Un roman care sfidează miturile maternității

„El Pais Cultural” și „Vogue”, cele mai importante publicații ale hispanității de pe bătrânul continent, scriu că Tatiana Țîbuleac este unul dintre fenomenele literare europene ale anului 2019.

După ce romanele sale Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă au cucerit primele poziții ale clasamentelor bibliografice de carte românească, traducerile absolut fantastice au plasat titlurile autoarei moldovence pe cele mai impunătoare librării europene, iar în scurt timp au traversat oceanul spre Argentina și Columbia.

Îndrăgită și apreciată pentru arta sa copleșitoare de a-și modela textul cu finețe neașteptat de dură, frumusețe stranie, gingășie și sensibilitate, emotivitate cutremurătoare, Tatiana Țîbuleac își face loc în literatura română și a lumii prin inconfundabilele creații impregnate de sentimentul iertării și al iubirii.

Interviul realizat de către scriitoarea argentiniană Mariana Sández cu Tatiana Țîbuleac, pentru „Revista Ñ,”, a fost publicat pe site-ul www.pressreader.com, în data de 12 septembrie 2020. Traducerea textului este semnată de colega noastră Liliana Rostea.

„În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani”, este scânteia ce inițiază Vara în care mama mea avea ochii verzi. Primul roman al Tatianei Țîbuleac, publicat la editura Impedimenta, se află la a cincea ediție în Spania și tocmai apare în Argentina. Aleksy este – sau narează că ar fi – un fel de matricid literar, este adolescentul care încearcă să-și ucidă mama prin cuvinte și gândire, – acel spațiu mental în care este capabil să combine cruzimea și sarcasmul pirotehnic cu o sensibilitate poetică plină de furie. Este clar de la început că acesta este un băiat cu probleme mintale.

Cu cât mai multă furie, cu atât mai multă frumusețe pare să izbucnească din veninul său. Tânărul își reinventează de-a lungul paginilor limbajul pentru a-l face să coincidă cu profunzimea resentimentului său și concepe, una după alta, cele mai inedite imagini: „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase”.

Senzațiile fiului, generate de ochii materni, se schimbă pe măsură ce un capitol se leagă de următorul, pentru a explica schimbările din relația celor doi, până când la sfârșit eroul va spune: „Ochii mamei mele erau muguri în așteptare”. În adâncul sufletului, Aleksy urăște, pentru că iubește prea mult și atenția pe i-o acordă mama sa, o femeie necăjită de multe alte pierderi, nu este suficientă. Povestea ne plasează în momentul transformării care are loc în lunile petrecute împreună de fiu cu mama care se îmbolnăvește.

Oarecum copleșită de primirea apreciativă a cititorilor de diferite limbi din Europa, Tatiana Țîbuleac a vorbit și cu „Ñ.”, după apariția romanului în Argentina. Adevărul este că scriitoarea vorbește precum scrie, cu evidentă feblețe pentru comparațiile care îi încarcă enunțurile de artă și reflectare.

– Am fost surprinsă să descopăr într-un ziar un interviu cu titlul: „Tatiana Țîbuleac, scriitoarea de succes, care nu știe să scrie de dragoste” și că diverse recenzii au subliniat relația de ură a personajelor, când dragostea predomină în lectura mea.

– Tind să fiu prudentă cu subiectul iubirii, fiecare îl vede diferit. Pentru unii este ceva vizibil și vibrant; pentru alții, poate fi o lumină slabă ascunsă. Pentru mine, o demonstrație de dragoste este ca o prăjitură cu mult zahăr: întotdeauna ai nevoie de ceva cu care să o diluezi. Cu durere, cu frică, cu incertitudine. Simt că dragostea a fost adesea redusă la ideile despre carne și plăcere în așa fel încât mulți dintre noi o privim cu frică. Frica de a nu fi suficient de buni pentru a iubi; de a nu fi drăguți, valoroși, inteligenți sau suficient de interesanți pentru a fi iubiți.

– În roman, Aleksy este iubit, dar nu în felul în care ar fi avut nevoie. Mama lui îl iubește așa cum poate, dar pentru el nu este suficient. Acest lucru se întâmplă adesea în viață, nu-i așa? Simțim că nu am primit tot ce ne trebuia, dar nici nu știm cum să revendicăm ceea ce ne lipsește. În aceeași ordine de idei, cred că ați fost întrebată și de ce alegeți să scrieți despre dramele familiale. De parcă ar exista o modalitate de a discrimina familiile cu destine dramatice de cele normale.

