Adolescentul în căutarea sinelui
Pentru tipar
Romanul adolescentului miop de Eliade şi Travesti de Cărtărescu
Motto: Cine de adolescenţă scapă, de el scapă.
Cine pacea o vrea trebuie să-şi uite adolescenţa.
Sau s-o transforme în sirop, cum fac scriitorii.
Simona Popescu
Percepută ca etapă a formării şi emancipării, ca vârstă a celor mai înălţătoare aspiraţii şi a celor mai promiţătoare începuturi, adolescenţa s-a impus ca temă literară din timpurile vechi, constituind un produs al neîncetatelor tentative ale fiinţei umane de a-şi elucida sinele în raport cu lumea. Încă la începutul mileniului al III-lea î.Hr., Epopeea lui Ghilgameş, cel mai vechi text sumeo-babilonian, oferea modelul unor eroi care descoperă, în trecerea de la adolescenţă la maturitate, eterne valori umane. Această tematică generează o întreagă literatură în care poezia concurează cu romanul şi textele confesive. Ionel Teodoreanu, spre exemplu, surprinde, cu multă acuitate, în ciclul La Medeleni, psihologia adolescentină, suavă, fragilă şi atât de imprevizibilă. Axându-se pe imaginea individului în formare, romanul Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu urmăreşte eroul în proiecţii epopeice, condiţionându-l social şi mitic. Aceeaşi ipostază o identificăm în Amintiri din copilărie, cu deosebirea că dimensiunea eroică este substituită aici de modelul idilic al unei lumi în trecere, în care satul real se transfigurează în spaţiu ideal. Esenţă de viaţă trăită, adolescenţa devine pagină de jurnal, confesiune (ca în Jurnalul de copilărie şi adolescenţă al lui Geo Bogza), sau confesiune dedublată în intenţia creării unei măşti exemplare (ca în jurnalul Însemnări zilnice al lui Titu Maiorescu). Creaţia eliadescă propune proiecţii originale ale adolescenţilor copleşiţi de ideea descoperirii propriei identităţi (Romanul adolescentului miop, Gaudeamus, Huliganii).Mereu actuală, tema adolescenţei rămâne o tentaţie şi pentru scriitorii contemporani, care o relaţionează cu dramele existenţiale ale eroilor, aşa cum se întâmplă cu personajul lui Mircea Cărtărescu din Travesti sau al Simonei Popescu din Juventus – Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine.
Începută în 1921, prima operă autobiografică a lui Eliade se numea iniţial Jurnalul unui om sucit şi se baza, în mare măsură, pe propriul Jurnal, urmând traseul „autenticismului”1; în 1923, Romanul unui om sucit, pentru ca forma definitivă, redactată în 1925, să ia titlul Romanul adolescentului miop. Primele aprecieri vin chiar din perspectiva autorului: „Era mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie, în acelaşi timp, un document exemplar al adolescenţei. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfrumuseţez nimic şi cred că m-am ţinut de cuvânt. [...] Valoarea pe care o acordam eu Romanului adolescentului miop era, în primul rând, documentară. Îmi spuneam că, pentru întâia oară, un adolescent scria despre adolescenţă şi scria întemeiat pe „documente”. Când, câţiva ani mai târziu, au început să apară în „Viaţa românească” fragmente din cel de-al doilea volum din La Medeleni, am simţit că nu mă înşelasem. Adolescenţii lui Ionel Teodoreanu nu erau cei pe care îi cunoscusem eu. Aparţineau altei lumi, care mă fermeca şi mă înduioşa totodată, dar pe care o simţeam definitiv depăşită. Adolescenţii mei erau într-adevăr de-atunci şi de-acolo, din Bucureştii primilor ani de după război”, avea să afirme autorul în Memorii, referitor la romanul său de debut, experienţa edificării de sine prin alchimia realităţii în jurnalul personal rămânând una de disciplinare fundamentală.
