Scrisori inedite ale lui George Meniuc către Ovidiu Bârlea

Neîndoielnic, scrisorile eminentului folclorist Ovidiu Bârlea, 26 la număr, adresate scriitorului George Meniuc (cf. volumul George Meniuc. Pagini de corespondență, Chișinău, 2010), pot fi considerate, pe drept, cele mai revelatoare fascicule de corespondență meniuciană ce se păstrează în fondurile Muzeului Literaturii Române Mihail Kogălniceanu din Chișinău. Totuși, trebuie să spunem, puterea lor de revelație (documentară și nu numai) ar fi fost incomparabil mai mare dacă ele ar fi apărut în tandem cu epistolele de răspuns ale destinatarului. Căci, se știe, scrisorile expediate și primite de orice epistolier alcătuiesc, de regulă, un ansamblu dialogal, favorizând, drept urmare, un context specific de comunicare, susceptibil să genereze iluminarea lor reciprocă. Cu regret, scrisorile de răspuns trimise de G. Meniuc prietenului său, fost coleg de facultate la Universitatea din București, lipsesc în volumul în cauză, deoarece, la momentul pregătirii lui pentru tipar, editorii acestuia nu dispuneau de originalele sau de copiile lor. S-a întâmplat astfel că, după moartea lui G. Meniuc, responsabilii de la Muzeul Literaturii Române din Chișinău au întârziat să-l contacteze pe Ovidiu Bârlea, care, într-o scrisoare din 7 iunie 1987 către Arcadie Suceveanu, se oferea „cu dragă voie” să le pună la dispoziție copiile epistolelor primite de la „ilustrul dispărut”. În scurt timp, la 7 ianuarie 1990, Ovidiu Bârlea se stingea din viață, iar, în consecință, recuperarea scrisorilor respective devenea problematică.

Relativ nu demult, am aflat din studiile cercetătoarei Ionela Carmen Banța (Ovidiu Bârlea – ediție critică din fondurile documentare inedite, București, 2013) că scrisorile-manuscris din Arhiva personală Ovidiu Bârlea se regăsesc în Biblioteca Facultății de Teologie Greco-Catolică din Blaj. La începutul anului curent, nu fără contribuția lui Valeriu Nazar, care și-a asumat plecarea la Blaj, am intrat în posesia a 11 scrisori trimise de Meniuc lui Bârlea. În procesul lucrului, prin raportare la textele lui Ovidiu Bârlea publicate în volumul sus-citat, am constatat cu tristețe că epistolele depistate acoperă mai puțin de jumătate din numărul probabil expediat destinatarului. Deci lipsesc, cu aproximație, 13-14 scrisori ale lui Meniuc către Bârlea. Unde se află ele? Orice informație în acest sens ne-ar fi de mare folos, înainte de toate, pentru pregătirea unei noi ediții a corespondenței lui G. Meniuc.

Scrisorile descoperite la Blaj poartă marca scriiturii epistolare a lui Meniuc: cele mai multe, pline de o culoare emoțională particulară, reprezintă o simbioză de confesiune, analiză și reflecții, fiind încărcate de mărturisiri nu o dată surprinzătoare și de observații memorabile despre literatură, artă și folclor. Remarcând forma de flux „confesional” a scrisorilor meniuciene, Ovidiu Bârlea semnala „paleta” lor tematică „neobișnuit de bogată”: „Conținutul lor privește în primul rând creația lui – vorbește despre proiecte, ezitări etc. – dar și despre o seamă de alte aspecte culturale, încât paleta lor e uneori neobișnuit de bogată, interesând și alte zone, în primul rând cultura românească” (op. citată, p. 510). Evident, grație unor astfel de particularități, acestea devin deosebit de valoroase pentru cercetare.

