Nu trageți în „Mesager”-ul care vă aduce vestea libertății (III)

1991: anul știrilor despre ieșirea din URSS și intrarea în CSI

Anul 1991 a fost din punct de vedere geopolitic o replică sovietică la puternicul cutremur anticomunist est- și central-european al anului 1989. Nisipurile mișcătoare, care în 1989 au dat jos tot ce s-a pus strâmb în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, au prins să apese amenințător temeliile imperiului-citadelă a comunismului. De câțiva ani, calota de gheață a omenirii secolului XX – Uniunea Sovietică – se desprinsese accidental de polul înghețurilor crepusculare ale bolșevismului totalitarist, care o țineau întreagă, și, mânată în zona dezghețului provocat de perestroika gorbaciovistă, ținea să crape în mai multe bucăți. Restul lumii înlemnise și nu știa ce să facă: să se bucure ori să se teamă de iminenta desfacere a imperiului sovietic. Ca întotdeauna raționale până la cinism, marile cancelarii ale lumii văzură în asta o amenințare la stabilitatea Europei.

De teama ca odată cu spargerea calotei ar putea să sară în aer și enorma ei încărcătură nucleară, iar prin efect de domino, și întreaga planetă, președintele SUA, George H.W. Bush (Bush-tatăl), încerca din răsputeri să înfrâneze energiile mișcărilor de eliberare națională din interiorul URSS. Occidentul era dispus să se limiteze la realizările anului 1989, să se mulțumească în plan geostrategic cu scoaterea nesperată de sub comunism a unei părți a Europei. El voia să păstreze intactă calota sovietică, în speranța că ea se va topi și va dispărea treptat, în răstimp, fără să ridice valuri prea mari care să afecteze omenirea. Unica excepție putea fi făcută în privința republicilor baltice și se pare că înțelegerea referitoare la viitorul acestora a fost luată la întâlnirea de la Malta dintre Bush și Gorbaciov în decembrie 1989. Perspectiva celorlalte republici de a se desprinde cumva de Rusia era considerată mai întâi periculoasă, apoi utopică și nu a fost luată în calcul nici într-un fel de marile puteri ale lumii. Din contra, după summit-ul de la Malta, care a consemnat oficial căderea Cortinei de Fier și sfârșitul Războiului Rece dintre Occident și fostul bloc sovietic, stabilizarea URSS în numele păcii pe pământ era văzută ca prioritate mondială. În fond, toți erau împăcați cu noua situație: URSS declarase că nu va ataca Occidentul, armatele acesteia erau ajutate să se retragă în cazărmile din interiorul granițelor imperiale; Germania își recăpătase bucata de teritoriu pierdută după ultimul război; Franța își văzuse eliberate de comunism statele aliate, precum România, pe care nu le-a putut ajuta cu nimic nici înainte și nici după marele război; Marea Britanie a putut scăpa în sfârșit de enorma greutate morală a șervețelului de masă pe care Churchill îi desenase lui Stalin cedarea generoasă și imorală a Europei Est. Faptul că armatele sovietice în retragere din Europa veneau să se înghesuie în jurul Chișinăului și în alte teritorii ocupate de sovietici și încorporate în imperiu în cel de-al Doilea Război Mondial nu deranja pe nimeni. Iar jocurile de-a suveranitatea, permise pe alocuri în republici pe parcursul anului 1990, nu erau decât manevre terapeutice de degajare controlată a tensiunii arteriale a ramolitului corp sovietic. Or, Gorbaciov era hotărât să se oprească aici cu perestroika – la stâlpii de hotar ai URSS-ului lui Stalin.

