Iașul sau Iașiul?

În special recent, după conferirea distincției de „Cetățean de onoare al Municipiului Iași”, am primit din nou scrisori având ca provocare întrebarea pe care am folosit-o cândva ca titlu al unui articol (acum: „Cetățean de onoare al Iașului”? sau „... al Iașilor”?), un text pe care îl reluăm în cea mai mare parte.

Se impune mărturisirea că nu doar pe ieșeni, deși mai ales pe aceștia, îi preocupă scrierea și pronunțarea corectă (!) a numelui capitalei Moldovei istorice. Aceasta deoarece, în discursul public și în jurnalistică, există (și nu numai în ultimul timp) controverse: cum se scrie corect: „Iașul”, sau „Iașiul”? Problema „corectitudinii” în materie de folosire curentă și de scriere a toponimelor/oiconimelor nu este însă deloc simplă, deoarece, în ciuda „normelor”, suveran este uzul comun: de exemplu, nu scriem „Târgul Frumos” ori „Târgul Mureș”, ci numele oficiale sunt Târgu Frumos, respectiv Târgu Mureș. Și nimeni nu va putea interveni, în niciun fel, ca să schimbăm, eventual, alte forme ale vorbirii intrate în uzul oficial; deși evocă sau reflectă fonetisme regionale, vom păstra ca atare oiconimele Chișcăreni (numele a două localități, din județul Iași, respectiv Botoșani), după cum în Moldova de la est de Prut nimic nu îndreptățește schimbarea „literară” a numelui Drochia!

Cu referire la alt raport între normă și uz, comparabilă este situația în ceea ce privește numele orașului Iași, caz pentru care explicația pornește de la nominativ, forma nearticulată și cea articulată, din vorbire. Dar s-o luăm pe puncte...

1. Din cauză că localnicii (ca toți moldovenii) nu pronunță „înmuiată” (nici) consoana ș, forma curentă în vorbire este Iaș (deși se scrie Iași). Pornind de la pronunție, în scriere, forma articulată a devenit Iașul, ca în numele revistei „Iașul literar”. Putem cita și alte sintagme asemănătoare, de pe internet: Iașul Monden fusese „prima publicație online de acest gen în Iași (sic!) care îți aduce informații din cultură…” sau „Iașul de ieri… Iașul de astăzi” (expoziție de fotografii; de pe internet). Când, recent, pe afișe diverse apare „Iașiul (… ospitalier”, să zicem), lumea culturală din capitala Moldovei protestează, ca la o anomalie!

2. Genitivul, tot în pronunțarea localnicilor, este Iașului: un periodic local se intitulează „Flacăra Iașului” și niciun moldovean (autentic) nu s-ar încumeta să scrie sau să pronunțe „Iașiului” (căci i s-ar părea că pronunță, ca dâmbovițenii, șiah în loc de șah!). Iată și alte enunțuri cu aceeași formă: „Sărbătorile Iașului 2019”; printre manifestări, „Noaptea albă a Iașului”; s-a publicat și „Harta Sărbătorilor Iașului”, după cum a existat și „Spotul oficial al Sărbătorilor Iașului”. Dar, în textul știrilor despre orașul nostru publicate în special în ziare din București, vom întâlni curent forma de genitiv Iașiului, ca și cum ni s-ar corecta o anumită greșeală (de tipul copil, nu copchil!). Iată un nominativ: „Iașiul, orașul cartierelor-pod. Află legendele urbane care le asociază cu prostituate și decapitări” (/adevarul.ro/); și un genitiv: „VIDEO Populația Iașiului a crescut cu aproape 10% în ultimii 3 ani” (/hotnews.ro/).

3. și, acum, vocativul: este de ajuns să ne amintim versurile din imnul echipei locale de fotbal: „Iașule, Iașule, mândră cetate!” (respectiv „Iașule, Iașule, mândru oraș!”). Cum v-ar suna, aici, „Iașiule”? Ar da impresia că cineva ar vrea, pur și simplu, să ne ridiculizeze, să ne atragă atenția asupra unui defect de pronunție…

4. Este „corectă” forma Iașul sau Iașii? Cea de a doua formă este cea originară, reprezentând echivalarea în limba română a formei gramaticale ce apare în documentul primei atestări a numelui, redactat în slavonă, datând din 1408. De altfel, așa se scria până în secolul al XIX-lea; cităm câteva titluri, de notorietate, ale lui Alecsandri, „Iașii în 1844”, o „fiziologie”, și „Iașii în carnaval” (1845), o comedie, sau „Magaziile (= magazinele) Iașilor”, o prezentare de factură publicitară, a lui Costache Negruzzi (1846).