Chișinău, 12 noiembrie 1972

Dragă Bârlea,

mi-ai luat-o înainte, deși am vrut să-ți scriu eu primul. Toamna a fost un prieten de-al meu la București¹, dar nu te-a găsit acasă. Și iată, mi-a scris Tatiana Gălușcă (Crâșmaru), pe care o cunosc din tinerețe (multe din poemele mele, „celebre”, cum zici tu, se datoresc ei). Astfel am aflat mai detailat cum trăiești și ce faci. Nu folclorul, nu problemele artei populare m-au îndemnat să mă interesez de tine, cu totul altceva e la mijloc. Demult, și mai ales de câțiva ani încoace, simt o necesitate lăuntrică să-ți scriu. Este extraordinar, probabil, să corespondezi peste 32 de ani, după ce atâtea evenimente militare, politice și sociale au zguduit lumea. În ultimii ani ți-am văzut numele în multe culegeri de folclor. Am citit în presă că ți-a apărut o antologie în trei volume². De multe ori m-am întrebat dacă ești tu acesta, care umbli prin munți și culegi înțelepciunea poporului. Trebuie să-ți spun sincer că te-am invidiat de fiecare dată. Cândva am călătorit și eu pe drumuri de țară, înscriind în caiete povești și cântece³. Tare mi-s dragi munții, și îndeosebi Carpații, poate e ceva atavic (părinții bunicii mele erau din Vrancea) și n-am avut norocul ca tine să-i colind, să adulmec urmele ciutelor, să umblu prin bura de ploaie cu amiros de cetină, cum am fost odată la Piatra-Neamț. Totodată, citindu-ți numele prin culegeri, îmi apropiam imaginea ta, cum apropii lampa de ceva ca să vezi mai bine. Și mi-am amintit căminul nostru studențesc, odaia aceea mare, cu Malciu ce-mi sărea drept în pat, după miezul nopții, cu Belibău ce-și citea versurile din Onor de rege în cămașa lui de trac, cu Halmaghi, legionar înrăit, cu Ruiu ce urma cursurile la două facultăți, însă rămânea tot semidoct, cu Berca ce mă punea să-i scriu manualul de capacitate, cu tine ce învățai spaniola din mers. Placheta Interior cosmic, despre care s-a scris atâta⁴, ți-am lăsat-o fără autograf. Eu nici măcar asta nu am, toate scrierile mele (și acele în manuscris) le-am pierdut în război. Tot ce-am lăsat acasă (cărțile mele, un roman, poemele, o sută de povești basarabene, transcrise pe curat, toate s-au pierdut, s-au dus pe apa sâmbetei. Îți pot spune că ghinionul acesta m-a urmărit tot timpul. Pe când trăiam ca evacuat în Uzbekistan, cele două cărțulii, Interior cosmic și Imaginea în artă⁵, unicele exemplare, mi-au fost șterpelite de niște polonezi, la o bibliotecă. Apoi am lucrat la Moscova, la Comitetul de Radio, unde a lucrat și Leonte Răutu (Dighenștein). Îți închipui, dragul meu, până și acolo mi-a fost sustrasă o mapă cu povestiri, versuri și o piesă neterminată (Târgul Moșilor). Deci, tu ești mai alintat de soartă, ai cel puțin un exemplar!!! (Îți mulțumesc pentru mențiunea din scrisoare: „Îl țin mereu, deși trecut și el prin atâtea, volumașul...”).

Da, ai dreptate, dacă ne-am întâlni, dragă Ovidiu, am avea multe de spus despre noi înșine. Tu știi că în anii mei de student am fost utecist. Totdeauna am visat să nimeresc în Uniunea Sovietică, în această țară uriașă și enigmatică (țin minte, odată, iarna, cu un student de la Politehnică, ticluisem un plan: să trecem Nistrul înghețat). În timpul războiului am cunoscut această țară, extraordinară prin sacrificiile ei în numele cauzei comune. În această privință am avut multe de văzut și de învățat, interiorul meu sufletesc, poate mai puțin „cosmic”, s-a îmbogățit cu sensuri umane absolut necesare creației artistice.

