Andrei HÂNCU, savant energic și exigent

După-amiaza zilei de 20 iunie 2020 ne-a adus vestea trecerii în eternitate a cărturarului Andrei Hâncu, doctor în filologie, remarcabil savant etnolog. Peste două săptămâni ar fi împlinit 91 de ani.

Născut la 3 iulie 1929 în satul Mateuți din județul Orhei de odinioară, după absolvirea Facultății de Litere a Universității de Stat din Moldova, Andrei Hâncu a ales să se consacre muncii de studiere și valorificare a creației populare și, propriu-zis, mai bine de șase decenii a activat în calitate de cercetător științific în cadrul Sectorului de Folclor al Institutului de Limbă și Literatură al Academiei de Științe (azi: Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației, Culturii și Cercetării). În rândul oamenilor de știință și de cultură Andrei Hâncu s-a impus ca un savant energic și exigent, ce știa să-și formuleze răspicat și în cunoștință de cauză ideile, care de cele mai multe ori erau în contradicție cu punctul de vedere al oficialităților din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Cunoscătorii l-au prețuit pentru caracterul combativ, competența și consecvența cu care și-a susținut și promovat concepțiile asupra unor importante chestiuni ale culturii noastre populare.

I-am făcut o vizită la domiciliu anul trecut, cu puțin înainte de a atinge vârsta de nouă decenii, context în care ne-a rugat să examinăm posibilitatea de a prelua la Muzeul Literaturii arhiva sa științifică și biblioteca de acasă, în eventualitatea că vom putea selecta ceva pentru colecțiile noastre. Urmând să elibereze apartamentul în vederea înstrăinării acestuia, căuta modalitatea potrivită de a-și pune la adăpost agoniseala de o viață: manuscrise și tipărituri, ale sale și ale colegilor de breaslă. A avut grijă să le păstreze aproape și în bună stare până în zilele de la urmă...

La cei aproape nouăzeci de ani, era lucid în cuget și în exprimare. Vizibil slăbit fizicește, cu auzul și vederea slăbite, avea imprimate pe chip însemnele oboselii și ale tristeții, dar mai păstra încă ceva din verva comunicării de odinioară, din felul oarecum aprig de a fi, cu care fusese înzestrat. Am avut impresia că se împăcase cu sine și cu lumea, că se resemnase în fața inevitabilului... Domnul Dumnezeu să-l ierte și să-i rânduiască loc de veșnică odihnă alături de drepții Săi!