Anul 1991 începea la Chișinău în această atmosferă, a deziluziei în perestroika și în capacitatea lui Gorbaciov de a merge în profunzimea proceselor de reformare care cuprinseseră provinciile naționale și care vizau însăși statornicia hotarelor imperiului moștenit de la Stalin. Speriat de perspectiva modificării acestora sub presiunea mișcărilor de eliberare națională, în special a celor din republicile europene ale URSS, Gorbaciov a prins a da înapoi, a început să cedeze din ce în ce mai mult nucleului dur, stalinist, al partidului său, cel care va încercă să-l înlăture în august 1991. Dar și fără presiunile din partea staliniștilor care ocupau poziții-cheie în partid, în structurile secrete și complexul militar, Gorbaciov era hotărât să nu admită dezintegrarea URSS, insistând pe semnarea unui tratat unional, care ar fi presupus mai multă autonomie (suveranitate? independență?) republicilor și ținuturilor naționale, dar care ar fi păstrat URSS ca stat unional federativ, indiscutabil integru, și Moscova ca centrul politic și administrativ al acestuia. Speculația că noul tratat va fundamenta un stat diferit decât cel creat de bolșevici în 1922 corespundea într-un fel adevărului, fiindcă URSS-ul pe care voia să-l re-fondeze în 1991 Gorbaciov era de fapt cel din 1940, încropit în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, cu teritorii noi, cotropite și anexate de Stalin cu îngăduința lui Hitler. Tratatul lui Gorbaciov însemna de fapt recunoașterea Pactului și legiferarea actelor abuzive de cotropire din 1940, de data aceasta cu acceptul și îngăduința celor agresați.

Pentru Kremlin, referendumul din 17 martie 1991 avea această miză – să obțină cu ajutorul mijloacelor de propagandă o majoritate de sufragii în favoarea păstrării URSS, care să-i justifice măsurile active pe care le va lua ulterior. Așa cum alte mijloace decât cele aparținând partidului comunist nu erau, sarcina nu prezenta o problemă și, până la urmă ea a fost îndeplinită. Problema era că în unele republici unionale, între care și RSS Moldova, aceste mijloace suferise, precum menționasem, modificări de subordonare ierarhică. Am remarcat deja faptul că parlamentul ales democratic al republicii a transformat la începutul anului 1990 statutul Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune, considerat formal al Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești, dar în realitate aparținând integral CC al PCM. Începând cu 1990, structura se numea Radioteleviziunea Națională a RSS Moldova și se supunea Parlamentului. Modificarea a fost mai mult decât formală, pentru că Parlamentul RSS Moldova i-a schimbat doar denumirea și nu a intervenit în esența ei. Iar esența se ascundea în faptul că Sovietul Miniștrilor (Guvernul), avea obligația doar să finanțeze instituția, în timp ce politica de cadre și cea editorială ținea exclusiv de competența CC al PCM. Comitetul central al PCM acționa deci prin intermediul cadrelor pe care le numea, le mișca pe scara ierarhică a instituției și le coordona activitatea în modul cel mai riguros posibil. Astfel că, deși a schimbat denumirea și a scos formal Radioteleviziunea din subordinea directă a CC al PCM, Parlamentul a lăsat în posturi toate cadrele de conducere așezate acolo de CC al PCM, mizând pe lealitatea lor față de noile structuri politice. A fost o greșeală cumplită. Iar faptul că la începutul anului 1991, politica editorială a instituției mergea aproape mână în mână cu cea a Parlamentului și a Președinției republicii, se datora jurnaliștilor care împărtășeau ideile și revendicările mișcării naționale. În această perioadă, conflictele dintre jurnaliști și conducătorii instituției, cei care păstraseră legătura ombilicală cu partidul, erau foarte frecvente. Jurnaliștii luptau pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare simbol național folosit, pentru dreptul de a invita la emisiuni persoane considerate mai ieri indezirabile de organele de partid și de securitate ale statului sovietic. Procesele din societate se proiectau cu intensitate sporită în interiorul instituției. Jurnaliștii erau oameni informați, ei se înscriau sufletește în rândurile mișcării de eliberare națională și promovau valorile și principiile ei. După evenimentele din vara-toamna anului 1989, dar mai cu seamă după schimbarea denumirii, în Radioteleviziune Națională și, formal, a statutului instituției în primăvara anului 1990, mulți jurnaliști au depus carnetele de membri ai partidului comunist. Practic, către începutul anului 1991, organizațiile de partid din redacții își încetaseră existența în lipsa de membri ai acestora. Marea masă a redactorilor, regizorilor, asistenților de regizori, o parte din operatori, moldoveni, dar și ruși, ucraineni, trecuseră Rubiconul de conștiință și s-au dat de partea mișcării de renaștere națională. În această situație, majoritatea jurnaliștilor au susținut deciziile luate de Parlament și Președintele Republicii Moldova de respingere a Referendumului impus de Centru și de boicotare a lui.