Totuși îngerul meu de pază nu și-a făcut serviciul totdeauna corect, a mai picurat de somn pe ici, pe colea și n-a fost nimeni să-l gâdile puțin ca să nu lase potăile să mă muște. Am trecut prin multe probleme încâlcite și asprimea lor m-a durut. A mai fost și o perioadă când am scris niște fleacuri, efemeride lesnicioase și facile, ceea ce nu înseamnă că n-au făcut-o și alții, crezând că tot ce zboară se mănâncă. Arta însă, din fericire, nu admite primitivismul și vânzoleala ieftină.

Nici nu știu ce să-ți spun despre felul cum „am evoluat”. Poate am regresat, naiba știe. Omul când trece peste patruzeci de ani începe să simtă că se desparte de multe. În 1960 am hotărât să scriu vreo câteva povestiri. Pur și simplu, fără zorzoane. Mulți oameni cunoscuți și multe episoade se pierd cu timpul, se estompează, ca niște ecouri înăbușite. Când eram la cămin, am primit o telegramă că mi-a murit mama. N-am avut bani ca să plec la înmormântarea ei. Mama mea a murit fără cămașă pe dânsa, pe trei scânduri goale. Toată viața m-a obsedat moartea ei. Și am scris povestirea Ultimul vagon. Sau bunica mea: m-a purtat în coșniță de papură, când eram mititel, și cu mine în spinare, în zorii zilei, se ducea la spălat, pe la băcani. Și despre ea am scris o povestire: În car. Tatăl meu, șomer, a înghețat în stradă în iarna lui 1943; nici mormântul nu i-am găsit când m-am întors la vatră. Am scris Umbre. M-am despărțit de cei mai buni prieteni, de voi m-am despărțit, și am scris Disc⁶, iar acum, răvășit de nostalgie, îl transform într-un roman de proporții mari, cu titlul Sfârșitul vulpilor bătrâne. Așa am evoluat... Am scris eseuri, și destul de multe.

Am scris proză și mai înainte, dar mai puțin realistă sau mai bine zis abstractizam unele lucruri pe care nu le cunoșteam îndeajuns. Când învățam la liceu, scrisesem un roman, Jugul (pierdut și el). Profesorul de limbă română mi-a spus: „La optsprezece ani să scrii romane? Dar ce știi tu din viață? Abia la treizeci de ani vei putea scrie romane”. Într-adevăr, nu știam nimic „din viață”, doar că tatăl meu mătura străzile din Chișinău, iar mama murea de oftică. Însă nici la treizeci de ani n-am scris romane și-mi vine greu și în prezent când am prins câte ceva „din viață”. Mai există, în afară de cunoașterea vieții, o cunoaștere a imaginii, a formei artistice. Iată ce te dă gata dacă nu știi să tragi bine condeiul. Într-o zi am fost la Pompiliu Constantinescu, la „Vremea”. I-am adus o nuvelă mare, în care îl zugrăveam pe tatăl meu, peregrinările lui în timpul primului război mondial. Pompiliu Constantinescu tot răsfoia niște manuscrise, niște foi tipărite, în tăcere. Stăteam în picioare, așteptam verdictul lui. Și mi-a spus: „Scrii monoton, fără expresie, fără dinamică”. N-a mai adăugat nimic. Tocmai lucrul acesta îl bănuiam și eu, dar unde să găsești expresia și dinamica? Ele sunt date dracului, stau închistate în rădăcini necunoscute. Din orice fapt neînsemnat, din orice fenomen cât de minuscul se poate drege o capodoperă, dar cu condiția să fii zguduit de acest fapt, de acest fenomen, și să mai fii tu primul ce-l descoperi. Miorița lui Alecsandri a fost o revelație pentru spirite, fiindcă prezintă cea dintâi apariție, iar Miorița lui Adrian Fochi, cu toată munca imensă și adâncă, nu-i decât o repetare a ediției. Ceva asemănător se întâmplă în proză și poezie, în pictură și în teatru, în toate genurile artei. Interiorul tău, într-adevăr cosmic, răsturnat și vărsat în imagini, în zugrăveli ciudate, devine impresionant dacă nu repetă umbrele altora. Nu sunt pentru acea originalitate pe care o propagă moderniștii și nici pentru acea libertate a artei, pentru care, cu spumă la gură, se bat toți demagogii. Fiecare om se deosebește de altul, cuprinde o lume a sa, încă din leagăn. Așa cum arțarul se deosebește de cireș, nucul de plop etc., semenul are ceva propriu în comparație cu tine. Ca să fii original nu e nevoie să legi frunza de tei pe o viță de vie, n-are rost și e ridicol. Iar libertate absolută în artă nu există, deoarece trăim pe un singur pământ – un altul nu-l avem – și toți suntem înrădăcinați în el, ne tragem obârșia din măruntaiele lui. Trăim între oameni, avem obligații față de ei, nu putem fi liberi, fără frâu. În artă cu atât mai mult. Arta e un templu unde nimeni n-are voie să-și lase bălegarul. (Mă folosesc de un cuvânt popular, și n-ai să fii împotrivă, așa cum n-am fost împotrivă nici eu când la cămin mi-ai citit în franceză o scenă din Zola, aceea cu beșinile țăranilor; mi-amintesc cum râdeai cu poftă). Iată de ce încerc „să mă dezvălui” în proză: pentru o mai vie comunicare cu lumea.

