Nicolae Esinencu despre evrei și ceilalți sovietici

Motto: La moartea mea, pe pernuțe,
în loc de distincțiile pe care le-aș fi putut avea,
aș zice să-mi fie purtate cărțile mele pe care
le-am scris și cu care mi-am împărțit viața.

Nicolae Esinencu

Nicolae Esinencu face o figură singulară în peisajul literar postbelic. Fire înzestrată din plin, a practicat cu metodă în arta scrierii un fel de îndărătnicie moromețian-cărăbușiană, costumată, de cele mai multe ori, în veșminte de arlechin. Canonul realismului socialist, tiparele/clișeele sociale sau ideologice i-au displăcut fundamental și a încercat să le spargă, de cele mai multe ori cu barosul epatării, preferând un discurs deshidratat de metafore, aglomerat de formule eliptice. Violența limbajului artistic, nonconformismul atitudinii, sfidarea formulelor consacrate i-au adus reputația de „copil teribil” al literaturii române postbelice din Basarabia, faimă care continuă să-i învăluie numele și opera și în postumitate.

Criticul Ion Ciocanu remarcă înzestrarea/deschiderea lui Esinencu pentru toate actele de facere literară: „... începe să exploreze toate genurile literare deodată: poezie, proză, dramaturgie, roman, nuvelă, scenariu de film... Importantă este viziunea sa în proză”.

Scriitor rasat, Esinencu a lăsat, după ce a urcat în veșnicie, la 25 aprilie 2016, manuscrise de poezie, proză și note de jurnal. În acest sens, apariția extrem de tardivă a romanului Evreii va deveni, vreau să cred, un eveniment plurisemnificativ. Criticul și prozatorul Vitalie Ciobanu afirma, în 2011, că în RSS Moldovenească a existat un singur roman de sertar – Viața și moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoașterii de sine, pânză epică editată de Vladimir Beșleagă abia în anii perestroikăi gorbacioviste. Așa cum manuscrisul romanului lui Esinencu este datat cu anul 1974, Evreii poate rotunji ideea existenței unei literaturi de sertar în Basarabia.

Pe urmă, romanul Evreii ar putea fi considerat și o adăugare epică la valorosul studiu al lui Andrei Oișteanu (Imaginea evreului în cultura română, Iași, Polirom, 2012) prin completarea cu „fotografiile” evreului de dincoace de sârma ghimpată de pe Prut. Totodată, romanul lui Esinencu înmulțește numărul prozelor care explorează viața basarabeanului ajuns, prin jocurile unei istorii ingrate, om sovietic.

Până în 1974, Esinencu publicase volumele de proză scurtă Sacla (1968), Portocala (1970), Toi (1972), cărți care demonstrează că el acumulase experiența necesară scrierii romanului și că are structură și forță de romancier. Autorul a ținut să precizeze pe ultima pagină că romanul a fost scris la Vadul lui Vodă în numai două zile, 6-8 septembrie (1974). Am putea să-l suspectăm că pozează în postură de erou, de scriitor supradotat cu talent și curaj, însă, în interviul „Bucurați-vă, dragii mei, de frumusețea pământului...”, realizat de Gheorghe Budeanu cu puțin înainte de plecarea „copilului teribil” în ceruri, Esinencu invoca extraordinara putere a inspirației, care l-a frecventat foarte des: „După fiecare deplasare la casa de creație, nu mă întorceam cu mai puțin de două sute de pagini scrise. Uneori mergeam la Yalta, dar mai des mă duceam la Vadul lui Vodă, mai ales iarna. La Vadul lui Vodă am scris romanul Doc în două zile, căci pe mine, când mă apucă inspirația, nu mă oprește nimeni, scriu fără a respecta ortografia sau regulile gramaticale. După ce sfârșesc ceea ce am gândit, revin la text, îl redactez, scot sau adaug alineate întregi. Inspirația este ca o femeie nebună care îți învârte mințile”. Ar trebui deci să admitem că, mistuit de focul inspirației, Esinencu a scris Evreii în doar două zile. La fel, ar trebui să acceptăm ideea curajului său nebun de a scrie atunci lucruri potrivnice regimului comunist. În același interviu, autorul susține că a fost singurul literat dintre râuri care a scris, încă în anii ’70, pe când se afla la Moscova, un poem despre Unire: „Eu am scris poemul Cu mortul în spate acum 50 de ani, la Moscova, în două nopții. (...) L-am încleiat pe fundul dulapului din odaie, l-am păstrat în taină și, întors la Chișinău, aveam să-l public tocmai în timpurile de Renaștere Națională...” Astfel, Evreii consolidează imaginea unui autor neordinar, temerar, or, cei care au trăit în comunism știu ce însemna să te încumeți a scrie adevărul despre realitățile sovietice.

