Memoria hatmanului Stanisław Żółkiewski în Moldova (400 de ani de la bătălia de la Țuțora)

Până la declanșarea celui de al Doilea Război Mondial (1939) polonezii și românii au fost vecini. Privite în retrospectivă, raporturile moldo-polone au fost multilaterale și reciproce, cunoscând diferite ipostase – de la alianță și vasalitate până la ciocniri armate. Cert rămâne că pe parcursul secolelor Țara Moldovei s-a aflat în zona de influență geopolitică a Rzeczpospolitei.

Trebuie menționat faptul că epoca medievală s-a caracterizat nu numai prin numeroase relații politice cu alte state, ci și prin importanța relațiilor economice și culturale. Vecinul de la nord devine pentru Moldova „o punte de legătură cu piața economică europeană, civilizația europeană, care înainta pe calea modernizării. Prin intermediul Poloniei în Moldova pătrund ideile Renașterii târzii, exprimate de curentul baroc”¹.

Menținerea în decursul secolelor a raporturilor politice moldo-polone, indiferent de forma în care s-au concretizat ele, a constituit un mijloc de luptă împotriva tendințelor expansioniste a regilor ungari, sultanilor otomani și împăraților habsburgi. La rândul ei, Rzeczpospolita a fost interesată în perpetuarea acestor relații stabile, într-o formă sau alta, pentru a-și menține și consolida, în funcție de împrejurări, poziția politică din sud-estul Europei.

Grija permanentă manifestată de către cercurile conducătoare poloneze de a împiedica instalarea otomanilor în vecinătatea nemijlocită a granițelor regatului polonez (la care s-a adăugat și folosirea contradicțiilor de interese în Moldova, parte componentă a zonei de contact a Marilor Puteri de atunci), a făcut ca Moldova, împreună cu Țara Românească și Transilvania să-și mențină, de fapt, și după instaurarea dominației otomane, autonomia politico-administrativă față de Înalta Poartă. Mai mult chiar, în comparație cu statutul politico-juridic internațional al altor teritorii aflate în orbita Imperiului Otoman, autonomia Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei constituie cazul cel mai tipic al autonomiei de stat față de Poartă în secolele XVI-XVII.

Războaiele polono-otomane din sec. XVII (1620-1621; 1672-1676; 1683-1699) s-au desfășurat și pe teritoriul Țărilor Române, unde s-au dat bătălii decisive – Luptele la Țuțora (1695, 1620) și Hotin (1621, 1673) având un impact direct asupra situației Țării Moldovei.

Totuși, raporturile dintre Moldova și Polonia, în perioada dintre 1699 și începutul secolului al XIX-lea au demonstrat și țeluri diferite, chiar contradictorii, ale politicii lor. Deoarece, după Pacea de la Karlowitz (1699) regii polonezi au continuat să-și extindă (deja pe cale diplomatică) granițele republicii nobiliare spre sud, în Moldova. Ulterior aceste planuri ambițioase au suferit schimbări, optându-se pentru transformarea Moldovei într-un „stat tampon” între Polonia și Imperiul Otoman, ceea ce ar fi dus la slăbirea dominației politico-economice a Porții.

Cert se prezintă că, chiar dacă conjunctura politică internațională și factorii de ordin intern n-au făcut posibilă în aceea perioadă o colaborare militară pentru apărarea intereselor vitale ale românilor și polonezilor, aceste două popoare vecine, în pofida concepțiilor feudale care dominau mentalitatea păturilor conducătoare, au continuat să se intereseze și să fie receptive de soarta unul altuia. Fiind prada Marilor Puteri expansioniste și unii și alții au fost supuși acelorași forțe, care se opuneau dezvoltării lor firești în cadrul unor state naționale independente.

Actualmente suntem ferm hotărâți să parcurgem lunga cale de integrare europeană, iar pentru izbândă și drept motivare este nevoie și de o bună cunoaștere a trecutului nostru istoric, care a fost, pe bună dreptate, unul european – plin de momente de colaborare cu vecinii noștri din Centrul și Estul Europei. Iar cine pune la îndoială viitorul nostru comunitar să redeschidă „Albina Românească” – primul ziar în limba română tipărit în Moldova, în care Gh. Asachi conchidea, încă la 1829, că: „precum sântem politicește se ne putemu face și moralicește mădulări² folositoare ale familiei Evropiene, a căria raze de învățătură de atâtea veacuri se refrângu pre orizon(t)ul nostru...”³.

Paginile istoriei, scrise cu sângele predecesorilor noștri pe câmpurile de luptă, trebuie recitite și studiate din nou. Alături de frăția victorioasă de arme, ca la Grunwald (1410), au mai fost înregistrate și înfrângeri, și trădări, ca la Țuțora (1620)... Generația noastră are obligația morală să păstreze și să onoreze memoria polonezului Stanislav Żółkiewski, care rămâne „pentru polonezi, unul dintre simbolurile consolidării primei Republici Polone – stat puternic al mai multor popoare și religii”⁴.

