Durere în umăr
Pentru tiparParcă-ncolţeşte-o aripă ori parcă mi s-a rupt.
Gata de ducă
Nici o oglindă nu te mai arată...
N-ai teamă de adevăr
Ce noroc de moartea-ntregitoare!
Pasăre tristă pe nedrept
De ce să regreţi că au zburat?
Doar tu le-ai desfăcut aripile...
Înţelegere târzie
Ascultă-mă pre mine, dar ascultă bine:
pe lume ca-ne-lu-mea lumea se ţine.
E toamnă. Cum mergi, mergătorule?
Simt, mă urmăresc
în vârful degetelor
urmele mele.
Înconjurat de neînţelegători
Mulţime-absentă...
E doar de două feluri
singurătatea?
După o noapte lungă
De dimineaţă
oglinda nu-mi răspunde –
unde mi-i faţa?
La visări
Hai cu mine, hai
pe o punte dintr-un pai
de ceruri întins.
Testare sigură
Alături de tine,
îndelung lângă tine,
la tine gândesc.
Viaţă între două alegeri şi mai multe
Neaşezare...
Timpurile-s de piaţă.
Vinzi?... Cumperi?... Viaţă!
Poamele răscrucilor – florile
Cireşul din drum
mai ales flori rodeşte –
ele ţin mai mult.
Mărul lipsă
Din mugurele
mărului uscat – nimic
chiar primăvara!
Subtilităţi de auz
Cântă cine e.
Doar cine poate cântă.
Cei lipsă sunt muţi?
Rugă basarabeană de fiece zi şi noapte
Tot adevărul
dă-ni-l, Doamne, înapoi
şi nouă pre noi.
Criză de timp în ceruri. Spre toamnă-i?
Trebuie-ajutat
Domnul şi pe-acest pământ –
nu prea are când.
Senzaţie de toamnă plumburie
Omul fragil,
ca un balon de sticlă –
dinăuntru-l spargi.
Numărare
Încărunţit,
dar vertical pelinul.
Cât adevăr
şi ce amar e plinul.
Copil contemplând asfinţitul
Cum prin rupturi de nouri asfinţitul
împurpura imagini şi fereşti,
acolo rădăcini da infinitul,
acolo, Doamne, te ştiam că eşti.
Între vis şi ce gândesc acum
Insomnia
mi-a dăruit poezia aceasta
în timpul somnului tău cu vise,
când mă visezi adormit şi visându-te...
Nu mă prinde somnul –
în loc să te visez,
te gândesc,
iar gândul nu mă adoarme...
Abia rămas fără gânduri
te cuprinde somnul.
Nu că m-aş teme de somn,
dar mai am nişte gânduri
ce mă ţin fără somn
şi nu te pot visa.
Îngăduie-mi să te gândesc...
Între două poezii
Iubirea noastră a-ncăput
în două poezii.
A fost cândva un început
şi versul cel dintâi...
Veneai pe jos, intrai frumos
în vieţişoara mea...
N-am scris un vers mai dureros
decât plecarea ta.
N-am înţeles... Ce-i de-nţeles?
Iubirile se trec
din ce-am ales în ce-am cules...
Tu pleci... Eu cum să plec?
Rămân să scriu ce mi-a plăcut
şi-acuma ce mă doare...
A fost un vers la început...
Acum? O aşteptare.
Alegerea culegerii şi cernerea frunzelor
Lui Vasile Romanciuc, Ianoş Ţurcanu, Victor Buju, Sergiu Oxiom,
Vlad Medoni, Gheorghe Calamanciuc din echipa de culegători de poamele
părinţilor mei Ana şi Ion în Sofia ultimelor toamne transmilenare
Vlad Medoni, Gheorghe Calamanciuc din echipa de culegători de poamele
părinţilor mei Ana şi Ion în Sofia ultimelor toamne transmilenare
La cules
cu ce ne-alegem?
Înţelegem
ce-am ales
la cules –
un înţeles:
să croim în orice toamnă
ziua blândelor culegeri,
când alegerea înseamnă
orele de triste mergeri
printre frunze ne-ntre-ba-te
către poame alintate,
degustate, răsfăţate...