Ceea ce m-a impresionat și m-a răvășit sufletește (nu-mi pot reveni nici acum) a fost un fapt care s-a petrecut vreo doi-trei ani în urmă. Criticul S. Cibotaru mi-a adus din București poeme și articole, povestiri și eseuri publicate în revistele vremii⁷. Au venit cu numele meu dedesubt, iar eu nici nu le mai recunoșteam că sunt ale mele. Mi-a adus și cartea Imaginea în artă (niște mascarale au beștelit-o în 1946) și multe altele. Vai, l-am văzut pe celălalt, un alter ego, tânăr și sublim, în alergarea lui către soare. Eu nu mai eram decât un spectator obosit, hărțuit de viață, iar celălalt tot alerga ca la o cursă hipică. Poemele Fior, Șerpii, Acestui April, Baladă, Poem, Interval, uitate ca într-o piramidă antică, mi s-au părut nesfârșit de candide, muzicale, adânci. Stând în fața lor, plângând, mi-am dat seama că voi ați avut dreptate când ați crezut în steaua mea. Abia am izbutit să-mi vin în fire, iar când s-a întâmplat și lucrul acesta, am încercat să-mi exprim disperarea în următoarele versuri:

Cântec de olar

                           Lui S.C.

Întoarse din legendă adusu-mi-ai ulcioare,
Burluie, căni şi oale, cu smalţ acoperite.
Le-ai scos din prundul mării, din pivniţe boltite?
Pe prepeleac, în stoluri, se zvântă iar la soare.
Ce stranii totuşi! Zvelte, cu striuri vălurând,
Sunt ale mele oare? Inscripţia pe torţi
E-a meşterului care a înviat din morţi.
În zugrăveli de haos pe mine mă surprind.
Risipitor amarnic, şi nici o bortă-n cer.
Să fi făcut avere din vasele ciudate.
Încălecat pe valuri, sucit corăbier,
Ce-neacă zdrobi de aur şi amfore bogate.
Pierdute dalbe salbe, brăţări ca să le poarte
Frumoasa mea din Deltă, în luntre de pescar.
Fiorul lor ca roua s-a scuturat departe
La cercănaş de lună, la bouri de hotar.⁸