În acest context, vom aduce omagiul istoriografic și contribuția noastră întru cunoașterea unui important monument istoric al patrimoniului Republicii Moldova, care se află lângă satul Berezovca (pe vechea moșie a satului Sauca) din raionul Ocnița. Monumentul, de o certă valoare internațională, păstrează amintirea unui neordinar înaintaș polonez și o mărturie simbolică a raporturilor politico-militare moldo-polone (chiar dacă este mai puțin semnificativ din punctul de vedere al unei colaborări de arme). Aici, la 1620, a căzut în luptă cu otomanii conducătorul oștirii poloneze, hatmanul de coroană Stanisław Żółkiewski (1547-1620). Falnicul monument, înalt de cca 8 m, supranumit în popor „Stâlpul Leahului” prezintă o cruce ridicată pe un postament din piatră cu o inscripție despre moartea tragică a hatmanului erou. Monumentul, care asemenea păsării Phoenix a renăscut din ruină, după secole de așteptare a cercetătorilor și restauratorilor, actualmente se află sub ocrotirea statului.

De menționat că, în anul 2003, istoria seculară a raporturilor moldo-polone a înregistrat, pe drept cuvânt, o frumoasă pagină de recunoștință la adresa memoriei vestitului hatman de coroană și cancelar Żółkiewski – renovându-i-se monumentul de pe locul unde și-a pierdut viața, la 7 octombrie 1620. Astăzi obeliscul de piatră, ruinat și refăcut pe parcursul timpului, se prezintă ca cel mai vechi monument ridicat unui comandant de oști de pe teritoriul Republicii Moldova. Acest vestit polonez a dus numeroase războaie cu Imperiul Otoman și Țaratul Rus («Российское царство»), fiind primul comandant de oști european care nu doar că a câștigat o bătălie pentru Moscova, ci a și reușit să ocupe capitala Rusiei Moscovite (1610), întorcându-se ulterior triumfător acasă⁵.

Nu ne propunem o expunere riguroasă și detaliată a importantelor evenimente politico-diplomatico-militare din istoria noastră națională și cea internațională, legate de confruntările din anul 1620, ce semnifică, de fapt, „amurgul influenței politice polone în Moldova”⁶, când de la acea dată impactul factorului polon în investirea și detronarea domnilor devine minim, ci doar o trecere în revistă a unor informații legate de biografia marelui hatman, a principalelor aspecte ale istoriei legate de memoria „în piatră” a lui Stanisław Żółkiewski, păstrată până-n prezent în forma acestui obelisc cruciat (pe meleagurile nistrene unde am copilărit și auzit legendele despre vestitul polonez)...

Între 17 septembrie și 7 octombrie 1620 a avut loc o nouă confruntare dintre Uniunea statală polono-lituaniană (sprijinită de trupele Moldovei) și Imperiul Otoman (sprijinit de Hanatul Crimeii) pe pământul Țării Moldovei. Bătălia principală s-a dat tot pe același teren de pe malurile Prutului, ca și în 1595, de aceea poate fi numită cea de-a doua Bătălie de la Țuțora (în poloneză Bitwa pod Cecorą), care a fost, de această dată pierdută de polonezi.

Hatmanul de coroană Stanisław Żółkiewski, care avea în acel moment peste 70 de ani, a hotărât să lupte cu trupele otomane pe teritoriu străin, mai precis în Moldova. Hatmanii Żółkiewski și Koniecpolski și-au condus armatele la Țuțora, unde aveau să înfrunte hoarda lui Han Temir. Armata poloneză număra peste 10 000 de soldați (dintre care 2 000 de pedestrași, restul cavalerie, dar fără cavaleria ușoară căzăcească), dintre care mulți soldați făceau parte din armatele private ale magnaților Korecki, Zasławski, Kazanowski, Kalinowski și Potocki. Armata poloneză, având un efectiv de aproximativ patru ori mai mic decât cea otomano-tătară, a intrat în Moldova în septembrie. Domnul moldovean Gaspar Graziani, care era în mod oficial vasal al Imperiului Otoman, a decis să se alăture polonezilor împotriva suzeranului său. Graziani a ucis ienicerii din Iași, i-a luat prizonieri pe trimișii sultanului Osman al II-lea și s-a alăturat polonezilor (cu doar aproximativ 600-1000 de moldoveni). Żółkiewski a dat ordin ca trupele sale să construiască o tabără fortificată la Țuțora, acolo unde avuse loc bătălia polonezilor cu 25 de ani în urmă.