Astăzi, istoricii și oamenii de cultură inspirați de aceștia susțin folosirea exclusivă a formei Iași, pe care mai ales primii o promovează și în titluri de opere; după albumul lui Ion Miclea, Iașii marilor iubiri (1971), vom semnala titlul Iașii vechilor zidiri, al istoricilor Dan Bădărău și Ioan Caproșu (1974, reeditat în 2007 de Casa Editorială Demiurg). Iată prescripția pe care o putem citi în volumul celor doi istorici ieșeni: „Trebuie dar să se spună Iașii (și nu Iașul), precum se spune, de altfel, și Focșanii, Botoșanii, Fălticenii, Călărașii, Bucureștii etc.” (p. 23-24; la p. 23 se amintește că în documentele vechi apar și grafiile Ieși sau Eși). Tradiția culturală este păstrată și de titlul albumului semnat de Valentin Ciucă, Iașii, între medieval și modern (2008), dar, culmea ironiei, apariția editorială a fost anunțată și comentată în ziare sub enunțul „Manual de iubit Iașul”!

Diferite oscilații sunt prezente și în titlurile cărților unui monograf sui-generis al orașului, Ion Mitican: Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin Tîrgul Ieșilor (1990), Cu Iașii mînă-n mînă (1997, în colaborare cu C. Ostap), dar Iașul între adevăr și legendă (2000, cu același colaborator), după cum emisiunea unui post de televiziune avându-l ca invitat pe I. Mitican era titrată „Iașul lui Mitican”.

Așadar, astăzi, Iașii, ca nume al orașului, pare să reprezinte o formă ușor arhaică, respectiv o selecție și o preferință de coloratură elitistă.

O astfel de interpretare poate fi contrazisă de următoarea situație: deși este vorba de pronunțarea moldovenească a aceluiași sunet, nimeni n-ar scrie Hușul (genitiv Hușului), ci doar „Hușii”, „(episcopia) Hușilor”. Dar nimeni nu ne mai poate… întoarce de la „Iașul nostru drag” (impusă de uz); forma „Iașii noștri dragi” ne dă doar impresia unui plural cumva suspect!

5. Cu raportare la forma de nominativ Iașii, există și o formă de genitiv, aceea semnalată în titlul lui Negruzzi, a cărei variantă arhaică, de factură regională, este înregistrată însă în documente și la cronicari: târgul Ieșilor (vezi și, mai sus, un titlu al lui Ion Mitican). s-ar părea că de această inspirație (renunțându-se la pronunția regională) este numele scris pe eticheta buteliilor de vin „Colinele Iașilor”, ce poate da satisfacție (pe diferite planuri!) chiar istoricilor.

Într-un text memorabil, marele lingvist (bălțean, moldovean, român și savant de talie internațională) Eugen Coșeriu, cel mai bun cunoscător al cursului limbilor, spunea că „în lingvistică, vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor” și că „lingvistul nu trebuie să uite niciodată că limbajul funcționează prin și pentru vorbitori, nu prin și pentru lingviști” (Lingvistica integrală, București, 1996, p. 30).

Așadar, deoarece persoanele (și chiar nici personalitățile!) nu pot schimba cursul vorbirii, ca lingvist, credem că în scris este bine să se țină seama, și în cazul numelui orașului Iași, al Iașului, de formele impuse de uz. Este o problemă asupra căreia am considerat necesar (și foarte onorabil!) să ne oprim și într-acest număr festiv al prestigioasei noastre reviste „Limba Română” de la Chișinău, adevărat stindard al dacoromânei. Ajute-i Dumnezeu să-și uite numărul anilor, iar redactorului-șef de astăzi, prietenului Alexandru Bantoș, ca și echipei sale redacționale, să le dea Domnul ani mulți și buni, spre a-i dirigui cursul și a-i asigura mersul!

Întru mulți, mulți ani „Limba Română”!