Limba și aritmetica


Multe erori de limbă sunt legate de lucruri simple, care ar fi trebuit să fie cunoscute din școala primară și din gimnaziu. De exemplu, unii cred că este foarte simplu să operăm cu cifrele și cu numerele, cu procentajele și cu regula de trei simplă. Dar, când suntem puși în fața faptelor, ne codim, ezităm sau credem că este corect ceea ce, în realitate, este greșit.

Cifrele, în aritmetică, sunt acele semne grafice numite arabe, de la 0 (zero) până la 9 (nouă) sau romane, chirilice etc. Cifrele sunt, prin urmare, semnele care servesc la scrierea numerelor și nu pot fi confundate cu numerele. În momentul în care spun 4 mere, nu este vorba despre o cifră, ci despre un număr. Pe vremea comunismului, se vorbea, tot eronat, despre „cifrele de plan”. Reporterii operau cu numere și le prezentau drept cifre. Formulări de genul: „Nu vă dau decât o cifră, anume 4 000 de kg la hectar” erau curente la radio și la televiziune. Cifrele sunt doar vehicule ale numerelor, iar noi, în viața cotidiană, operăm cu numere. O confuzie frecventă se face și atunci când se dau procentaje. De exemplu, este greșit să se spună „un procent de 30 la sută”, fiindcă un procent înseamnă unu la sută. Corect ar fi „un procentaj de 30 la sută”. Pot să spun, de pildă, „un procent din populația activă nu muncește”, ceea ce înseamnă că unu la sută din populația aptă de muncă nu muncește. Dar dacă spun că „un procent de 20 la sută din populația activă nu muncește” este eronat. De regulă, numerele mici, de la zero până la nouă, se scriu cu litere, iar cele mari cu cifre, mai ales în textele literare. Dar aici, norma nu este foarte strictă.

De asemenea, mulți români nu știu să scrie numerele mari, formate din unități, zeci, sute, unități de mii, zeci de mii, sute de mii, unități de milioane, zeci de milioane, sute de milioane etc. De exemplu, de câte ori vedem scris 2.345.200 (cum se scria odată), când, de fapt, acest număr se scrie 2 345 200, adică se lasă câte un spațiu după fiecare grup de trei cifre, pornind dinspre coada spre capul numărului. Evident, se înțelege despre ce este vorba și dacă se pun punctele respective, dar nu este corect așa. De ce? Fiindcă este vorba despre o convenție grafică pe care trebuie s-o respectăm toți. În lumea anglo-saxonă, convenția este alta: după fiecare grup de astfel de trei cifre se pun virgule. Astfel, numărul 1 400 321, dintr-un text românesc, se scrie într-un text englez 1,400,321. Or, la noi virgula se folosește atunci când se scrie un număr cu zecimale, pentru a despărți unitățile de zecimale. De exemplu, faimosul număr π (pi) se scrie la noi 3,14, iar în lumea anglo-saxonă 3.14. Azi, în actele Uniunii Europene, în toate limbile oficiale, miile se grupează prin lăsarea unui spațiu fix (nonbreaking space/espace insécable), nu prin punct sau prin virgulă, precum în numărul 34 000 000. De asemenea, în toate limbile oficiale, zecimalele se despart de unități prin virgulă (chiar și în limba engleză ar trebui să fie așa, începând din anul 1983), precum în numărul 12,5. Prin urmare, regula românească, încetățenită de decenii bune, este acum și regulă europeană. Regulile acestea este bine să fie cât mai generale, adică să se folosească aceleași norme peste tot, pe de o parte (ceea ce este încă un deziderat) și să se respecte normele stabilite, pe de altă parte (ceea ce la români este greu, pentru că fiecare vrea să-și arate personalitatea și originalitatea, inclusiv atunci când nu este cazul).

În românește, este incorect să scriem „30 oameni se aflau în stradă”, pentru că nu este vorba despre un text din telegramele de altădată, când trebuia să se facă economie de cuvinte. Corect este „30 de oameni”. Prepoziția „de” se pune după numerele mari. Spunem „un om, doi oameni, trei oameni..., 11 oameni..., 19 oameni”, dar „20 de oameni, 21 de oameni..., 30 de oameni..., 99 de oameni, 100 de oameni”. După numărul 100, se revine: „101 oameni, 102 oameni, 103 oameni”, dar „120 de oameni, 121 de oameni” etc.

Unii, din grabă, din neatenție sau din necunoaștere, încercând să-și convingă interlocutorii sau interlocutorul, spun că o afirmație a lor este valabilă „sută-n mie”, în loc de „mie-n sută”. Or, o sută raportată la o mie este ca zece raportat la o sută sau ca unu raportat la zece. Cu alte cuvinte, omul nu știe că, de fapt, pretinde că ceea ce spune este adevărat în proporție de 10%! Nici „mie-n sută” nu este canonic, ci este colocvial, expresia vrând să sugereze că omul are de zece ori dreptate.