„În 23 dzile a lui avgustu (1620) au venit Gașpar vodă în tabăra léșască, sprintin, numai cu 600 de oameni, la adunaria cu Jolcovschii. Și după sfatu ce au avut cu capetele leșăști, au purces cu toată oastea leșască pe Prut în gios, de la Hotin la Țuțora; și acolo la Țuțora au pus tabăra léșii. Scrie létopisețul leșăscu că au avut și Gașpar vodă 12 000 de oaste de țară. Sosit-au Jolcovschii la Țuțora sep<temvrie> 2.”⁷

În prima zi de luptă (8/18 septembrie), cei mai mulți dintre moldoveni au decis să treacă de partea turcilor, iar detașamentele adunate ale polonezilor au dat dovadă de lipsă de disciplină. Deja pe 19 septembrie a devenit clar că forțele poloneze nu mai au șanse să câștige lupta, dar sunt încă în stare să se retragă în mod organizat. Oastea polonă, chiar dacă a suferit o înfrângere serioasă pe câmpia Țuțorei din stânga Prutului, mai rămânea o forță de temut.

Abandonat de armata sa, Gaspar Graziani a trecut cu succes Prutul noaptea, dar a căzut victimă boierilor: „Gaspar Grațiani vădzându marea turburare și fuga în oastia leșască, părăsit și de oștenii săi, a purcesu și el noaptea și au trecutu Prutul bine. Numai, amu, la braniște fiindu cu puținei de ai săi și din boieri, Șepteliciu hatmanul și Goia postelnicul, pe lângă dânsul, l-au omorât…”⁸.

După aceste evenimente, sub comanda lui Żółkiewski au rămas aproximativ cinci mii de oameni. În urma fugii nocturne din lagăr, potrivit lui Teofil Schemberg, armata poloneză a fost atât de descurajată, încât frica și panica a început treptat să-i domine rândurile⁹.

Żółkiewski a decis că, fiind înconjurat de forțe inamice superioare, singura mântuire pentru armata sa ar fi o retragere cu „taborul” (stratagemă tradițională poloneză, când tabăra mobilă, în retragere era fortificată cu căruțe legate cu lanțuri, dispuse într-un patrulater de-a lungul perimetrului). După pregătirea trupelor pentru retragerea lagărului, pe 29 septembrie 1620, ei au început să-și părăsească fortificațiile de la Țuțora.

Retrăgându-se spre Nistru, după înfrângerea de la 9 (19) septembrie 1620, pe câmpia Țuțorei, oastea polonă a săvârșit un marș militar extraordinar (de aproape 200 km) cu „tabăra legată” sau obozul (adică, sub acoperirea carelor de luptă), fiind în permanență hărțuită de inamic: „...au fost nevoiți să iasă din Țuțora cu sabia în mână, din pricina lipsei de hrană și, în timpul retragerii, trebuiau să se războiască în fiece zi de la Dumnezeu, fiindcă necredinciosul nu le da pace nici un ceas, ci de pretutindeni împresura obuzul ca un nor negru și îl bătea necontenit din tuspatru laturile cu mare chiot, fie că umblau, fie că stăteau pe loc”¹⁰.

Așa cum povestește în continuare Cronica Kamenețului, „... în timpul retragerii [trupele poloneze] s-au luptat pe drum în fiecare zi, căci necredincioșii nu au dat nici măcar o oră de răgaz... înconjurau tabără din toate părțile, atacau neobosit din patru părți cu strigăte puternice și exclamații – atât în timpul retragerii, în marș și la opriri. Cu toate acestea, nu au putut face nimic armatei noastre...” Din această relatare rezultă că talentul de conducător militar al experimentatului hatman i-a permis, într-o situație critică de război, să coordoneze simultan mișcarea și apărarea lagărului polonez. Treptat, trupele poloneze s-au apropiat de Nistru. Eșecul atacului asupra taberei poloneze i-a obligat pe turci și tătari să-și abandoneze planul de distrugere totală a forțelor poloneze: „până la acest moment, tătarii infideli s-au calmat deja și nu așteptau să obțină niciun rezultat, iar mulți dintre ei chiar au rămas în urmă”¹¹. Armata lui Żółkiewski, aflată la 10 verste de Nistru (nu departe de satul Sauca (Savka), la sud de târgul Otaci din Moldova), s-a oprit pentru noapte.

Despre împrejurările morții bătrânului comandant de oști, care a reușit, totuși, să se depărteze de apele Prutului, ne relatează Miron Costin în Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, scris cam după o jumătate de secol de la dramaticele evenimente, ce au urmat bătăliei de la Țuțora: „...Când au fost amu aproape de Nistru, ca o milă de loc de la Movilău, la un sat anume Slobozia Saucăi, în ținutul Sorocii, acolo descălecase oastea leșească... A doua zi, dez dimineața, au căzut mai toate capetele leșești, părăsiți unii și de slugile sale, alții rătăciți, pre mâna tătarilor... Iară pe Jolkowski, numai cu o slugă a lui rătăcit, pedestru, l-au găsit o drâmbă de tătari și până a înțelege cine este, văzându-l om bătrân, l-au tăiat. Și apoi din sluga lui înțelegând, că este Jolkowski, i-au dus capul la Skinder pașa și au stătut toată ziua înaintea corturilor lui Skinder... Și într-acela loc stă stâlp de piatră, făcut apoi de oamenii lui Jolkowski și până astăzi...”¹².