Sintagma care deschide romanul anunță drama și devine și motorul prozei: „Evreii pleacă în Israel și mereu se țin grămadă”. Autorul face aluzie la emigrarea evreilor din URSS, care a început în 1971. Se cunoaște că, încă de la nașterea sa, la 14 iunie 1948, statul Israel a promovat cu insistență Legea reîntoarcerii. Astfel, dacă la 15 mai 1948, populația Israelului număra doar 800 000 de oameni, apoi la sfârșitul lui 1995, ea ajunsese la 5 000 000, în mare datorită evreilor care au emigrat din 104 țări. Numai din URSS au plecat 2 milioane de evrei. Ce-i drept, nu toți s-au îndreptat spre „Pământul Făgăduinței”, alegând și alte țări de destinație: SUA, Canada, Franța etc.

Aparent, titlul sugerează dimensiunea unei epopei, a unui roman-fluviu, în fapt însă, substanța narativă încape în spațiul a doar puțin peste 80 de pagini. Autorul abandonează generoasa idee a explorării artistice a reprezentărilor sociale, etnice, antropologice, religioase, cu alte cuvinte, nu recurge decât expeditiv la folclorul, superstițiile, mitologia românească despre neamul evreilor. Astfel, o curte din Chișinău, un mediu social periferic, populată de zece familii de evrei, trei familii de ruși și două de moldoveni, devine scena unui spectacol uman, actorii principali devenind evreii, surprinși în febra pregătirilor de plecare în Israel: „Ne cheamă Patria!”. Însă Esinencu nu-și fixează optica doar pe imaginea evreului, ci îl percepe ca pe un prilej de a vorbi, prin exerciții în oglindă, și despre ontologia avariată a băștinașului, și despre comportamentul de colonizatori al rușilor. Autorul vorbește despre ei ca să-i definească și pe ceilalți.

Apoi, în demersul său, care nu este unul antisemit, autorul ține să vorbească despre evreul „real”, și nu despre evreul „imaginar” (în terminologia lui Andrei Oișteanu), în seama căruia erau puse, tradițional, toate viciile groaznice de pe lume. De unde și nu va insera în țesuturile romanului referințe etnologice, iconografice, folclorice, mitice.

La fel, Esinencu nu insistă în romanul său pe reliefarea trăsăturilor fizice stereotipice, pe semnele identitare ale evreilor, preferate în alte epoci – nas coroiat, barbă, perciuni rituali, miros etc., sau pe reprezentări caricaturale. El va pune accentul pe portretele morale. Nu-l vor preocupa nici clișeele mentale ce țin de imaginea profesiilor evreului: bun negustor, meseriaș, cămătar, cârciumar, lăutar etc. Esinencu nu face decât foarte rar incursiuni în biografiile personajelor sale, ei fiind observați în tensionatul act al exodului. Personajele se viețuiesc în două registre alternante, unul patetic, determinat de istoria lor milenară și legat de șansa reîntoarcerii pe „Pământul Făgăduinței”, și altul real, unde ies în relief falsitatea, pragmatismul, găunoșenia, adaptabilitatea reprezentanților acestei seminții.

Componența etnică a populației curții se schimbă cu repeziciune: patru familii de evrei pleacă și sunt înlocuite cu patru familii de ruși, ofițeri în retragere, locului rămânând doar moldovenii: familia lui Petrache și angajatul Academiei, burlacul Filaret.

Cei care urmează să plece se află într-un vid informațional, autoritățile sovietice nu pregetă să dea răspunsuri la întrebările care-i frământă: „Câți vor putea pleca? Li se permite să ia bagaje, aur cu ei? Ce se va face cu pensiile, studiile făcute aici și dacă în pașapoarte figurează drept georgieni, ruși, moldoveni, armeni etc.? Îi va elibera URSS, îi va primi Patria?”.