Aşa-s toate-n astă parte?
Nu am timp...
...pentru emoţii
suplimentare.
Zice Filip...
Abia dacă izbutesc
să rezist
emoţiei necesare efortului
să rămân eu însumi...
(am tradus ceea ce a scris Dante Cerilli după ce m-a auzit ce i-am zis)
11 decembrie 2001, Aix-en-Provence
Care a mai rămas în copac? (III)
De când eşti acolo?
Ce înseamnă mai de demult?
Că noi ne jucăm de-a suitul în copac
şi de-a coborâtul din copac de la amiază,
că ne era cald numai pe pământ.
Ce arunci în mine?
De când e copacul tău?
Da de când te-ai suit?
Tu nici n-ai coborât?
Din paleolitic nici n-ai coborât?
Paleoliticule!
Coboară odată!
Jos, jos, în civilizaţie!
Civilizaţie, civilizaţie!
Nu ne ofensa epoca!
Ce eră? Cum ce eră?
A, paleolit... era pietrei...
Tot a pietrei, dar!.. altă piatră,
cu siguranţă – mai şlefuită.
Iar dacă se cere colţuroasă să fie,
odată-s colţii!
Categoric alţi colţi, mai civilizaţi!
Coboară, ce te mocoşeşti?
Coborârea-i inevitabilă.
Judecarea compozitorului muzicii de balet
Din punctul de vedere al violoncelului,
strâns între picioarele ce nu vor dansa baletul,
dar, mai ales, din punctul de vedere al violoncelistei virtuoase,
care nu e prea folosită, nu prea... la întregul ei randament,
dar, mai ales, din punctul de vedere al chitarei,
impropriu implicată doar pentru a colora latino-american tabloul 1 şi 3,
dar îndeosebi din punctul de vedere al piciorului stâng al dansatorului
împovărat cu partitura prim plană a baletului abil cântat,
o singură dată sunat din toate instrumentele
pentru care compozitorul şi-a scris muzica mai ales pentru dans menită ,
o-ho-ho, din punctul de vedere al ambelor picioare nesolicitate,
aparţinând dansatorului ieşit de ani buni din scenă,
inclusiv din cea a vieţii (odihnească-l în pace Dumnezeu!)
superba muzică a compozitorului muzicii menită a fi dansată
a cam întârziat –
dansatorii au dat-o pe bastoane şi pe cruci,
iar urechile se protejează
cu subtile ţesături argintii de păianjen (artă şi asta!),
cutremurate din când în când
de câte un fir de rouă ori de câte o lacrimă,
ori de câte un strop catapultat de suflătorii superbei orchestre simfonice,
care nu pot rupe ţesătura nici dezbate bastoanele
din uşile străvezii, despărţitoare,
prin care se desluşeşte – oarecum – baletul muzicii compozitorului
încercat de stafiile mai libere cu toate dimensiunile.
Doar să le convingă muzica...
Din punctul de vedere al stafiilor foştilor dansatori de balet
muzica e superbă,
exceptând percuţia:
ritmul, ritmul, ritmul...
Stafiile nu mai suportă încolonarea.
Sfârşitul lumii
Când, incontestabil,
va veni sfârşitul lumii
visurilor mele roz
(ah, naivul!),
va fi înmormântarea
fără fanfară şi fără popă
a unui copil obosit
să supravieţuiască printre
cei care şi-au făcut uniformă,
scuturându-se de naivitate
şi îmbrăcând măştile de
ştiutori unde merg,
ne-mai-în-tre-bând pe nimeni:
cunoşti drumul?
încolo o ţinem?
nu am greşit răscrucea?
Copilul se va înmormânta singur
sub o frunză de brusture
ori se va îneca,
intrând în cel mai măşcat
bob de rouă
de pe frunza de pătlagină,
pe care s-o pui la tâmplă
pentru domolirea trecerii tale
şi peste aceasta.
Aburul uşor,
abia perceput de un greier,
se va zbate în sus,
spre soarele ce culege
rouă şi copii.