De unde provin toate aceste nesiguranțe, aceste oscilații, aceste greșeli de exprimare orală sau scrisă. O cauză este evidentă: nu se mai conștientizează ceea ce se învață la școală. Din dorința de a nu exagera cu teoria, de a nu se mai acumula cunoștințe, de a nu se mai practica memorarea (lozinci predicate azi pe toate drumurile), elevii nu mai învață definiții, teoreme, reguli și nici chiar versuri. Mulți învățători și profesori nu mai explică noțiunile, iar dacă le explică nu le mai fac fixare și recapitulare. Astfel că elevii uită repede (dacă vor fi știut vreodată) diferența dintre cifră și număr, dintre postulat și teoremă, nu mai știu că postulatele nu se demonstrează, nu-și dau seama ce spun când spun (de exemplu, nu conștientizează că, etimologic vorbind, un procent înseamnă 1%), nu pot defini pe scurt un plan înclinat, o pârghie, un scripete (adică ceea ce în fizică se cheamă mecanismele simple). Ca istoric, am fost mereu confruntat cu astfel de probleme, fiindcă istoria exprimă viața trecută a oamenilor, iar în viața oamenilor sunt de toate, de la matematică, fizică și chimie până la arte plastice, muzică sau filosofie. Cum să înțeleagă un elev de liceu că biserica gotică Notre-Dame, devenită catedrală, a fost construită pe baza mecanismelor simple, dacă el nu știe ce sunt acestea și dacă, în vreme ce profesorul explică, el caută pe Google de zor semnificația cuvintelor? Că elevii nu mai știu din propria minte (adică din bagajul propriu) care sunt stilurile arhitectonice clasice, care sunt curentele culturale majore, care este esența locomotivei cu aburi, ce este o simfonie sau cum arată un sonet – chestiuni care se învățau odinioară la istorie, la literatura română, la latină, la limbi străine – este grav, dar și mai grav este faptul că nu mai învață reguli și definiții nici la matematică, fizică sau chimie. Azi, „analiștii” repetă mereu că elevii sunt supraîncărcați cu teorie, că știu, prin urmare, multe chestiuni teoretice, că au cunoștințe numeroase, dar nu învață tehnici, practici, modalități de aplicare. Cu părere de rău spun, dar eu nu am observat așa ceva! Eu nu am găsit elevi de liceu sau studenți (cu excepțiile de rigoare) care să știe prea multe lucruri teoretice, care „să aibă capul tobă de carte”, care să știe pe de rost definiții, teoreme și versuri cu nemiluita. Impresia mea este că, la nivel de masă, nu se învață ca lumea nici teorie și nici practică, dintr-un motiv foarte simplu: programele sunt supraîncărcate, profesorii trebuie să galopeze prin materie, ceea ce face care masa elevilor să nu țină pasul. Cam 10% dintre elevi, cei din liceele bune ale marilor orașe, care fac din greu meditații, răspund exigențelor, iar unii, supradotați și muncitori, ajung și la olimpiade. Marea masă a elevilor noștri nu poate asimila materia, mai ales la disciplinele fundamentale și teoretice. Soluția este la îndemâna oricui: simplificarea programelor! Decât mult și criptic, mai bine mai puțin și pe înțelesul tuturor; decât complicat de la început, mai bine intuitiv și sigur. De multe ori, iau câte un manual de gimnaziu sau de liceu și îl dau spre „interpretare” câte unei cunoștințe, cu studii superioare. Rezultatul este catastrofal, pentru că gradul de înțelegere a textelor lecțiilor de către interlocutorii mei este, în medie, sub 50%. Cum să înțeleagă atunci elevii? Prin urmare, decât să fac de zor ecuații cu două și trei necunoscute, sau limite, sau matrice, oare nu ar trebui să mă asigur mai întâi că elevii știu Postulatul lui Euclid, Teorema lui Thales, Legea lui Arhimede și câte altele? Sau, în loc să-i dau zor cu algebra și trigonometria, nu s-ar cuveni să văd mai întâi cum stau elevii cu gândirea logică și cum pot să rezolve problemele de aritmetică?

De când este lumea, în școală s-a mers de la simplu la complicat și de la concret spre abstract. Dobândirea unor cunoștințe temeinice și simple în școala elementară creează premisele unei ușoare complicări a materiei în gimnaziu, spre a putea aprofunda anumite chestiuni în liceu. Romanii ziceau că „repetiția este mama învățăturii” și știau ei bine ce ziceau. Dacă trecem prin materie ca gâsca prin apă, cu speranța că în memoria calculatorului se găsește totul, dacă nu citim literatură bună ca să ne formăm proprietatea limbajului, atunci, într-adevăr, devenim robii aparatelor construite chiar de noi.