Astfel, evreii din curte fac lecturi colective ale ziarelor ca să afle măcar ceva informații. Oficialitățile multiplică istoria lui Rozenfeld, evreu plecat din Bălți și care, revenit, povestește cum a nimerit în Israel într-un lagăr de concentrare. Evreii nu cred ce scrie Rozenfeld în ziar, pentru că acesta... e o lichea. Grișman, care ascultă „Vocea Israelului”, susține cu fermitate că „Ziarele sovietice fac propagandă, vor să ne sperie să nu ne ardă de ducă”.

Autorul developează subtil scurtmetrajul exodului evreilor deja din Egiptul sovietic, urmărind modurile cum reacționează, se comportă constrânși de realitățile ideologice, sociale, economice și culturale brejneviste ale anilor ’70. Ei vorbesc în limbaj lozincard: „Uniunea Sovietică e o țară care ne-a stricat limba, viața...”.

Andrei Oișteanu menționează, în admirabilul său studiu, despre lașitatea, sau mai exact despre resemnarea milenară a evreului, umilit peste tot pământul de semințiile cu care a vrut să se integreze: „Cauza resemnării evreilor pare a fi legată de condițiile istorice în care a trăit acest popor în exil. Atunci când cauza a dispărut, a dispărut și efectul”. Esinencu desenează în romanul său fizionomiile, psihologia și comportamentul unor evrei temerari care nu se mai tem de istorie și care nu vor să rateze șansa întoarcerii pe „Pământul Făgăduinței”.

Înainte de plecare, ei învață limba și istoria lor adevărată: „După atâta vreme de rătăcire, am început să uităm și limba, și istoria noastră”. De acest lucru se ocupă Moșcu. El n-a trăit niciodată în Israel, a pribegit toată viața dintr-un capăt în altul al pământului, dar le poate vorbi copiilor despre „povestea nației sale, de la facerea lumii până aici”. Astfel, Moșcu va nara succint despre ce le-a fost hărăzit evreilor după izgonirea din Ierusalim: „Dar cum le-a spus Cel de Sus, dacă voiau să se mai întoarcă vreodată pe aceste pământuri, trebuiau să meargă înainte. Să meargă să înfrunte toate greutățile de pe pământ, să țină piept tuturor furtunilor, să verse din sângele lor propriu, să treacă pământul în lung și-n lat nu o dată, să-și piardă și să-și regăsească surorile și frații, mamele și tații, iar să-i piardă și din nou să meargă mai departe. Fără plânset, fără scâncet, fără a se înjosi unul pe altul, fără a se urî unul pe altul, fără a râvni un evreu la avutul altui evreu, fără a uita de unde vin, fără a uita încotro se duc”.

Evreii lui Esinencu au probleme de comunicare în propria comunitate sau familie, în schimb încearcă să găsească înțelegere cu reprezentanții celorlalte etnii din curte sau din țară. Când Hudeakov, cel mai bețiv rus din curte, îi numește, ori de câte ori se îmbată (și se îmbată des!) „evrei căcăcioși”, când afirmă că evreii n-au luptat în război, fiind duși în spatele frontului și arde de dorința de a-i împușca pe toți: „Sunt aceeași pacoste, doar fasciști, dacă mi-ar da patria ca la război o mitralieră”, aceștia preferă tactica retragerii în locuințele lor. Esinencu pune în gura bețivului referința la o imagine consacrată, prezentă și mitologia populară românească: evreul fricos care nu pleacă la război, or, proverbial, evreul se teme de arme.

Familia moldoveanului Petrache – patru copii, plus el și nevasta – e cea mai oropsită: trăiesc toți într-o singură cameră în cea mai veche casă. Încercările lui de a îmbunătăți condițiile de trai ale familiei sunt zădărnicite de birocrația sovietică. La argumentul lui Petrache că este invalid de război, funcționarii îi spun că sunt și mai calici decât el și, de aceea, trebuie să mai aștepte, iar dacă ceva nu-i convine, n-are decât să se plângă forurilor superioare. Petrache speră să obțină apartamentul cu două odăi al lui Kișinevski [onomastica trimite aluziv la Iosif Kișinevski (Iacob Roitman, născut la Chișinău, ajuns, după 1945, mare demnitar român, un stalinist înveterat)], dar așa și va rămâne în cămăruța lui.