* * *

De partea cealaltă, în susținerea Referendumului și a politicilor lui Gorbaciov de reanimare a Uniunii Sovietice, au rămas CC al PCM și acoliții lui lăsați în posturi-cheie în instituții, precum Radioteleviziunea Națională. Pe fundalul uriașei contrapuneri de idei și acțiuni, generate de Referendum, lupta pentru viața ori moartea imperiului sovietic intrase în faza decisivă. Contrapunerea putea să se transforme în orice moment în confruntare. Sângele vărsat la începutul anului 1991 pe străzile unor capitale baltice era un semnal cât se poate de îngrijorător că „imperiul răului”, încerca cu disperare să-și revină din starea de slăbiciune instituțională și ideologică în care au adus-o aburii puțintel oxigenați ai puseului democratic gorbaciovist, numit, perestroika.

***

Încercarea s-a făcut imediat simțită în structurile republicane conservatoare de la Chișinău, inclusiv la Radioteleviziunea Națională. Nomenclatura fidelă PCM și ascultătoare de instrucțiunile ei, care, precum menționam, nu a fost clintită din loc, pândea să profite de orice situație favorabilă. Ea mai spera să-și readucă la picior subdiviziunile de care se servea până la criza provocată de perestroika. Sigur, prima dintre acestea era vizată Redacția Actualități TV. Ea avea emisiunile pliate în totalitate pe oglindirea evenimentelor din actualitatea republicană și unională. În jumătate de an de la înființare, perioadă care a coincis cu a doua jumătate a anului 1990, programul de știri Mesager devenise de departe cea mai populară emisiune a Televiziunii Naționale. Era firesc să fie așa în lipsa altor televiziuni, dar problema care deranja nu ținea atât de faptul că emisiunea era privită de multă lume, pur și simplu, pentru că nu avea ce privi altceva. Problema era în faptul că privitorii se atașau de emisiune, au început să investească încredere în mesajele ei, în urma informațiilor difuzate încercau să se organizeze în promovarea unor idei ori să întreprindă niște acțiuni. Era vorba de idei de deșteptare naționale și acțiuni de ordin politic. Acestea lucrau la sfărâmarea unei mentalități și la punerea unor piloni de rezistență în formarea alteia, total diferită de cea sovietică. Mai era un lucru deloc de neglijat: în calitate de consumatori ai produsului mediatic, oamenii se învățau să facă deosebirea între felul de a comunica realitatea al Mesager-ului și cel al programului Времеа (Timpul) al Televiziunii, așa-zise, Centrale, a Moscovei oficiale. Mesager-ul spunea adevărul și reflecta evenimentele fără interpretări voalate, manipulatoare, ținând cont în primul rând de interesul general al publicului și mai puțin de cel al partidului comunist. Mesager-ul avea o comunicare directă cu telespectatorii săi. Oficiosul Moscovei făcea în continuare propagandă, putea să treacă în surdină evenimente care nu conveneau ori să le codifice în așa hal pe cele cominicate, încât să le schimbe sensul.

* * *

O confruntare mediatică relevantă în acest sens a avut loc în jurul crizei găgăuze din octombrie-noiembrie 1990, criză organizată de serviciile secrete rusești și coordonată politic de Kremlin, dar în care s-au dat prinse și autoritățile moldovene. Sursele media moscovite, de exemplu, au avut sarcina să prezinte criza ca pe un teribil conflict interetnic, unul din multe altele din aceeași categorie care izbucneau cam în toate periferiile naționale ale imperiului. În RSS Moldova, Moscova reușise să activeze dintr-o dată două asemenea focare: la 19 august 1990 pe teritoriul ei se autoproclamă Republica Găgăuză, iar pe 2 septembrie 1990 – Republica Moldovenească Nistreană, ambele în componența URSS. Criza găgăuză din octombrie-noiembrie 1990 a însemnat trecerea măsurilor active ale Moscovei la faza dură (hard) de presiune asupra mișcării de eliberare națională din RSS Moldova. Încă urmează să aflăm dacă criza găgăuză din toamna anului 1990 a fost ori nu o replică directă a Moscovei la spiritul național românesc, pașnic și unificator, al Podului de Flori din primăvara aceluiași an, dar încă de atunci devenise clar că mesajul urii cu care propaganda sovietică ținea cu tot dinadinsul să otrăvească relațiile dintre majoritatea românească a republicii și minoritățile ei conlocuitoare, urmărea un obiectiv bine definit al politicii ruso-sovietice. Scopul era să-i transforme pe minoritari în oponenți încrâncenați ai desprinderii RSS Moldova de calota sovietică, inoculându-le frica unui măcel al urgiei moldovenești, care, chipurile, numaidecât se va abate asupra lor, de cum aceasta va reuși să îndepărteze de deasupra lor mâna ocrotitoare a poporului rus.