Tema care va deveni esenţa romanelor atât de populare de mai târziu (Elevul Dima dintr-a şaptea de M. Drumeş şi Cişmigiu et comp. de Gr. Bejenaru) beneficiază în romanul lui Eliade, câteva decenii mai devreme, de o interpretare originală datorată grilei autenticităţii şi reprezentării unei adolescenţe marcate de preocupări enciclopedice, dar şi de oscilaţiile sufleteşti ale vârstei şi de ineditul experienţelor erotice. Există multe personalităţi care au avut din adolescenţă conştiinţa propriei valori, însă nimeni nu s-a format cu atâta luciditate şi perseverenţă, ţinând să-şi consemneze diagrama căutărilor, cum a făcut-o Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop. Ansamblul conturează lupta unui licean care îşi formează ca autodidact o cultură de înaltă clasă. Toate insatisfacţiile şi deziluziile unui om de creaţie, aflat la o vârstă ingrată, sunt înfăţişate cu o sinceritate crudă în romanul adolescentin. Ulterior, în Memorii, autorul avea să mărturisească: „Mă simţeam superior tuturor colegilor mei măcar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lărgi şi adânci cultura. [...] Mă aflam în plină criză de pubertate, mă descopeream în fiecare dimineaţă mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid şi de neatrăgător în comparaţie cu unii dintre prietenii mei. Criza aceasta a mers, agravându-se, până la sfârşitul liceului”. Nu există decât foarte puţine întâmplări ce pot fi povestite: actanţii sunt îndoielile, dezamăgirile, succesele, neîmplinirile unui adolescent aflat în căutarea sinelui. Supliciile adolescentului miop („sunt şi eu ca toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă, de virilitate, de personalitate etc.”), jurămintele date sieşi („trebuie să muncesc mult şi să sufăr”; „mi-am făgăduit năprasnic că voi desface sălbatec pulpele celor mai frumoase femei”), tristeţea „celui care înţelege”, aşteptarea „cu pumnii strânşi, între cărţi” a bătăliei cu viaţa constituie subiectele acestui jurnal topit în roman. Convenţia este anunţată în debutul romanului, scrierea unei cărţi despre propria viaţă constituind necesitatea ce defineşte eroul adolescent, aşa cum o indică titlul primului capitol – Trebuie să scriu un roman. Pe lângă investigarea propriului eu, personajul depune un efort considerabil de a prezenta procesul elaborării unui roman.
Romanul are 27 de capitole, structurate în trei părţi; dominantele celei dintâi sunt autenticitatea şi caracterul documentar. Deşi personajul principal nu se identifică nominal cu autorul, cartea este de factură autobiografică, întrucât naraţiunea se face la persoana întâi, iar naratorul, care este acelaşi cu personajul principal, stabileşte un pact iniţial în contextul căruia se prezintă ca autor al Romanului adolescentului miop. Formula stilistică a mărturisirii se articulează pe verbe la viitor, căci romanul lui Mircea Eliade este o promisiune şi un ideal. El nu va ieşi din această matcă până la final, cum nici adolescenţa nu poate ieşi din graniţa convenţională fără riscul de a se converti în banala maturitate. Prima parte a romanului urmăreşte o acţiune contemporană adolescenţei scriitorului, de aceea imaginea adolescentului cu spaţiile lui existenţiale, cu febrila căutare de sine ocupă un loc semnificativ, în vreme ce a doua parte, scrisă într-un timp mult mai concentrat, este mai aproape de scriitura ficţională, cu o unitate stilistică evidentă. Sondarea lumii exterioare, analiza universului interior, atât de tensionat, lectura şi impresiile pe care ea le produce tânărului cititor se reflectă nostalgic în pagini de jurnal. Lumea adolescenţei se constituie dintr-o galerie de portrete, fiecare erou aducând cu sine un model care să construiască personalitatea unitară a adolescentului miop.