Pentru că apartamentul lui Kișinevski, ca și cele ale lui Blehman și Meier, vor fi repartizate rușilor. Petrache îi va considera vinovați pe evrei, înjurându-i de mama focului: „Crucea mamei voastre... Ați trăit până acum în casa mea...”.

În schimb, între Sanda, soția lui Petrache și Golda, nevasta lui Gerșcovici, există o prietenie care durează de ani de zile. Golda este o victimă a Holocaustului, ea nu poate uita cum a fost împușcată și aruncată într-o groapă comună. Gherșcovici, medic cum mai rar se găsește în Chișinău, pleacă nu pentru că-l cheamă Patria, dar pentru că ar vrea să asigure viitorul copiilor, viitor pe care nu-l vede în URSS. Și familia sa trăiește o profundă stare de incertitudine, temându-se ca autoritățile sovietice să nu le interzică, așa, într-o zi, plecarea. Aceeași stare tensionată e trăită și de Șmeli, care crede că rusul ar putea să nu le rabde păcatele cu nemții.

Autorul consemnează și manifestările de antisemitism din URSS. Deși de la tribunele oficiale se vorbea despre „marea prietenie a popoarelor”, copilul lui Abram este numit de învățătoarea sa „jidan”. Grișman, despre care ni se spune că ar fi făcut parte dintr-o organizație ilegală de difuzare a literaturii antisovietice printre evrei, propune semenilor să se implice și să ceară pedepsirea învățătoarei, care, până la urmă, va fi nevoită să-și ceară iertare pentru delict.

Evreii respectă legile scrise, dar și pe cele nescrise. Ema, al cărei bărbat, Foma, s-a înecat, n-are cum să se recăsătorească or, conform datinilor, trece în îngrijirea lui Șmeli, fratele lui Foma. Șmeli o va părăsi pe Margarita, deși are copii cu ea, nu numai pentru că o seduce pe Ema, dar și pentru că soția lui e armeancă, iar legea lor nu acceptă o familie mixtă, pentru că e vorba de sudarea a două rase diferite, cu doi zei diferiți, cu două tradiții diferite. E o formă de necinstire.

Agitația, tensiunile plecării scot din țâțâni comunitatea evreilor și afectează și copii din curte. Aceștia nu cred că Abram și-a pierdut mâna în război. În replică, copiii lui Abram îi întreabă pe cei ai lui Șmeli în ce closet a stat ascuns tatăl lor în timpul războiului. Copiii îi terorizează pe feciorii lui Șmeli pentru nu sunt evrei adevărați. Șmeli este vocea evreului răzvrătit, gura care spune adevăruri dure: „Eu nu-s evreu?! Da, voi sunteți evrei? Voi niciunul nu sunteți evrei (...) În ’40 strigați că nu e țară mai bună decât Rusia, că vă ucide neamțul. Iar acum strigați că nu e viață mai bună decât în Israel”. Șmeli vrea să plece, dar nu pe „Pământul Făgăduinței”, pentru că nu crede că acolo, nitam-nisam, s-a construit Edenul: „Nici Moise nu le-a aruncat nimic și niciun fel de viață albastră. Dar de plecat trebuie, nu încape îndoială. De plecat din Uniunea Sovietică trebuie să plecăm. Toți vom pleca, până la unul. Aici viață nu vom avea”. Șmeli va provoca o dramă în propria familie: o va seduce pe cumnată-sa Ema și va pleca cu ea, lăsându-și soția și copiii.

Un personaj memorabil al curții este rusoaica Tanea, o femeie de 40 de ani, foarte iubăreață, care are opt copii făcuți cu bărbați de diferite etnii: tătar, georgian, leton etc., copii care stau toată săptămâna la grădiniță. Tanea este mustrată pentru aventurile și lipsa de grijă pentru copii până și de suratele ei rusoaice. Tanea însă are un vis – să facă 16 copii, câte unul pentru fiecare republică, rusoaica, sugerează ironic autorul, habar n-are câte republici surori are în componența-i URSS.

Evreii nu văd cu ochi buni destrăbălarea Tanei, așa cum și Petrache îi va spune fiicei Cristina că Tanea nu se teme gura lumii, întrucât ea poate pleca spre Ural sau la țelină, dar Cristina n-are unde, or, țara (RSS Moldovenească) e mică. Rușinea, zice, Petrache, „ține de omul mic, și nu de ruși, care-s mulți”.