Mesager-ul a urmărit și a reflectat criza la toate etapele ei. Telespectatorii au putut afla la timp despre provocările agenturii sovietice la Comrat, despre înrolarea și plecarea voluntarilor moldoveni în zonă, despre activitatea stafului guvernamental de remediere dislocat la Cimișlia, despre invazia comandourilor transnistrene prin partea de sud a Ucrainei, despre intervenția ultimativă și ocuparea Comratului de către un regiment motorizat al Ministerului de Interne al URSS trimis de Moscova, apoi despre deblocarea regiunii și retragerea voluntarilor moldoveni în localitățile lor de reședință. Moscova ar fi vrut să cădem și noi, jurnaliștii, în capcana găgăuză, așa cum au nimerit în nechibzuință politicienii de la conducerea republicii, care au girat așa-numitul marș găgăuz, după care Moscova să apară în chip de salvatoare și să-i transforme pe găgăuzi în armă anti-românească pentru mulți ani înainte. Mesajul nostru general era despre sistemul sovietic, cel care se face vinovat de tensiunile pe care le incită ca să le exploateze, cel care în tendința lui de a domina nu prididea să dezbine orice; clase sociale, popoare, națiuni, majorități ori minorități naționale. Acest adevăr, spre cinstea lor, l-au înțeles și voluntarii moldoveni, implicați în marșul găgăuz. La revenirea cu miile în localitățile de baștină, supărați la culme pentru faptul de a fi fost folosiți într-o treabă atât de nelalocul ei, voluntarii au prins a da jos simbolurile sovietice plantate de regim după război. Iar faptul că Mesager-ul a arătat, cu fidelitate pentru public, și efectele acestui tăvălug, a supărat mult mai mult patronatul încă viu al partidului comunist decât tot ce s-a demonstrat la televizor în întreaga daraveră găgăuză. Admonestările din partea lui au fost grele și grave, noi însă, în îndelungata luptă pentru supraviețuire în acest mediu toxic, ne formasem un sistem de reciclare a acestor reacții de adversitate, trecându-le prin formula simplă: cu cât mai mare este supărarea partidului, cu atât mai tare va crește încrederea publicului în ceea ce facem.

* * *

Anticipând perioadele, trebuie să spunem că tendința de creștere din ce în ce mai mult a încrederii telespectatorului în discursul cotidian al Mesager-ului s-a păstrat până în martie1994, când o conjurație nomenclaturistă a distrus redacția. În 1992-1993, de exemplu, renumitul sociolog, Ovidiu Bădină, doctor docent al Universității București, aflat la Chișinău în echipa legendarului Paul Bran pentru a pune pe picioare Academia de Studii Economice, a efectuat, din interes profesional, mai multe sondaje de opinie (primele sondaje din istoria Republicii Moldova) în care credibilitatea emisiunii Mesager avea cotații populare între 84 și 93 la sută. Dar cea mai convingătoare expresie de recunoaștere a prestanței profesionale a redacției poate fi considerat gestul unor inimoși cetățeni din sectorul Buiucani, Chișinău, de a da străzii pe care locuiau numele Mesager. Autoritățile municipale le-au aprobat demersul și de atunci, în Chișinău, ca nicăieri în lume, există o stradă cu numele provenit de la o emisiune de televiziune, în semn de respect și mulțumire pentru munca jurnalistică care se investea la facerea ei.