                                                                    1970

M-am grăbit să alcătuiesc o plachetă, intitulând-o Vremea Lerului, adică vremea tinereții și a colindelor. Ți-am trimis-o în patru exemplare. Aici s-a epuizat. („Ler” e un nume ciudat, care-mi place f. mult. L-am folosit și-n 1939, în Fior („copiii Lerului”). Pentru mine înseamnă un zeu păgân al bucuriei, al înfloririi, al creației; explicația din Dicționarul limbii române nu mă prea satisface, dar tu, ca folclorist, se vede că știi mai multe cum să-l descifrezi). Desigur, e trist să rămâi (dintr-o viață atât de lungă) numai cu 35 de poezii (versurile de după război nu mă caracterizează cu nimic original), dar simt în interior niște scuturături seismice și-mi pare că Etna va erupe din nou... De fapt, Baratașvili a scris numai 38 de poezii, trăind o viață întreagă într-un sat ucrainean, și Georgia nu l-a dat uitării⁹.

Folclorul m-a pasionat toată viața. În această privință un rol minunat l-a avut Tatiana Gălușcă. Am fost într-o expediție cu dânsa, apoi și în Dobrogea am fost. Ea mi-a prezentat o mulțime de materiale și mi-a dezlegat tainele acestor comori. Aproape nu există o bucată literară în care să nu folosesc ceva din folclor. Dar acest lucru îl fac în felul meu, cât se poate de neforțat, „topind” folclorul în textul modern. Folclorul român este cel mai bogat în Europa. În timpul războiului am citit folclorul sârbilor, care e la fel de frumos. Bâlinele ruse n-au atâta culoare și atâta muzicalitate, sunt dure chiar. În schimb, folclorul de iarnă, dacă se poate spune așa, în Rusia, este extrem de ingenios, dinamic și populat de toate vietățile pământului. Nu e mitic, nu e cosmic, e foarte pământesc și uman. Când citesc folclorul nostru, mă desfată limba poetică, de fiecare dată nouă, fie ca murmurul de izvor, fie ca șuierul de coasă, fie ca vuietul de codru. Eminescu, care știa bine folclorul, este un Beethoven în poezie. Mi-e drag, în singurătate, să-i aud versurile. „Mai am un singur dor în liniștea sării” – și auzi liniștea serii, și auzi marea oftând alături. „Iată lacul. Luna plină” – și auzi lacul, auzi luna sunând pe clavir ca o sonată. Când citești texte vechi, acte de domnie, letopisețe, te surprinde muzicalitatea limbii. Iată de ce psalmodiam atunci, la cămin, rumegam fiecare cuvânt ca să-i prind gustul. Tatiana Gălușcă îmi scrie că intenționează să facă un studiu – folclorul în opera lui Meniuc, dar ea nu știe că în fiecare poezie încă pe atunci eu întâi descriam ceva din natură, așa cum se face în poezia populară („frunză verde spic de grâu” etc.), aceasta era ideea mea ascunsă ca să mă apropii de duhul național al creației. (Poți să-i spui acest lucru). Citește-mi, din acest punct de vedere, toate poeziile, și vei constata că este așa. Sufletește eu am nevoie de folclor, cum plantele au nevoie de aer și soare, de rouă. Am multe culegeri de folclor și le studiez. Spre marele meu regret, observ că poeții de astăzi nu se prea adâncesc în aceste comori și scriu abstract, nemuzical. O fac dinadins ori inconștient? Limba română respinge acest stil, cum respinge mierea orice impuritate. Cobzarii bătrâni o cântau. Cine poate schimba un organism, format de milenii? Toți poeții mari își cântă limba în interior, în surdină.

Aș vrea să vin și să te văd, dar când? Poate voi reuși la anul. Trebuia s-o fac mai demult. Voi mi-ați purtat atâta dragoste, încât mă întreb – să vin cu ce? Cu mâinile goale? Mihnea Gheorghiu a scris o mulțime de cărți, Laurențiu Fulga la fel, Miron Constantinescu mi-a trimis câteva cărți masive de cercetări istorice, Ștefan Popescu are tot volume de poezie, tu ai scris atâtea... Iar eu voi veni ca Matei Pascal al lui Pirandello, adică înviat din morți. Nici nu-ți închipui cât de mult vreau să vă răspund la iubire cu ceva de preț și de nădejde. Gândul acesta mă frământă mereu.