Aruncă-un os, te rog, în cei de sus
O ducem mereu într-o peşteră,
trăim în copaci permanent.
Iluzia noastră cea meşteră
spulberă ceaţa prudent.
Rămâne-n copac văzătorul,
fricosu-i pe-acolo şi el.
La focul de jos vânătorul
îşi frige şi papă din miel.
Aruncă-n cei de sus, te rog, un os.
Care-l va prinde va avea ce roade –
va fi cel văzător ori cel fricos?
Aruncă-un os şi pomul va da roade.
Se seamănă altfel în peşteră,
cu oase-n copac se aruncă
şi creanga bătrână şi meşteră
scutură-un prunc ori o pruncă.
Lăstare fricoase-ochioase
încearcă o veche-mblânzire
a celui cu carne şi oase,
a celui mereu la-mpărţire.
Aruncă-n cei de sus, te rog, un os.
Care-l va prinde va avea ce roade –
va fi cel văzător ori cel fricos?
Aruncă-un os şi pomul va da roade.
Fii!
Îmi pare bine să ştiu
că ai vrea să mă ştii.
Îmi place să fiu.
Îţi place să fii?
Fii şi să ştii să fii
cu toate ale tale cele mai omeneşti.
Abia după cazne nenumărate să fii
eşti.
O să mai vin, o să vă vin
Am strigat, nu mi-aţi răspuns.
V-am venit, voi v-aţi ascuns.
Am bătut în poarta grea – nu mi-aţi deschis.
Dar veneam nu să vă cer –
aduceam un colţ de cer
pe-o aripă de cântec şi vis.
Mi-aţi răspuns când n-auzeam.
M-aţi chemat când nu eram.
Mi-aţi deschis şi n-am intrat – nu v-am venit.
Vă visam din depărtări,
când treceam prin încercări
cu-o aripă de cântec rănit.
O să mai vin, o să vă vin
să mai cântăm o dată
de cer senin, de cerul plin,
de viaţa ce ni-i dată.
O să mai cânt, o să vă cânt,
o să vă bat la poartă
cât mai visaţi şi cât mai sânt
şi-avem aceeaşi soartă.
Am crezut că v-aţi ascuns –
de sub ierburi mi-aţi răspuns.
V-am bătut în crucea grea şi aţi tăcut.
Oameni dragi am pe pământ,
oameni dragi – şi în mormânt,
despărţiţi doar de ierburi şi lut.
Mi-aţi răspuns când n-auzeam.
M-aţi chemat când nu eram.
Mi-aţi deschis şi n-am intrat – nu v-am venit.
Vă visam din depărtări,
când treceam prin încercări
cu-o aripă de cântec rănit.
O să mai vin, o să vă vin
să mai cântăm o dată
de cer senin, de cerul plin,
de viaţa ce ni-i dată.
O să mai cânt, o să vă cânt,
o să vă bat la poartă
cât mai visaţi şi cât mai sânt
şi-avem aceeaşi soartă.
Cerneala mi-i de o culoare
Cerneala-n călimara mea
de o culoare e mereu
şi nu că asta mi-ar plăcea,
dar... nu aleg cerneala eu.
La orice oră călimara
e plină ochi şi nu ştiu cine
în taină mare mi-o-mpresoară
şi-o umple cu plânsori divine.
Cerneala mi-i de o culoare
şi-mi place negrul ce mi-i dat –
să scriu ce înţeleg că pare
viaţa ce mi s-a-ntâmplat.
Îmi place că se-ntâmplă viaţa
şi inima din locul ei
se zbate noaptea, dimineaţa
să-mi umple anişorii mei.
Cu ce mi-s plini? Cu ce lumină?
Că mai ales lumina-mi place...
Dar noaptea-n călimări se-nclină,
iar nopţii multe n-ai ce-i face.
Chiar visele, cum ciuruiesc
somnul râvnit cu răvăşire,
în negrul nopţii pier şi cresc,
sporind uimiri, nedumerire...
De-acolo e cerneala mea
de-a pururea într-o culoare
şi nu că asta mi-ar plăcea,
dar... şi cerneala-i întâmplare (?).