo, în „Adevărul”, anul 42, nr. 14035, 22 septembrie 1929, p. 5.

103 V. Russu-Șirianu, Reportajul senzațional, în „Țara noastră”, anul VI, nr. 35, 30 august 1925, p. 1112-1113.

104 Cultul crimei, în „Gazeta Transilvaniei”, anul al XCI-lea, nr. 94, Brașov, 12 septembrie 1928, p. 1.

105 Ibidem.

106 Ibidem.

107 Petcan, Cum s-a comis atacul de la stația Porumbacul, în „Adevărul”, anul 41, nr. 13696, 14 august 1928, p. 3.

108 B. Râp, Starea banditului Bălan, în „Adevărul”, anul 41, nr. 13718, 8 septembrie 1928, p. 3.

109 George Chendi, Poliția și presa, în „Poliția”, anul XX, nr. 3-4, iulie-decembrie 1939, p. 3-4.

110 Ibidem, p. 3.

111 Ibidem, p. 4.

112 Chicago, raiul bandiților, în „Ilustrațiunea română”, anul III, nr. 22, 28 mai 1931, p. 12.

113 Indezirabilul (Cariera lui Jack Diamond), în „Realitatea ilustrată”, anul IV, nr. 191, 25 septembrie 1930, p. 9, 18.

114 Casa copilăriei lui Eminescu, în „Țara noastră”, anul V, nr. 31, august 1924, p. 985.

115 Alex. F. Mihail, Cinci ani de crime. Asasini și victime, în „Realitatea ilustrată”, anul VIII, nr. 373, 18 martie 1934, p. 25-26.

Bibliografie:

Marin Anton, Lumea lui Tonică, București, Editura Ion Creangă, 1989.

Șeicaru Pamfil, Scrieri din exil, două volume, București, Saeculum I.O., 2002.

Arhiva ziarului „Adevărul” pe anii 1904, 1907, 1911, 1926, 1927, 1928, 1929 și 1935.

Arhiva ziarului „Gazeta Transilvaniei” pe anii 1911, 1924, 1925, 1927, 1928 și 1929.

Arhiva ziarului „Lupta” pe anii 1894, 1889 și 1891.

Arhiva ziarului „România liberă ”pe anii 1882, 1887, 1881, 1884 și 1889.

Arhiva ziarului „Românul” pe anii 1911, 1927 și 1928.

Arhiva ziarului „Tribuna” pe anul 1911.

Arhiva ziarului „Unirea poporului” pe anii 1925, 1926, 1927, 1928 și 1935.

Arhiva ziarului „Universul literar” pe anii 1894 și 1911.

Arhiva ziarului „Voința națională” pe anul 1891.

Arhiva revistei „Albina” pe anul 1911.

Arhiva revistei „Analele Dobrogei” pe anul 1927.

Arhiva revistei „Arhiva” pe anul 1931.

Arhiva revistei „Cele trei Crișuri” pe anul 1923.

Arhiva revistei „Furnica” pe anii 1913 și 1914.

Arhiva revistei „Gardianul” pe anul 1930.

Arhiva revistei „Ilustrațiunea română” pe anii 1931, 1934 și 1935.

Arhiva revistei „Poliția” pe anul 1939.

Arhiva revistei „Realitatea ilustrată” pe anii 1928, 1929, 1930, 1934 și 1935.

Arhiva revistei „Revista generală ilustrată” pe anul 1925.

Arhiva revistei „Revista Jandarmeriei” pe anul 1926.

Arhiva revistei „Țara noastră” pe anii 1924, 1925, 1926 și 1928.

Arhiva revistei „Viața ilustrată” pe anii 1934 și 1939.