Trimite-mi, te rog, cărțile tale și antologia.

Scrisoarea ta m-a emoționat până la lacrimi.

Totdeauna mi-ai fost drag.

Al tău
George Meniuc

P. S. La cămin Băieșu – un băiat cu fața ciupită de vărsat, cu nasul cam turtit, tătăresc, mi-a cântat din gură și din fluier balade mocănești. Ce s-a făcut cu el? Unde-i? Melodiile lui mi-au rămas în suflet.

P. S. Tatiana Gălușcă îmi scrie că are o „căruță de folclor”. E timpul, îmi pare, să scoată căruța aceea din șopron și s-o puie într-o mașină de tipar. Ce zici? Cândva va apare un nou Eminescu și va preface „căruța” aceea într-o pasăre măiastră.

P. S. Scrie-mi. Dă-mi telefonul tău de acasă.

¹ Este vorba de istoricul literar Nicolae Romanenco (1906–2000), care în 1969 se transferă cu traiul la Moscova, unde activează în calitate de consultant literar la Uniunea Scriitorilor din URSS.

² Antologie de proză populară epică. În 3 vol. Bucureşti, EPL, 1966.

³ Făcându-și studiile la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, George Meniuc participă în timpul vacanțelor de vară la expediții etnofolclorice în Basarabia. În timpul unei asemenea expediții, din 1939, în satele Vâprova și Dâșcova din județul Orhei, o cunoaște pe Tatiana Gălușcă.

⁴ Placheta Interior cosmic (Chișinău, Itinerar, 1939), care însumează 14 poeme de expresie modernă, a atras atenția unor critici cunoscuți din epocă.

⁵ Imaginea în artă (Chișinău, 1940) este a doua carte a lui G. Meniuc. Ea cuprinde eseuri și articole publicate de autor între anii 1937-1940.

⁶ Disc, una dintre cele mai valoroase lucrări în proză ale lui G. Meniuc, apare, într-o primă variantă, în 1968 la Editura Cartea Moldovenească.

⁷ Criticul și istoricul literar Simion Cibotaru a făcut enorm pentru promovarea operei lui G. Meniuc, deja pentru că, valorificând arhivele din Țară, îi restituie „meșterului care a înviat din morți” un șir de scrieri de factură modernă, unele remarcabile, tipărite în presa din România în anii 1937-1940. „Întoarse din legendă”, aceste lucrări întregesc substanțial imaginea scriitoricească a lui G. Meniuc. Totodată îl îndeamnă frecvent la reflecții asupra mutațiilor de formulă poetică care s-au produs în creația sa după 1940, îl îndeamnă la reevaluarea critică a principiilor artistice folosite.

⁸ Poemul respectiv G. Meniuc i-l expediază și Tatianei Gălușcă, cu mențiunea că ultima strofă o vizează pe ea personal.

⁹ De fapt, Nicoloz Baratașvili, poet romantic georgian (1817-1845), supranumit „Bayron al Gruziei”, a decedat, din cauza malariei, nu într-un sat ucrainean, cum scrie Meniuc, ci în orașul Gandja din Azerbaidjan, unde, în 1845, a fost transferat din Nahicevan ca funcționar de stat.

2

Iubite Ovidiu

Abia astăzi ți-am trimis cartea lui Râbakov.¹ Mă îngrijorează tăcerea ta. Îmi închipui că ești plecat în deplasare, cu treburile tale folcloristice, sau ești extrem de ocupat, sau ultima mea scrisoare te-a pus în gardă cu ceva nepotrivit. Mai ales motivul acesta din urmă îmi pare mai aproape de adevăr și atunci am pus-o de mămăligă, cum se zice pe la noi. Tu mi-ești drag și-mi vine uneori să-ți scriu și lucruri abracadabrante fără să țin socoteală de reacția ta! Nu mă interesează reacția, fiindcă toate le privesc cu suflet curat și sincer. Ca să mă scapi de neliniști, te rog să-mi răspunzi.