Fidel sieşi, Mircea Eliade recunoaşte că nu poate scrie decât despre ceea ce cunoaşte cu adevărat, despre ceea ce propria experienţă i-a oferit. „Nu mi-am hotărât intriga. Eroul sunt eu; aceasta e tot ce ştiu. Romanul va cuprinde crizele şi sfârşitul adolescenţei mele” – declară naratorul. El visează „o carte de viaţă afectivă”, o confesiune personală, o răfuială, un document autentic al adolescenţei: „Dar scriind acestea, mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman aşa cum l-am înţeles eu, ca o răsfrângere completă şi reală a adolescenţei mele, a adolescenţei noastre?” (Romanul adolescentului miop). Conceput ca „jurnal al autorului”, romanul trebuie să fie „o oglindă a sufletului adolescentin”, „fără a fi un roman psihologic”, deoarece excesul de analiză poate falsifica autenticitatea trăirilor. Eliade descrie o perioadă în care se caută pe sine; ridică o serie de întrebări privind propria sa condiţie spirituală. De altfel, un capitol sugestiv poartă titlul Drumul către mine însumi. El adânceşte procesul narcisiac al cunoaşterii sinelui, proces extrem de important în vederea alegerii căii juste de urmat în viitor. Din această perspectivă, creaţia se transformă într-un proces de autocunoaştere, de identificare a propriei personalităţi”. Romanul adolescentului miop este cartea experienţelor spirituale, trăite de omul aflat în proces de iniţiere, când adevăratele dimensiuni spirituale sunt abia intuite.
Romanul se încheie, în mod surprinzător, prin reluarea frazei din debut: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop.” Această remarcă îi sugerează cititorului obişnuit cu proza tradiţională că, odată încheiat „şantierul” relatării, poate să înceapă adevăratul roman. Lectorul avizat va sesiza însă că este vorba de un truc şi că cele două fraze identice constituie începutul şi sfârşitul unei naraţiuni de factură experimentală. Romanul făgăduit rămâne dincolo de text, sigilând realitatea glisantă a unui adolescent care se caută cu febrilitate. Convenţia funcţionează constant şi continuu, favorizând o lectură deschisă, întrucât promisiunea generează un text real despre un text ficţional. Personalitatea lui Mircea Eliade se proiectează în ficţionalitatea personalităţii unui personaj, iar proiecţia generalizează o vârstă în care cititorul adolescent îşi poate afla propria imagine.
La celălalt pol, etalându-şi încă în prozele de început „spiritul său pătrunzător şi capacitatea de a vedea esenţialul”2, Mircea Cărtărescu reuşeşte să abordeze cu originalitate aceeaşi temă, a adolescenţei, frecvent curtată, pe care o analizează cu o pasiune aproape „mistică” în Travesti (1994). Scriitură cu multiple etaje hermeneutice, prinsă în reţeaua complicată a imaginarului cărtărescian, care reia şi amplifică în cercuri concentrice teme şi simboluri de la o vârstă auctorială la alta, Travesti este şi romanul unei calificări interioare. Autorul ne prezintă un personaj măcinat de probleme existenţiale, răscolit în adâncurile sentimentelor, un adolescent care se delimitează de lumea cotidianului. Asemenea personajului eliadesc, Victor suferă la modul sublim oscilaţia între disperare şi euforie, urmărindu-şi până la obsesie gândurile, devenind obsedat de sine, supunându-se dramei autocunoaşterii. Timid, retras, timorat, prea cuminte pentru un adolescent, Victor îşi inhibează pulsiunile carnale la o vârstă în care acestea debordează, transformându-le în refulări, dorinţe latente transmise spre subconştient. El îşi asumă o alură romantică bazată pe detaşare şi asceză, dispreţuindu-şi colegii, dar totodată invidiindu-i pentru capacitatea lor de a profita cu intensitate de adolescenţă, aşa cum îi respingea, jinduind aceleaşi împliniri erotice, şi personajul eliadesc. Erosul devine o prezenţă ce se cere sublimată, iar tentaţia explorării zonelor interzise se consumă, transformându-se într-o obsesie de necontrolat. Retras într-un spaţiu contemplativ, al imaginarului, adolescentul Victor îşi năruie propria identitate. Visând, el nu-şi mai trăieşte clipa, nu este cel care ar dori să fie, ci îşi creează o lume iluzorie. Adolescenţa devine, astfel, „amestec de pasiune şi frustrare, de dezgust şi participare... timp al trăirilor la cea mai înaltă tensiune”3.