* * *

La începutul anului 1991 redacția și emisiunea s-au pomenit însă în fața altei tentative de a fi preluată sub controlul ascuns al partidului. Profitând de plecarea lui Efim Josanu la Comitetul Național Olimpic, nomenclatura comunistă a considerat că e momentul potrivit să repare situația și să pună în locul lui un redactor-șef scos din mâneca ei. În sfârșit, la începutul lunii mai, ca să iasă mai puțin șifonată din situația ingrată în care s-a băgat, conducerea Radioteleviziunii a acceptat propunerea redacției ca legitimarea redactorului-șef să se facă în rezultatul unor alegeri cu vot secret. Alegerile, neordinare în practicile instituției, m-au scos învingător în fața lui P. Bogatu, pe care imediat după confirmarea rezultatelor, l-am numit prim-redactor-șef adjunct. A fost spre marea nemulțumire și indignare a lui A. Usatîi. Animozitatea venea din diferența radicală a convingerilor acestora, dar și din faptul că Petru făcea parte din Biroul Frontului Popular – oponentul, de fapt, groparul partidului comunist din care făcea parte Usatîi. Imputarea care mi-a fost făcută la numirea într-o funcție de conducere a unui jurnalist angajat politic am respins-o cu argumentul că angajat politic este la rândul lui A. Usatîi, care în confruntările vremii nici măcar nu încerca să fie neutru, așa cum i-ar fi stat bine unui director de instituție de stat. Situați pe aceste poziții divergente, de multe ori profund conflictuale, am continuat să ne facem datoria în conformitate cu politica editorială deja adoptată, practicată timp de aproape un an și general acceptată de publicul larg. Arbitru în dispută de poziții și de principii dintre redacție și conducerea Radioteleviziunii ne-a fost evenimentul crucial din 19 august 1991 – puciul de la Moscova. Trei zile și trei nopți jurnaliștii Mesager-ului au lucrat în regim de foc continuu, grila televiziunii fiind rezervată aproape în totalitate programelor de știri. În dimineața zilei de 19 august eram total descoperiți în fața atacurilor iminente care puteau veni dinspre numeroasele unități militare sovietice dislocate primprejur, inclusiv a Cartierului General al Grupului Strategic Sud-Vest al armatei imperiale, subordonat direct Moscovei. Credeam că atacul se va produce imediat după ora 10.15, când televiziunea națională, în lipsa oficialilor de stat aflați în concediu peste hotarele republicii, și-a asumat răspunderea să iasă în emisie cu primul mesaj anti-puci, refuzând totodată să dea pe post comunicatul Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență de la Moscova (rus. ГКЧП). La scurt timp după asta, la poarta televiziunii și-a făcut apariția un camion militar, bucșit cu purtători de berete negre și echipați cu arme automate de asalt. Am răsuflat ușurați când comandantul lor ne-a raportat că au fost trimiși de ministrul Costaș în apărarea instituției. În a doua jumătate a zilei, primul comunicat oficial a venit și din partea autorităților statului, difuzat în direct de Ion Hadârcă, prim-vicepreședinte al Parlamentului, iar seara târziu, televiziunea a dat integral reportajul de la mitingul spontan din Piața Marii Adunări Naționale, deja cu participarea Președintelui Snegur și a prim-ministrului Muravschi. Începând cu acest moment, în jurul televiziunii au prins a veni sute, apoi mii de oameni, voluntari din capitală, dar mai mulți din alte orașe și raioane. Au stat acolo zile și nopți în șir să ne apere munca până pericolul va dispărea și până puciul va ajunge să o sfârșească la fel de mizerabil, precum a început. Mulți dintre apărători nu au mai plecat pe la casele lor să se primenească de sărbătoare. Obosiți de nesomn, poate flămânzi, dar fericiți, ei au rămas să facă istorie: să adopte cu mâna ridicată în Marea Piață și să salute cu inima sus Independența, la 27 august, să se facă astfel părtași la minunea visată de părinți și bunici, cea a ieșirii din URSS – ocupantul care a tocat generații de moldoveni, le-a adus atâta moarte și suferință. Ieșirea din URSS a fost actul politic culminant al anului 1991, iar noi, cei de la Mesager, eram nu doar mulțumiți, dar acum, după trecerea anilor, suntem și mândri că vestea despre libertatea lor moldovenii au aflat-o de la noi, jurnaliștii-vestitori ai marilor schimbări care urmau să vină și au venit. Acest drept onorabil nu a venit de la sine. Pentru el a trebuit să riscăm și să ne batem cu draconicul sistem politic sovietic.