Nu demult am stat de vorbă cu un artist de mare talent – Dumitru Fusu² – care a pregătit un recital impresionant din baladele populare colectate de V. Alecsandri. Actorul acesta are o manieră foarte originală de a juca în piese de teatru, scrie versuri, citește mult, are profunzimea gândului. Când te uiți la el parcă e un plăieș de pe vremea lui Ștefan cel Mare. El a ascultat la radio emisiunea cu poveștile lui Zlotar Gheorghe și vrea să includă un basm în recitalul său. I-am povestit despre tine, despre studiile tale de folclor, despre Miorița-colindă îndeosebi. Mai târziu mi-a telefonat spunându-mi că, sub influența studiului tău, a hotărât să schimbe maniera de a recita Miorița. Omul acesta are atâta farmec, îmi place atât de mult, încât am hotărât să încerc o piesă pentru el anume (a plecat de la teatru din cauza unor ciondăneli stupide). Acum el e unicul actor de la noi care prezintă „teatrul unui singur actor”. Compoziția sa din piesele lui Shakespeare este extraordinară.

Primăvara, desigur, e încântătoare și alină sufletul. Grădina noastră de lângă casă stă ca o mireasă. Dar am și eu, și soția, de furcă ba cu una ba cu alta. Din romanul soției³ vor să facă un film și s-au început o serie întreagă de complicații. Tu nici nu-ți închipui ce hopuri trebuie să treci ca să creezi un film! Eu, la fel, m-am apucat de lucru, am scris vreo două articole, iar acum m-am vârât într-o lucrare mai mare. Am revenit și la versuri. Timpul trece uluitor de repede și trebuie să duc la bun sfârșit măcar o lucrare.

Am primit „Secolul XX” pentru tot anul 1972. Probabil, mi l-a trimis Laurențiu Fulga. Așa l-am rugat cândva. Este greu să te mărginești numai cu ceea ce apare în limba rusă. Am nevoie de multe cărți, dar mi-e rușine să-l rog pe cineva să-mi trimită. Asta cere timp și bătaie de cap. Însă ceea ce mi-a trimis Laurențiu Fulga îmi va fi de mare folos. Ultimele lucrări pe care le scriu necesită un efort enorm.

Trebuie să-ți mărturisesc că de vreo zece ani mă chinuiește pârdalnica piesă despre Van Gogh. Am strâns atâtea materiale, am stat atâta asupra lor, că uneori mi se părea că-mi ies din minți. Primăvara trecută m-am lăsat de ideea asta și credeam că e de-acum ratată. Dar iată ceva s-a limpezit, s-a simplificat și trag nădejde că în curând voi fi cu lucrarea terminată. Dacă se va întâmpla lucrul acesta, voi fi fericit. Eu lucrez încet, greu. Câteodată un titlu (negăsit) mă ține pe loc foarte mult timp. Când scriu o pagină, o transcriu la mașină, apoi iar o transcriu, și iar fac îndreptări, până obosesc și mă dezgustă tot ce-am scris. Nu-mi place să se repete aceleași cuvinte pe aceeași pagină, ele de fiecare dată trebuie să fie noi. Nu mai vorbesc de comparații, metafore, expresii. Am observat că Laurențiu Fulga repetă unele figuri de stil în Alexandra și infernul și în Moartea lui Orfeu și asta m-a surprins neplăcut. Și dimpotrivă la Eminescu dăm de „teiul sfânt” și de „flori de tei”, dar asta nu te irită. La Bacovia – ploile, la Blaga – dorul. Ele sunt elementul indispensabil unei atmosfere poetice. Dar asta provine dintr-o structură internă a scriitorului, nu-i ceva întâmplător.