Registrul dramei interioare a adolescentului Victor e rememorat de viziunea analitică a maturului Victor, care încearcă să exorcizeze torturanta obsesie a vieţii sale – cea a travestitului (Lulu) – născută în subconştientul adolescentului şi infiltrată subtil în conştiinţa maturului. Pornind de la dorinţa de a se descătuşa de „himera” ce a atins limitele insuportabilului, maturul se va adânci tot mai mult în propria identitate, Travesti devenind în acest sens „un roman al imploziei [...] unde avem de-a face cu o fugă, reluând ostenitor şi fascinant căderea şi recăderea în sine”4. Ambiguitatea sexuală a personajului se concretizează într-o criză psihică, declanşată de vestea că potenţialul amant – Lulu, un fost coleg de liceu, travestit în femeie, care-i bântuia visele – murise călcat de tramvai, şi e corelată cu o altă obsesie a tânărului: visul de a deveni scriitor. „Marea Carte” ar urma să producă vindecarea. Terapia scrisului se desfăşoară într-un cadru montan retras, la cabana Cumpătu, devenită rememorare psihedelică a unei adolescenţe tulburate. Celelalte trasee hermeneutice ale romanului pornesc din acestea, ramificând un câmp de semnificaţii ce se întretaie mereu, aşa cum se întretaie alternativ şi nucleele naraţiunii. Victor se salvează prin scris, aşa cum se refugiază în scris pentru a se clarifica şi, implicit, a se vindeca, şi personajul lui Mircea Eliade. Ca şi acesta, el se vrea unic: „reveria în care... mă vedeam scriitorul total, hipergenial, demolatorul cosmosului”.5 Pentru Victor nu există decât un singur viitor: „o mansardă cu un scaun, o masă şi un pat unde aveam să putrezesc toată viaţa – scurtă, de cel mult patruzeci de ani – scriind un roman nesfârşit şi ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea lângă mine, puţind a cadavru, dar în care ar fi fost Totul, tot adevărul despre existenţă şi inexistenţă, despre întreaga lume cu toate detaliile ei şi cu sensul ei hidos”, aşa cum pentru personajul lui Eliade nu există decât un singur obiectiv, acela de a scrie un roman (Trebuie să scriu un roman). O carte cât un univers, poate chiar universul însuşi, acesta e marele vis al celor doi adolescenţi. Cărtărescu ordonează existenţa haotică a personajului său şi dă un sens spiritual elanurilor teribiliste şi mult prea „fizice” ale vârstei înaripate.