Autorii polonezi relatează: „La 6 octombrie... când au avut doar un kilometru și jumătate până la Nistru, Hatmanul sfătuiește ca, fără a face o pauză seara, să facă o săritură peste Nistru, pentru a scăpa de greutăți, sete și foame cât mai curând posibil. Dar, din păcate (...) au început să se contrazică, să se revolte, sfătuind armata să se odihnească, deși nu exista niciun motiv pentru a face acest lucru (...) și, aflând despre această tulburare (în tabăra polonezilor – V.M.), Kantemir Murza i-a lovit cu toată puterea. (...) și astfel fiecare a mers la moartea și la fericirea lui. La scurt timp după aceea, Żółkiewski, în momentul în care își ținea fiul rănit Jan la sânul lui... a căzut (...) cu o moarte curajoasă, la 7 octombrie. Fiul său a fost capturat, iar capul acestui om eminent, în semn de mare victorie, a fost apoi purtat câteva zile pe străzile din Constantinopol”¹³.

Timp de aproape trei secole, rămășițele trupești ale lui Żółkiewski au fost lăsate neglijate și abandonate în cripta bisericii parohiale din orașul Żółkiew (astăzi Jovkva în Ucraina, Жớвква – regiunea Lvov). Ele au fost depuse acolo imediat după campania de la Țuțora, din care marele hatman nu s-a mai întors. Torsul fără cap a fost înhumat, pentru că turcii au dus capul în capitala Imperiului Otoman, de unde abia doi ani mai târziu, văduva hatmanului l-a răscumpărat. Apoi, capul a fost așezat în biserica parohială din Żółkiew, sub altarul mare. Iar ulterior a ajuns la Puławy, unde a dispărut fără urmă... În același timp, rămășițele hatmanului au fost îngropate în cripta bisericii. În 1905 un grup de conservatori est-galițieni au deschis cripta istorică și au găsit acolo sicriele în care erau osemintele lui Stanisław Żółkiewski, ale soției sale Regina, ale fiului lor Jan, Stanisław și Zofia Daniłowicz, Jakób Sobieski și Krzysztof Żółkiewski. În anul 1908, cu participarea unui număr impresionant de circa 40 de mii de oameni, înflăcărați de un avânt nobil și elan patriotic, rămășițele muritoare ale unuia dintre cei mai mari eroi ai Poloniei, Stanisław Żółkiewski, au fost puse pentru odihnă veșnică într-un nou sarcofag (construit pentru a adăposti rămășițele familiei Żółkiewski, s-a făcut o urnă de marmură pentru rămășițele hatmanului și s-a construit o nouă piatră de mormânt din bronz)¹⁴.

Este semnificativ că anul acesta vom marca 400 de ani (1620-2020) de la acele evenimente tragice – Bătălia de la Țuțora din cadrul războaielor polono-otomane și moartea eroică a marelui hatman de Coroană Stanislaw Żółkiewski, care a fost răpus de sabia unui tătar pe malurile Nistrului, în apropierea graniței dintre Principatul Moldovei și Polonia. Iar monumentul ridicat în onoarea sa, modificat și restaurat de-a lungul secolelor, simbolizează gloria poloneză, dorința de a lupta împreună împotriva dușmanilor care se perindau pe pământul Moldovei și amintirea unor evenimente dramatice din istoria comună a popoarelor noastre, care astăzi doresc să coexiste într-o Europă Unită. Fără îndoială, putem concluziona că „Stâlpul Leahului” este un monument deosebit, care trebuie protejat și explorat integral. Timp de aproximativ patru sute de ani, a rezistat vicisitudinilor timpului, iar acum se prezintă, pe bună dreptate, ca un simbol important în istoria europeană.

Era de așteptat ca, după ce monumentul a fost restaurat și sfințit de Prelatul Suprem al Poloniei, cardinalul Józef Glemp, în octombrie 2003, lucrurile se vor schimba în bine în ceea ce privește promovarea lui culturală, patriotică și turistică mai largă. Cu toate acestea, până în prezent nu există nicio carte publicată la Chișinău, dedicată acestei personalități importante și ecoului activității lui pe terenul Moldovei.

În memoria acestei ultime restaurări la scară largă, pe fațada monumentului a fost instalată o placă memorială cu texte în limbile română și poloneză. Chiar dacă atestăm că unele greșeli s-au strecurat în aceste informații lapidare, se poate afla că „în acest loc la 6 octombrie 1620 a căzut marele hatman al coroanei Stanislaw Żółkiewski. Monumentul a fost ridicat de fiul său Jan în 1621. Distrus în 1845. Reconstruit în 1908-1912. Restaurat în 2003 din fondurile Senatului Republicii Polone”.