Opusul Tanei este Elvira, fiica de șaisprezece ani a lui Grișman, posesoarea unei frumuseți orbitoare, dar și a unor calități morale ireproșabile. Ea ilustrează mitul evreicelor frumoase, elegante. Elvira este iubită de toată populația curții, fiind dezmierdată „Evreica noastră”. E singura care nu trăiește febra pregătirilor de plecare. Fire sensibilă, este marcată de povestea Itei, spusă de Golda, tânăra evreică care s-a sinucis ca să nu fie siluită de soldații nemți. Atunci când a află că ar putea fi percheziționată corporal de către grănicerii și vameșii sovietici, Elvira se sinucide.

Stând pe bagaje, evreii poartă o discuție despre felul de a fi al rușilor. Gherșcovici îi numește „porci”, în schimb, Golda consideră că s-ar putea găsi oameni buni și printre ei. Rușii care locuiesc în curte sunt pictați în culori negre.

Aceștia au psihologia „eliberatorilor” care au rămas/venit în „Solnecnaia Moldavia” ca să huzurească. Ei manifestă dispreț față de băștinași: „Mî vas osvobodili, mî podneali vașu economicu”.

Rusul Jora ar vrea ca moldoveanul Filaret, angajat la Academie, necăsătorit, să-i cedeze odaia (ei locuiesc împreună într-un apartament cu două camere), din motivul că: „Noi i-am eliberat, iar el, mare filosof, locuiește singur într-o cameră!”.

Un alt personaj dezagreabil este generăleasa, o bârfitoare care se ceartă cu Petrache, somându-l pe acesta să-i recunoască meritul că l-a eliberat. Supărată pe mâța lui Petrache (autorul exultă aspectele grotești ale existenței), va scrie denunțuri la toate instanțele, fiind gata să ajungă și la Moscova după dreptate.

Prin contrast, apare în curte rusul bun, un oaspete al lui Filaret, venit de la Academia din Moscova, coborât parcă din romanele marilor scriitori ruși.

Amicul lui Filaret, o portavoce a autorului, spune justițiar cuvinte grele despre rușii din curte și nu numai: „Aceștia nu-s ruși. Rușii care nu trăiesc în Rusia nu-s ruși. Nici limba lor nu-i rusească, nici sufletul nu-i rusesc”. El devine avocatul moldovenilor, insistând ca rușii să trăiască în Rusia, moldovenii în Moldova, georgienii în Georgia și dacă vor să cunoască lumea, să vină pentru o săptămână-două și apoi – acasă. Oaspetele moscovit zice că și evreii sunt la fel, întrucât și aceștia caută să trăiască unde-i mai bine, mai ușor: „Au fugit din Ierusalim de greu, au fugit de nemți, au venit în Moldova că-i bine, în URSS, acum fug la bine în Israel”.

Filaret se lamentează că rușii, deveniți toți șefi, au urcat pe grumazul moldovenilor. Înregistrăm aici o consonanță cu poeziile Oaspetele nepoftit și Înstrăinare, din volumul Săgeți al lui Petru Cărare, apărut în 1972 și dat imediat la topit.

Finalul romanului e unul simbolic. Petrache urmărește cu interes sporit pregătirile vecinilor, temându-se să nu plece „spurcații ăștia de evrei pe neașteptate”. Evreii pleacă noaptea, cu câteva mașini, luând cu ei și cadavrul Elvirei. În locul lor vin alți locatari, ruși...

Petrache va rămâne cu numeroasa sa familie în singura odaie, pentru că rușii îi spun cu insolență: „Noi am luptat! Am eliberat pământul acesta!”.

Cum în RSS Moldovenească n-a existat samizdatul, un roman cu o asemenea tematică explozivă n-avea cum să apară în 1974, și nici mai târziu.

Nicolae Esinencu este scriitorul care a iubit adevărul și literatura până la durere. Romanul Evreii e o demonstrație polemică (și acidă pe alocuri) a unor lucruri temerare, o imagine simptomatică a pulsiunilor lumii interriverane sub comunism, pânză epică ce configurează dimensiunea înzestrării deosebite a acestui scriitor cu identitate.