* * *

Сe au făcut moldovenii cu libertatea dobândită și în ce fel au tratat ei mesagerii care le-au adus prețioasa veste. O lege nescrisă a războaielor statuează că cei veniți cu vești din tabăra adversă nu sunt omorâți, nici luați prizonieri: sunt intangibili. Începând cu antica Bătălie de la Maraton încoace, mesagerii care aduc popoarelor lor, uneori cu prețul vieții, vestea râvnitelor de ele victorii, sunt glorificați și omeniți ca eroi. Noi, jurnaliștii, mesagerii acelor vremuri de cumpănă, nu am așteptat să fim glorificați – nu am riscat și luptat mai mult ca restul poporului ridicat pe baricade. Nici lauri de eroi nu așteptam să ni se așeze pe frunte – or, eroi au fost acei care au murit în tranșee pentru demnitatea poporului lor. Așteptam să fim omeniți, cum au așteptat să fie omeniți toți cei care au înțeles să lupte pentru a rupe acest pământ de sub ocupația sovietică. A fi omenit nu angaja nici cheltuieli de aură, nici risipă de lauri. În sensul noului stat instituit prin Declarația de Independență ca fiind democratic, a fi omenit ar fi însemnat ca după 27 august 1991, jurnaliștii să poată să-și exercite liber și în spiritul noii reguli democratice profesia, inclusiv în presa de stat. Iar poporului, cel care a suferit, a luptat și prin sacrificii enorme și-a dobândit libertatea, să i se respecte voința drumului ales. Or, în Declarația de Independență, această hartă de parcurs al noului stat, drumul ales de popor avea descrierea succintă a unei magistrale largi și mărețe. Ea trebuia urmată în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale. În același act, Uniunii Sovietice i se cerea să pună capăt stării ilegale de ocupație și să-și retragă trupele de pe teritoriul național al Republicii Moldova. Documentul arăta clar și fără echivocuri direcția spre care trebuia să înainteze Republica Moldova și de la care spațiu de pierzanie hotărâse să se desprindă.

* * *

La mai puțin de patru luni de la întemeierea cu surle a noului stat, presupus democratic, declararea independenței acestuia de Uniunea Sovietică (Rusia) și de la consfințirea înaintării lui către spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale (România), elita politică decidentă alege să le trădeze rând pe rând pe toate. De cum s-a văzut în vârful unui stat independent, această elită uită ce a promis poporului, bagă sub șapte lacăte documentul fondator și renunță să mai consulte foaia lui de parcurs. La nici patru luni de la marele festin al ieșirii din URSS, președintele Snegur pleacă cu de la sine mandat la Alma-Ata și leagă Republica Moldova de o altă creatură a Rusiei, numită pompos – Comunitatea Statelor Independente cu capitala tot la Moscova. Asta se întâmplă la 21 decembrie 1991, la doar nouă zile de la uciderea în apropiere de Dubăsari a patru tineri polițiști moldoveni: Ghenadie Iablocichin, Mihail Arnăut, Valentin Mereniuc, Gheorghe Cașu și rănirea altor nouă. Focul asupra lor a fost deschis de mercenari ruși trimiși de Moscova. Uciderea tinerilor compatrioți moldoveni trebuia luată de îndemn, ca independența reală și efectivă de Rusia să fie urgentată, nicidecum tărăgănată ori anulată. De frică ori din moft, Snegur alege să meargă pe contrasensul interesului național, semnează re-anexarea și face hatârul Moscovei, cu gândul că ar putea să o îmbuneze. Răspunsul deplin îi vine foarte curând, la 2 martie 1992, când un război în toată legea face ca poporul Republicii Moldova să sângereze din nou. Războiul se termină umilitor pentru Republica Moldova: cu sute de vieți omenești pierdute, alte mii de vieți schilodite, cetățeni refugiați, economie ruinată și teritoriu lăsat sub ocupația partenerului de CSI. Ca batjocura să fie deplină și definitivă, pacea în republica independentă este dată în supravegherea agresorului rus.