Astfel, în ultima sută de ani, pentru a doua oară pe câmpiile din nordul Moldovei, a fost restaurată amintirea imprimată în piatră a slăvitului hatman, care, de parcă ar fi anticipat moartea tragică, într-un mod uimitor, și-a făcut următorul testament în timpul vieții sale:

„Și dacă în Moldova sau într-o altă țară din străinătate Domnul îmi trimite moarte, atunci să-mi fie îngropat trupul acolo, iar în acel loc să ridicați o colină înaltă. Vreau asta nu din cauza ambiției, ci pentru ca mormântul meu să devină un stâlp de frontieră... astfel încât timp de multe secole, memoria mea să încurajeze noi acțiuni și fapte...”. Avea dreptate V. Kulikovski, care, în 1907, reieșind din starea deplorabilă a celui mai vechi monument al unui comandant militar străin din Basarabia, a scris: „... este păcat că nu există niciun monument acolo, pe malul Nistrului, în mijlocul câmpiilor Moldovei” – în acea țară presărată de sânge care a perpetuat amintirea unei bătălii curajoase și a credinței creștine de nezdruncinat...¹⁵

Încă la începutul anilor 20 ai secolului al XVII-lea, după cum s-a remarcat într-una din lucrările secolului al XIX-lea asupra monumentelor Podoliei: „La locul unde a murit Stanislaw Żółkiewski, pe un deal, văduva i-a ridicat un monument...”¹⁶

Vechiul monument, care avea o reală valoare istorică, a atras atenția cercetătorilor și autorităților basarabene încă din secolul al XIX-lea. Astfel, Boleslav Hașdeu (1812-1886) a publicat în 1844 în ziarul „Buletinul Odessei”¹⁷ un articol dedicat monumentului hatmanului Żółkiewski din ținutul Sorocii, în care consemnează cu amărăciune: „Acest monument, uitat de toată lumea, este acum în cel mai milostiv hal și, prin înfățișarea sa actuală, nu se poate judeca demnitatea lui anterioară. Este chiar dificil să ajungi la el: doar bufnițe și lilieci și, uneori, stolurile de ciori vizitează monumentul uitat al zilelor demult apuse. Bătrânii locului spun că a fost de două ori mai mare decât cea de acum. Am găsit pe pământ bucăți de marmură roșie cu vene de aur; deasupra mai erau încă două bucăți uriașe din aceeași marmură și se putea citi pe ele cuvintele: ... Boże ... ołkiewsk ... pospol... Timpul și mai ales locuitorii nu-l cruțaseră. Ei spun că un proprietar de moșie a contribuit mult la ruinarea lui, folosind marmura pentru a-și decora grădina...”¹⁸

Datorită inventarierii monumentelor istorice situate în vastele întinderi ale Imperiului Rus și în conformitate cu circulara Ministerului Afacerilor Interne din octombrie 1837,¹⁹ acest monument original a atras atenția conducerii provinciale a Basarabiei. Guvernatorul militar P.I. Fedorov a fost informat despre monumentul de pe moșia satului Sauca. Raportului a fost atașat un desen al arhitectului F. Gasket²⁰. Cercetarea ulterioară pe teren nu a aruncat însă lumină asupra istoriei acestei coloane monumentale, ci s-a consemnat doar ceea ce a rămas din inscripția veche în limba poloneză:

N.K.A.

ZOL ... WSKI ... H.W.L.

Acest pasaj a fost interpretat astfel: Nayiasnieyszega Króla Awgusta – Żółkiewski. Hetman Wojsk Litewskich²¹. Deși, trebuie de menționat că Żółkiewski a fost hatmanul coroanei, și nu al trupelor lituaniene.

Generalul maior A.I. Zașciuk, după ce a primit sarcina de a întocmi statistici pentru Basarabia la sfârșitul anilor 50 ai secolului al XIX-lea, în procesul de culegere a datelor n-a ignorat monumentul lui Żółkiewski, despre care a scris: „În districtul Soroca, în apropierea satului Sudarca, în apropierea drumului de la Bălți spre orașul Otaci (Ataki, vizavi de Moghilev-Podolski), se află într-o stare dărăpănată un obelisc, ridicat în memoria Hatmanului Żółkiewski, care a fost ucis pe acest loc în vestita bătălie a polonezilor cu turcii, la 1620”²². Monumentul – Stâlpul Leahului – supraviețuise miraculos timpurilor, până în secolul al XIX-lea, în pofida lipsei de întreținere și a intemperiilor vremii.

Mai târziu, după ce monumentul a fost distrus la sfârșitul secolului al XIX-lea de mâinile criminale ale unui localnic, el a atras atenția mai multor societăți istorice și arhitecturale basarabene. O petiție a fost trimisă autorităților pentru a solicita protecția monumentului²³. Data distrugerii nu este cunoscută, deși unele informații arată că, „în 1868, un funcționar bisericesc dintr-un sat vecin a distrus monumentul din lăcomie („przez chciwosc”)...”²⁴

În 1903 a fost creat Comitetul obștesc pentru reconstrucția monumentului hatmanului Żółkiewski, care a inclus reprezentanți ai intelighenției poloneze, precum și polonezi care locuiau la Moghilev (Movilău) și Chișinău. Acest comitet a primit ajutor profesional din partea Societății pentru Protecția Monumentelor Istorice din Varșovia.