I-am scris lui Laurențiu Fulga și l-am rugat să-mi trimită o invitație pe 30 de zile. Nu știu dacă o va face. Știu însă că există o înțelegere între Uniunile scriitoricești, încheiată la începutul anului curent, prin care sunt prevăzute o mulțime de plecări în România. Voi încerca prin Moscova să obțin o deplasare pentru 30 de zile. Cred că nu voi fi refuzat, pentru că pe anul 1973 sunt prevăzute 7 persoane. Timpul trece, sănătatea se șubrezește, se scutură ca nisipul și trebuie măcar o dată să-mi părăsesc bârlogul. Mare minune dacă se va întâmpla și asta. Atunci să știi că îi voi spune popei măi...

Cartea Poveștile lui Creangă o citesc acum. Aflu multe lucruri pe care nu le-am știut. Văd că toată viața ta s-a topit în studii, în cărți cu o factologie imensă. Despre cartea asta îți voi scrie numaidecât. Trebuie să-ți îndoi bine șalele, și ani de-a rândul, ca să durezi o asemenea lucrare.

Pentru că e luna mai (lună în care m-am născut) și pământul e împodobit atât de frumos, îți trimit câteva poezii care au unele tangențe cu folclorul și cu multe altele.

Te îmbrățișez cu dragoste de vechi prieten

George Meniuc
5 mai 1973, Chișinău

P. S. Nu trimite cărți. Le voi găsi în bibliotecile noastre. Nu pierde timpul.

¹ Presupunem că G. Meniuc i-a trimis lui O. Bârlea una din cărțile lui Boris A. Rîbakov (1908–2001), istoric şi arheolog rus, preocupat şi de flologie genetică (Древняя Русь. Сказания. Былины. Летописи, М., 1963; „Слово о полку Игореве“ и его современники, М., 1971; Русские летописцы и автор „Слова о полку Игореве“, М., 1972). În scrisoarea din 12 mai 1973, Bârlea, mulțumindu-i pentru cartea lui Rîbakov (evident, în limba rusă), notează cu un umor de rară delicatețe: „eşti foarte drăguţ, închipuindu-ţi că eu aş şti atâta rusă ca să pot urmări studii de flologie genetică”.

² Dumitru Fusu (1938-2001), talentat actor de teatru și cinema, regizor. Fondează în 1968 Teatrul unui Actor. G. Meniuc este încântat îndeosebi de originalitatea artei lui recitative.

³ Soția lui G. Meniuc este scriitoarea de limbă rusă Lidia Mișcenko (1924-1975), care activează și ca traducătoare. Romanul care o face cunoscută în epocă este Pelinul, iarba văduviei (1960), în prezent total uitat. Eșuând ca prozatoare, Lidia Mișcenko însă are meritul de a fi contribuit la traducerea în limba rusă a scrierilor lui G. Meniuc și, totodată, de a-l fi susținut în momentele când era atacat pe nedrept. Poetul, prozatorul și eseistul Leo Butnaru relatează în Pagini de jurnal („Flux”, 8 februarie 2013) o istorie relevantă în acest sens. Cu mai mulți ani în urmă, Bodiul, primul secretar al CC PCM, prezent la o adunare a scriitorilor, începuse să împartă acestora, între care și lui Meniuc, etichete de tipul: formaliști, „rupți de viață” etc. Auzindu-și numele, Meniuc se ridică „șovăielnic” în picioare. „Dar îndată se ridică și nevasta sa, Lidia Mișcenko, prozatoare de limbă rusă (...), care i se adresă revoltată soțului: «Să te așezi îndată!... Și niciodată să nu te mai ridici în picioare în fața celor alde ăsta!... Niciodată!» Sala înmărmuri, își pierdu piuitul și micul buldog Bodiul”.