* * *

După abrogarea de facto a independenței Republicii de la 27 august 1991, a urmat anularea celorlalte două obiective de principiu ale statului fixate în foaia lui de parcurs: cel care vizează caracterului lui democratic și cel care stabilește direcția integrării acestuia în spațiul istoric și etnic românesc (european). Procesul a fost mai de durată, dar la fel de eficient ca și primul. Președintele Snegur părăsește încă din toamna anului 1991 partida națională, folosește antiromânismul în campania prezidențială din 8 decembrie, ajută la fărâmițarea grupului parlamentar al mișcării de eliberare națională în 1992 și scoaterea reprezentanților acestuia din componența organelor de conducere a parlamentului în 1993. Tot atunci, aderă la partidul agrarian al revanșei comuniste, motivând că este adevăratul și cel mai de seamă reprezentant al renașterii naționale și îl aduce la putere în februarie 1994. Împreună cu agentura Moscovei bucșită în Parlamentul-94, Snegur lucrează cu dăruire și, cum mărturisește azi, cu entuziasm, la ducerea până la capăt a proiectului Gorbaciov-Lukianov de îngrădire a mersului poporului Republicii Moldova către spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale: crearea și legiferarea autonomiei teritoriale Găgăuzia, statut și denumire respinse chiar și de Uniunea Sovietică la vremea ei. Sudul Republicii de la 27 august 1991 este deci zdrențuit în ultimul hal pe criterii etnice false. În procesul de pregătire și adoptare a legii au fost ignorate obraznic standardele în speță ale Consiliului Europei care recomandă instituirea în cel mai bun caz a unei autonomii culturale. Iar ca trădarea, inclusiv la acest capitol, să fie totală și definitivă, cozile de topor agrariene și succesorii acestora în ale corupției politice endemice au amorsat în corpul legii privind statutul juridic special al Găgăuziei o bombă cu efect întârziat. Mai poate fi numită și bomba viitorului. Este vorba de amendamentul care prevede că în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă. Cât a costat amorsarea bombei nu se știe; doar se presupune. Ceea ce se știe, este că unii dintre autorii legii au devenit oligarhi ai tranziției în consecința promovării și adoptării diversiunii, proprietari de mari cariere de piatră și de alte bunuri furate de la stat, situație ce le-a permis să-și asigure pe viață propria independență financiară și să se auto-exileze în case cumpărate pe Coasta de Azur a Franței, topindu-se acolo de dorul și mila ciopârțitei de către ei patrii. În concluzia acestui subcapitol putem spune că dacă rătăcirea identitară, frica omenească ori îndoctrinarea comunistă a președintelui Snegur a cântărit greu la abrogarea pas cu pas a independenței Republicii de la 27 august 1991, apoi corupția politică sistemică concepută în relația lui cu Partidul Democrat Agrarian a făcut să fie anulate toate tentativele, de atunci și ulterioare ale poporului, de a dezvolta un stat cu o democrație funcțională și de a înainta efectiv și cu folos pentru cetățeni în direcția apropierii de România și Uniunea Europeană.