La începutul anului 1907, consiliul de redacție al cotidianului polonez din Kiev „Dziennik Kijowski” a primit o scrisoare de la inspectorul școlar Piotr Butkiewicz, care a informat ziarul despre rămășițele unui monument al hatmanului de pe malurile râului Nistru. Redacția a decis să restaureze monumentul. În această acțiune un rol special l-a avut William Kulikowski (W. Dragomir, 1859-1935), care a redactat o serie de articole, a scris și o broșură despre moartea tragică a cancelarului polonez²⁵. La 14/27 noiembrie 1907, a fost publicată componența nominală a Comitetului de restaurare de la Moghilev: „Wacław Krajski, Soter Łaski, Tomacz Łubienski, Tomacz Michałowski, Józef Orłowski, Franciszek Pułaski”. Inițiatorii au lansat un apel de sprijin financiar pentru această acțiune nobilă, citându-l pe Hetman Skarga: „Kto Ojczyźnie swej służy, sam sobie służy, bo w niej – jego wszystko dobro się zamyka” (Oricine își slujește patria slujește pe sine însuși, pentru că în ea – tot binele lui sfârșește)²⁶. Cu toate acestea, lucrările de restaurare nu au putut fi demarate, deoarece guvernatorul Podoliei nu și-a dat acordul pentru această acțiune, argumentând că monumentul propriu-zis nu s-a păstrat din cauza timpului (!).

Abia în vara anului 1911, un membru al Institutului Arheologic din Sankt Petersburg, Piotr Nowacki, a finalizat planul de restaurare, fotografierea ruinelor monumentului, completând schițele și estimările. După ce a primit autorizația necesară din partea Comisiei arheologice imperiale, P. Nowacki a început deja în iunie 1912 lucrările de restaurare sau, mai bine spus, o reconstrucție majoră a monumentului. Lucrarea a fost supravegheată de Pawel Hanski de la Moghilev, iar constructori au fost Nestor Czerwoniuk, Mateusz Kartiuk, Demian Capow și Filemon Hryczkowski.

La 1 octombrie 1912 a fost construit un „nou” monument cu o înălțime de aproximativ 7,0 m, iar în vârf a fost ridicată o cruce mare de fier. Costul total a fost de 1 039 de ruble și 96 de copeici²⁷. Pentru lucrare, s-a folosit o piatră cenușie de foarte bună calitate și rezistență sporită, adusă probabil din Podolia. Piatra a acoperit ca un sarcofag rămășițele obeliscului inițial. Comparând desenele de arhivă și desenele călătorilor străini, se poate stabili că monumentul reconstruit în 1912 este ușor diferit de prototipul său: construcția medievală pare să fi fost mai înaltă, sau cel puțin partea ei superioară (separată de o centură de cornișă de partea inferioară) avea aceeași înălțime ca și partea inferioară. Astfel, recunoscând meritele incontestabile ale acestor oameni generoși în reconstrucția și conservarea acestui monument de o certă valoare istorică, trebuie să recunoaștem că, în pofida noilor intervenții și contribuții, locația și elementele principale ale vechii structuri au fost păstrate. Conform unor date, monumentul refăcut avea o înălțime de 8,45 m și era acoperit cu o cruce forjată de 1,40 m înălțime. El a fost plasat pe o colină cu un diametru de 20 m și o înălțime de 2 m²⁸.

Baza părții inferioare are aproximativ 2,0 m și 4,6 m înălțime (23 de rânduri de pietre prismatice); partea superioară (17 rânduri de pietre prismatice) are 1,75 m înălțime și este mai puțin groasă decât partea inferioară. În partea superioară a fost instalată o placă neagră de granit de Labrador lustruit (care cântărea 56 de kilograme și costase 286 de ruble și 61 de copeici), pe care era scris un text laudativ în latină adresat celui care fusese St. Żółkiewski (diferit de textul scris de Simon Starowolski în 1655)²⁹:

D.O.M.

Hospes, si Paganus venis lapidi locum

 non invides, si Christianus accedis, pro Christi

 fide in templo vota non denega. Quisquis ades

quam dulce et decorum pro patria mori ex me disce

STANISLAUS a Żółkiew ŻOŁKIEWSKI,

Cancellarius Regni et Exercituum Dux Supremus

 Barensis, Iavorouiensis Capitaneus, post reportatas

 de Cosacis rebellibus victorias, et de subjugata

 Moschorum Monarchia relatos triumphos,

Republica Polona qua bello, qua pace praeclare

gubernata, fortiter cum Tartaris dimicando, hic occubui.