Impunându-şi să „ardă” etapa firească a trăirilor adolescentine, Victor se pregăteşte, aşadar, pentru Marea Carte. Până la ea mai există o aventură în care eroul se avântă cu voluptatea unui celebru explorator: scufundarea în sine, în căutarea androginiei originare, vinovată de acest coşmar al feminităţii tăinuite într-un trup masculin. Nu altceva înseamnă mulţimea de camere şi de vise pe care le străbate personajul, într-o înlănţuire infernală de spaţii reale şi imaginare, dispuse unul după altul şi unul într-altul; nu altceva înseamnă privirea pe care naratorul bolnav o aruncă chipului său dublat de oglinda din cabana Cumpătu, atât de asemănător cu al lui Lulu, imaginea feminină prezentă în fiece chip masculin; nu altceva înseamnă revenirea fantasmei cu chipul surorii sale, dublul său feminin, în realitate („fetiţa cu cozi împletite stângaci, în rochiţa cu un desen pe piept, ştiam acum, eram eu...”). Preocupat de cunoaşterea sinelui, Victor devine confuz şi pierdut. În procesul de sondare a propriului ego, el îl găseşte dispersat în identităţi diferire: Victor-adolescentul, Lulu, sora. Adevărata ieşire asta e, fiinţa totală, androginul, monstrul, reunind în sine dicotomiile altfel ireconciliabile ale sexualităţii şi vindecându-le odată pentru totdeauna. Personajul se va detaşa nu numai de „dublul feminin al copilăriei”, de „chipul surorii geamănă”, ci şi de Victor „adolescentul bântuit de fantasme”6.
Camuflată în mantia culantă a erosului, criza adolescentină e soluţionată printr-un fascinant efort de regăsire a identităţii esenţiale. Între sine şi identitatea înstrăinată va exista o legătură magnetică – dublul funcţionând în peregrinările din vis, ca latură compensatorie pentru mecanica existenţei fiinţei „îndepărtate” de sine. Pe traseul căutării identităţii, a regăsirii sinelui, din eul adolescentin se desprinde o esenţă de Celălalt, obiect al experimentului cerebral al personajului. Scindarea facilitează într-un sens anume procesul de autocunoaştere, depistând obsesia aproape traumatizantă a personajului: „Prietene, cum să lupt cu himera mea?...”. A scrie devine actul vindecător, prin excelenţă. Nu faptul că, sub imperiul unor halucinaţii introspective, eroul şi-a amintit chipul de fetiţă pe care-l avea în copilărie, când mama îl purta cu codiţe şi îmbrăcat în rochiţă, nici faptul că, sub masca lui Lulu, a descoperit figura unui mai vechi prieten din copilărie, Dan Nebunul, nu aceste regresii psiho-temporale i-au adus vindecarea. Consemnarea în scris şi retrăirea lor cvasi-lucidă va aduce sfârşitul crizei. Victor se va întoarce în Bucureşti la iubită, la prieteni, la jocurile şi la filmele preferate. Dar nu înainte de a mâzgăli imperativul „DISPARI” cu degetul pe oglinda din toaleta cabanei, privindu-şi pentru ultima oară dublura. „Celălalt”, agentul principal al înstrăinării de sine, confidentul tuturor angoaselor, a rămas definitiv închis între copertele romanului pe care tocmai l-a scris. „Bucuria vindecării, după cum bine observă criticul Gh. Crăciun, este umbrită de tristeţea unei „normalităţi” mature, unde adolescenţa, utopica vârstă a totalităţii, nu mai are ce căuta”7.
Note
1 Romanul adolescentului miop a fost scris de Mircea Eliade la 18 ani. Câteva fragmente au apărut între 1926-1927, dar textul definitiv apare integral abia în 1989, în excelenta ediţie a lui Mircea Handoca, împreună cu Gaudeamus şi alte texte mai vechi. Romanul a fost proiectat din perspectiva integrării sale într-o operă de dimensiuni vaste: „Visam să pot scrie [...] cel puţin o sută de volume [...]. Făcusem chiar o listă şi în capul listei se afla Romanul adolescentului miop, primul volum dintr-o serie compactă de romane al căror titlu general era Dacia Felix” (Mircea Eliade, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 104).
2 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Chişinău, Editura Litera, 1998, p. 232.
3 Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu, Braşov, Editura Aula, 2000, p. 49.
4 Tudor Olteanu, Mircea Cărtărescu în olandeză, în „România literară”, 1996, nr. 13, p. 14.
5 Mircea Cărtărescu, Travesti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 23.
6 Gheorghe Crăciun, Istoria literaturii române, Chişinău, Editura Cartier, 2004, p. 847.
7 Ibidem.