– Nu știu ce este normalitatea, nu am auzit niciodată de așa ceva (râde). Am patruzeci de ani și am fost martoră deja la atâtea modele de „normalitate” încât le-am și pierdut numărul. Cine este normal? Ce este normal? Mai mult decât atât, de ce ar trebui să fie considerat ceva normal, prin contrast cu altceva care se presupune că nu este? Nu am vrut să construiesc cartea și nici nu am întocmit niciun fel de plan pentru personaje. Nu știam ce se va întâmpla cu ele până nu am început să scriu. Într-un fel am făcut ceea ce fac deseori băieții: am săpat o fântână în pământ și mi-am ascuns acolo comorile. Temerile mele, secretele mele, mesajele mele, în același timp, este adevărat, am încercat să le prezint cât mai „normale”. Nu voiam să fie săraci sau marginali, sau prea ridicoli, adorabili sau celebri. Am căutat să semene cu „oamenii de alături”, deoarece existența nu este mai puțin intensă pentru cei care duc un mod de viață mediocru. Poate, dimpotrivă, ceea ce este mediu ne permite să acoperim un spectru mai larg de realitate.

– Ați ales să scrieți despre „mama rea” și despre cancer, deoarece acestea sunt două subiecte de care vă temeți în viața reală, ca o modalitate de a le îndepărta. Nu vi se întâmplă invers: nu vă încearcă teama că, scriind despre anumite probleme, le atrageți?

– Este amuzant că menționați acest lucru: da, am avut o perioadă în viața mea când anume asta simțeam. Adică scriind despre o boală m-am speriat să nu fi căzut în plasa ei. De parcă ai deschide o ușă în viața reală și ai elibera ce ai ținut închis în cap. Mi s-a întâmplat cu prima mea carte, nu și cu a doua. Dar mai cred în altceva. După ce am scris Vara în care mama... am constatat că oamenii și-au schimbat părerile despre mine. Oamenii care mă cunoscuseră toată viața au crezut brusc mai mult cartea decât pe ​​mine. Am încercat de multe ori să le explic că autorul și personajele nu sunt același lucru, dar totuși am observat în privirile lor că nu mă credeau deloc, ezitau, nu puteau să desprindă cartea de mine. Și am renunțat să mai lupt.

– Explicația Dvs. vizavi de raționamentul din care romanul place atât de mult este că acesta vine să demoleze un mit despre mama perfectă și femeia fără cusur. Dar după atâtea secole și personaje extraordinare, precum Medeea sau Madame Bovary, nu ne-am obișnuit oare cu femeile slabe, vulnerabile, capabile de rău față de copiii lor? Mame obișnuite, să zicem.

– De unde vin eu, a fi femeie nu are prea multe conotații sau alternative. Poți fi tânăr, bătrân sau mort. Sărac, bogat sau norocos. Poți fi iubit, ignorat, nebun. Există puține variante, care se schimbă deja de-a lungul timpului, dar există o presiune cu care trebuie să ne confruntăm prea multe dintre noi: maternitatea. A fi mamă este cel mai dificil pentru că avem o singură opțiune: să fim o mamă bună, o mamă sfântă. Este o responsabilitate imensă. Odată ce faci un copil, se așteaptă să trăiești pentru el tot restul vieții tale, să sacrifici totul, să-ți dai viața pentru el sau pentru ea. Eșecul ca mamă este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla și vinovăția este atât de enormă, o vină care ni se transmite din fragedă tinerețe și nu lasă loc de evadare. Cunosc multe femei care sunt mame extraordinare, mari profesioniste, persoane fantastice și totuși trăiesc cu teama că nu fac suficient de mult pentru copiii lor.

– Mă refer și la faptul, în plus, că personajul tău feminin nu este o persoană abjectă, teribilă, ci o femeie care a suferit mult, care a trecut prin situații oribile, de care rămâne marcată.

– Da, este o femeie ca oricare, normală. Nu a fost iubită și de asta nu știe să-și iubească fiul, deși găsește o modalitate fericită de a ajunge la capăt. Finalul este un pic dramatic, s-ar putea spune, dar moartea este doar o metaforă din carte. Mesajul pe care am căutat să-l transmit este că oricând pot fi îndreptate lucrurile și făcute bine, chiar și atunci când crezi că este prea târziu. Există întotdeauna timp pentru transformare, asta m-a interesat să transmit.

– S-au spus multe despre stilul brutal, dur și în același timp poetic al prozei tale. Sunt de acord, deși intuiesc și săgeți de umor negru, un umor care vine din angoasă.

– Mă bucură foarte mult când cititorii găsesc nu numai lumină în cărțile mele, ci și întuneric. Umorul nu se numără printre trăsăturile centrale ale scrierii mele, dar îmi place că provoacă zâmbete. Cu toate acestea, observ că doar cititorii spanioli subliniază acest aspect. Nu mi s-a întâmplat în Moldova sau în România, sau în Franța. Cred că ar trebui să monitorizez ceea ce a făcut intenționat traducătorul meu de spaniolă, pentru a vedea dacă a tradus din greșeală pentru altcineva (face din ochi).