Vos meo sanguine conspersi campi, debitae meae in Deum

et Patriam pietatis , perennis memoriae fideles estote testes.³⁰

Textul latin, scris în 14 rânduri, poate fi tradus după cum urmează: „Oaspete (călătorule), dacă ești ateu, nu pângări locul acestei pietre; dacă te apropii ca un creștin, nu refuza să-ți întorci datoria și roagă-te lui Dumnezeu în biserică. Oricine sunteți, care treceți, luați exemplul meu – cât de bine și onorabil este să mori pentru Patrie.

Stanislav Żółkiewski din Żółkwa, cancelar al coroanei și comandant suprem, staroste al Barului și Yavorovului, care, după ce a învins cazacii insurgenți și a triumfat asupra monarhiei învinse din Moscova, a condus Republica Poloneză în anii de război și pe timp de pace, a luptat cu curaj cu turcii și apoi a murit. Și voi, stepelor, udate cu sângele meu, fiți martori fideli ai veșnicei amintiri a credinței mele în Dumnezeu și a devotamentului meu pentru Patrie”³¹.

În concluzie, remarcăm cu tristețe că monumentele noastre pot trăi mai mult decât amintirea descendenților celor cărora le-au fost ridicate. Credem că pentru o cunoaștere mai profundă a trecutului istoric și ca o recompensă morală pentru înfrângerea polonezilor în bătălia de la Țuțora (1620), când moldovenii, din păcate, nu au arătat devotament militar față de aliatul lor creștin (pentru că, după cum notează cronicarul: „Ai noștri, moldovenii, pre obiceai, îndată au plecatu fuga”³² și chiar domnitorul Gaspar Graziane însuși a părăsit câmpul de luptă, iar mulți moldoveni și munteni au luptat în acea bătălie nemijlocit de partea otomanilor), din punctul de vedere al toponimiei istorice, ar fi corect ca să redenumim acest sat din Berezovca (apărut pe harta administrativă a Republicii Moldova în 1980)³³, în Żółkiewski. Ar fi onorabil și pentru sătenii acestei localități rurale, la a cărei margine se înalță un monument maiestuos, cel mai vechi ridicat vreodată unui conducător militar care a căzut în luptă pe pământul nostru în epoca medievală.

Note:

¹ D. Dragnev, Cuvântul de deschidere a Simpozionului ştiinţific internaţional moldo-polon consacrat memoriei marelui hatman al Coroanei Stanisław Żółkiewski, în „Revista de Istorie a Moldovei”, 1 (57), 2004, p. 4.

² Membru al unei societăți, al unei asociații etc.; element al unui grup (lat. medullaris).

³ „Albina Românească”. Gazetă politico-literară. Parte I. De la 1 iunie păn la 31 dechemvrie 1829, Iaşi. (Redactor Gh. Asachi).

⁴ P. Marciniak, Cuvântul de deschidere a Simpozionului ştiinţific internaţional moldo-polon consacrat memoriei marelui hatman al Coroanei Stanisław Żółkiewski, în „Revista de Istorie a Moldovei”, 1 (57), 2004, p. 5.

⁵ Bătălia de la Kłuszyn (24 iunie 1610) din cadrul războiului ruso-polon din 1609-1618; Cf.: Sawaszkiewicz Leopold Leon, Porównanie wypraw na Moskwę Żółkiewskiego i Napoleona. Lwów, 1871, 96 с.; Разин Е.А., История военного искусства XVI-XVII века. Т. 3. С.-Петербург, Полигон, 1999, с. 158-193.

⁶ H. Oprişan. Un izvor polon asupra luptei de la Ţuţora (1620), în „Revista istorică”. XXV, 1939, nr. 7-9, p. 244.

⁷ Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei, „Capul al optul<lea>”, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 208.

⁸ „Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă şi Şiapteliciu şi Goia, de la Alexandru vodă, pe lege direaptă de li-au tăet capeteli şi trupurile li-au aruncatu în eşitoare… că după scrânave fapte, scrânave morţi vinu.” Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, „Capul al optul<lea>”, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 211-212; Смолiй В., Степанков В., Богдан Хмельницький. Социально-политичный портрет: наукове видання. Київ, 2009, с. 62.

⁹ A. Prochaska, Hetman Stanisław Żółkiewski, Warszawa, 1927, s. 245-246.

¹⁰ A. Pippidi, Cronica armenilor din Cameniţa. (Noi spicuiri privitoare la istoria românilor). În Studii T. 26, nr. 1, p. 150 ; Sergiu Tabuncic, Campania poloneză de la Prut din anul 1620. Localităţi şi locuri străbătute în cursul expediţiei, în „Anuarul Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2012”, Chişinău, 2013, p. 68-84; Cf.: http://www.vostlit.info/Texts/rus9/Kamenec/frametext.htm

¹¹ Агоп и Аксент Каменаци, Каменецкая хроника, http://www.vostlit.info/Texts/rus9/Kamenec/frametext.htm

¹² Costin M., Opere alese, Chişinău, 1957, p. 109-1 10; Idem, Opere, P. P. Panaitescu (ed.), Bucureşti, 1958, p. 75; Cf. Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. I. Bucureşti, 1993, p. 356.