* * *

Republica de la 27 august 1991 a rezistat zile numărate – doar câteva luni. Independența, Democrația și Vectorul geopolitic românesc au fost extirpate metodic, apoi vândute pe 30 de arginți în rețeaua traficului geopolitic. Ca să i se piardă și urma acelei republici, în aprilie 2009 i s-a dat foc actului ei fondator. Statul mafiot al marii corupții își anunța atunci triumful. Acesta dăinuie și astăzi, cocoțat pe mormântul Republicii de la... Mesager-ul a rezistat puțin mai mult. Durata vieții lui este cunoscută în date concrete: 1 iulie 1990 – 23 februarie 1994, deși o emisiune cu această denumire mai poate fi găsită și azi în grila Companiei de Stat Teleradio Moldova. Dar este altceva. Despre cum s-a născut și cum a trăit primii un an și jumătate se poate deduce din cele scrise pentru revista „Limba Româna”. Descrierea se oprește la anul 1991, dar a urmat anul de război 1992, apoi anul de recesiune politică 1993. Către începutul anului 1994, traficanții independenței, democrației și a vectorului geopolitic au fost speriați de faptul că emisiunea care a adus poporului vestea libertății nu se conformează noilor realități. Mesager-ul continua să anunțe poporul cine este cine în stat: cine minte, cine fură, cine trafichează interesul național, trădează, risipește banul public... La toate acestea, nomenclatura sovietică revanșardă reacționa din ce în ce mai presant. Ea omorâse relativ ușor Republica de la 27 august 1991 și se arăta iritată că trebuie să se împiedica de o reminiscență a defunctei republici – o emisiune de televiziune bine cotată la public. Fiindcă alegerile din 27 februarie 1994 trebuiau să fie câștigate cu orice preț și de la ele încolo statul trebuia să îi aparțină în întregime, elita decidentă, ucigașa primei Republici, a pus la cale două atentate. Unul fizic, care viza eliminarea redactorului-șef, și altul instituțional, care viza lichidarea Radioteleviziunii Naționale cu și reorganizarea redacției Mesager-ului. Primul atentat s-a produs în noaptea de 23 spre 24 februarie; cel de-al doilea – la 11 martie. Între cele două atentate a avut loc un al treilea: atacată obraznic a fost suveranitatea votului cetățenesc, fraudându-se masiv alegerile parlamentare din 27 februarie 1994. Atacul de noapte asupra mea a fost dur. Lovitura în regiunea capului, dată de la spate la intrarea de cu vreme cufundată în beznă a scării blocului de locuit a fost la un milimetru de incidența fatală. Spitalizarea a durat câteva luni, recuperarea durează până astăzi. Atacul de zi a venit dinspre președintele Snegur, folosit de agrarieni pe post de sculă și a vizat instituția. Decretul nr. 63 din 11.03.1994, ordona lichidarea Radioteleviziunii Naționale, crearea în locul ei a Companiei de Stat „Teleradio-Moldova” și disponibilizarea salariaților. Reangajarea se anunța în bază de concurs, iar responsabil de acest proces se anunța același A. Usatîi. Trierea a durat câteva luni. Criteriul de bază a reangajării era loialitatea politică față de noul regim. „Concursul” l-au trecut cu succes majoritatea foștilor colaboratori ai Radioteleviziunii. În afară de câteva persoane responsabile de politica editorială a Redacției Actualități TV, între care redactorul ei șef, dar și directorul general al televiziunii, Constantin Pârțac. Șochează impertinența și cinismul cu care președintele despuiatei republici își motivează în preambulul decretului său atacul instituțional: „în scopul asigurării caracterului obiectiv al informațiilor, excluderii pericolului monopolizării radioului și a televiziunii de către partide... asigurării activității eficiente... pe principii democratice în interesul statului și al societății”. Ușor de mână la stricat lucruri fundamentale a mai fost primul președinte. Atât de ușor, încât am putea vorbi mai degrabă de stricăciuni fundamentale, care iată, durează decenii. La zece ani distanță, în 2004, în același scop al „asigurării caracterului obiectiv al informațiilor și... excluderii pericolului monopolizării radioului și televiziunii de către partide”, președintele comunist Voronin vine cu alt decret de lichidare și reorganizare. Se mai face o triere, se cer alte făgăduințe de loialitate. Până la Voronin, în timpul lui, dar și după, au fost schimbați zeci de directori generali ai televiziunii și radioului, redactori-șefi ai redacțiilor de actualități.

* * *

Timpul trece vertiginos, dar în Republica Moldova el parcă a pierdut sensul – curge îndărăt, înapoi în Uniunea Sovietică. Pe ecrane în fiecare seară apare un anti-Mesager. În el, un anti-președinte vorbește despre anti-independență, despre anti-democrație și anti-idealuri naționale, mai corect – despre idealuri anti-naționale; corupții vorbesc de moralitate, ticăloșii – de onestitate, trădătorii – de devotament și arată cum hoții fac legile în Parlament. Știrile laudă strâmbătura și elogiază impostura. Bătută la cap de masa lor ștearsă și fadă, marele public a și uitat că ultima știre real-pozitivă i-a fost furnizată de pe ecrane în Mesager-ul autentic, ediția lui specială, din îndepărtata deja zi de 27 august 1991. A fost știrea senzațională, cu răsunet mondial, despre ieșirea Republicii Moldova din componența Uniunii Sovietice. Pentru că nu au știut să o fructifice așa cum au scris că o vor face, iar mesagerii care au adus vestea dezrobirii au fost bătuți fizic și omorâți instituțional, izvorul știrilor pozitive a secat pe meleagul moldovenilor. De atunci, ei au parte doar de vești urâte și proaste.

* * *

Închei acest eseu cu un vox populi concludent, cules de pe rețeaua Facebook și redat mai jos anonim, din considerente de etică profesională:

6 septembrie 2020 

Nici nu mai țin minte când ultima oară am privit știrile la M1, întâmplător am dat de ele la ora 21.00.

Doamne ferește! Parcă m-am pomenit în perioada „socialismului dezvoltat” al lui Brejnev. Drumurile se repară, grădinițele se construiesc, caprele pasc, fermierii au de lucru... Dar cea mai trăsnită știre e deschiderea solemnă a unui sens giratoriu la Dubăsari, într-un sat, cu participarea prezidentului și a unui alai de preoți. Eveniment de importanță istorică! Vă imaginați, un președinte de stat din Europa la deschiderea unui sens giratoriu?!

Un stat de cretini.