¹³ Sadok Barącz, Pamiątki Miasta Żółkwi, Lwow, 1852, s. 19.

¹⁴ Nowości Illustrowane. Rok V. Kraków, 3 października 1908. Nr. 40, s. 13 (Pogrzeb wielkiego hetmana).

¹⁵ W. Kulikowski (W.K.), Noc z 6 na 7 pazdiernika 1620 roku, în Dziennik kijowski nr. 234, 1907, s. 2.

¹⁶ Słownik geograficzny Królestwa Polskiego i innych krajów słowiańskich, Tom VI, p. 613, http:îndir.icm.edu.pl/pl/Slownik_geograficzny/Tom_VI/612

¹⁷ I. Osadcenco, Boleslav Hîjdeu – colaborator la gazeta „Odeskij Vestnik”, în „Nistru”, nr. 3, 1977, p. 111-119.

¹⁸ Б. Хиждеу, Памятник гетмана Жолкъевскаго въ Бессарабии, în „Одесский вестник”, № 28, 5 апреля 1844, с. 132.

¹⁹ Arhiva Națională a Republicii Moldova, f. 2, inv. 1, d. 2571, f. 1.

²⁰ Ibidem, f. 9-13, 16-17, 49.

²¹ Труды Бессарабской ученой архивной комиссии, Т. 2. Кишинев, 1902, с. 110.

²² А. Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального штаба. Бессарабская область. Ч. 2, Санкт-Петербург, 1862, с. 245.

²³ N. Efodiev, Monumentul Żółkiewski, în „Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti”, XV, Chişinău, 1924, p. 72-75.

²⁴ Słownik geograficzny Królestwa Polskiego i innych krajów słowiańskich, Tom VI, p. 613, http:îndir.icm.edu.pl/pl/Slownik_geograficzny/Tom_VI/612

²⁵ W. Kulikowski (Dragomir W.), Śmierć Żółkiewskiego (noc z 6 na 7 pazdiernika 1620 roku), Wydanie drugie, Warszawa, 1938, 54 s.

²⁶ W sprawie pomnika hetmana Żółkiewskiego (Odezwa), în „Dziennik kijowski”, nr. 260, 1907, s. 2.

²⁷ Pamięci wielkiego hetmana, în „Tygodnik illustrowan” nr. 27, Warszawa, 1913, s. 546.

²⁸ Marek A. Koprowski, http://www.kresy.pl/publicystyka,reportaze?zobacz/tu-zlozyl-glowe-zolkiewski (accesat 25.07.2020)

²⁹ S. Starowolski, Monumenta Sarmatorum, Krakow, 1655, p. 476-477:

DEO TRINO, & UNI.HOSPES,
Si Christianus huc accedis,
Pro Christi Fide interempto vota ne denega.
Si Paganus venis lapidi ne inuideas locum.
Quisquis ades,
Quam dulce & decorum sit pro Patria mori, ex me disce.
STANISLAVS IN ZOŁKIEW ŻOŁKIEWSKI,
Regni Poloniae Cancellarius, & Exercituum Dux Supremus.
Barensis, Camioncensis, Iaworouiensis
Capitaneus.
Post reportatas de Cosacis Rebellibus, ac de Tartaris victorias, post actos
subjugata Moschouia triumphos, Requepublica Polona, qua pace, qua
bello praeclare gubernata, tum fortiter cum Tartaris dimicando, hic oc-
cubui vos meo sanguine conspersi campi Cecorienses, debitae meae in
Deum & Patriam pietatis, fideles perennis memoriae fideles estote testes.
Anno Domini, M.DC.XX. Octob. 6.

³⁰ Pamięci wielkiego hetmana, în „Tygodnik illustrowan”, nr. 27, Warszawa, 1913, s. 546.

³¹ Cf.: P. Vataman, Monumentul lui Zolkiewski în judeţul Soroca, în „Solidaritatea”, nr. 1-2, 1939, p. 15.

³² A. Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, I, Bucureşti, 1993, p. 353; M. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, „Capul al optul<lea>”, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 210.

³³ A fost un accident istoric că Berezovca (un sat ce a fost atestat în 1928, numărând doar 16 persoane în perioada dintre cele două războaie), creat în anii puterii sovietice pe pământurile satelor vecine – Sauca, ș.a., are un monument istoric atât de important. La sfârșitul secolului trecut, în sat erau 236 de gospodării, în care locuiau 703 de oameni, majoritatea fiind ucraineni. (Vezi: Dicţionar statistic al Moldovei, Vol. III. Chişinău, 1994, p. 935; Localităţile Republicii Moldova. Vol.1, A-Bez. Chișinău, 1999, p. 415).