MARELE NANU sau STEJARUL genealogic DICESCU

Recent, la editura EIKON din București, a fost lansat romanul-cronică MARELE NANU sau STEJARUL genealogic DICESCU, semnat de scriitorul Ion ANTON. Lucrarea documentar-artistică este dedicată dinastiei nobiliare basarabene Dicescu, avându-l ca personaj central pe Pavel Dicescu (1837-1909), moșier din Gălești, Strășeni, mareșal al nobilimii din Basarabia, deputat în Duma de Stat a Rusiei, membru al Consiliului Imperial, un mare apărător al drepturilor minorităților naționale din Imperiul Rus, în primul rând al românilor basarabeni. Personajul principal din „miezul” cronicii romanțate este anticipat de patru strămoși, începând cu Grigore Dicescu, logofăt la curtea domnească a lui Vasile Lupu, și urmat de șase descendenți: copii, nepoți și strănepoți, dintre care o menționăm pe fiica Anastasia Dicescu, organizatoarea și primul director al Conservatorului „Unirea” din Chișinău, soprană talentată care, în anii 1919-1925, a interpretat roluri principale pe scena Operei din Cluj. În perioada aceasta, s-a îndrăgostit de Anastasia... marele poet Lucian Blaga, proaspăt premiat de Universitatea din Cluj pentru piesa Zamolxe. Dar acest amănunt e un subiect aparte al romanului. Noi însă vă propunem un fragment consacrat luptei lui Pavel Dicescu cu regimul țarist pentru folosirea limbii române în școală, biserică și justiție.

... – Știai că, în 1906, Pavel Dicescu, ca președinte al Societății Culturale Moldovenești, a înaintat Ministerului Instrucțiunii Publice al Rusiei un memoriu referitor la deschiderea în Basarabia a școlilor cu predarea în limba română? intervine Speranța, personajul meu abstract, dar bine informat.

– Cum să nu știu? În arhiva bunicului Nichita am găsit acel memoriu publicat într-un ziar...

Speranța nu se lasă și continuă pe un ton oarecum zeflemitor:

– A fost scris în rusă... Vrei să-l citezi?

– Dar... Ura! Există și o copie în limba română! îi parez eu pornirea zeflemitoare, pentru că Speranța se preface a nu înțelege că Marele Nanu se adresa în rusă administrației imperiale țariste, ca să fie auzit și înțeles.

Ce le scria Pavel Dicescu diriguitorilor ruși? Hai să citim în continuare câteva fragmente din acel memoriu, traducerea din limba rusă în română aparținând lui Ion Pelivan, militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, membru al Sfatului Țării și promotor activ al unirii românilor:

„Procentul populației moldovenești din Basarabia este de 75-80 la sută, dacă nu mai mare. La început, după alipirea la Rusia, în Basarabia nu era nicio școală. Astăzi, bineînțeles, școli avem. La data de 1 ianuarie 1905, luând în considerație târgurile și satele, s-au socotit 758 de școli. Dar între ele nici una moldovenească. Cu toate acestea, poporul, ca și înainte, nu vorbește rusește și aceasta îi creează în școală, ca și în justiție, ca și în alte instituții oficiale, greutăți de neînlăturat. Cine trăiește în satele basarabene a putut să vadă moldoveni care citesc rusește destul de repede, dar care nimic nu înțeleg din ceea ce citesc. Această tristă situație a analfabetismului în Basarabia rezultă din aceea că școala primară trebuie să lupte cu piedici neînlăturabile, ca predarea necunoscutului prin necunoscut. Aceste triste rezultate nu sunt surprinzătoare: limba gândului poporului, precum și a traiului său, a rămas cea moldovenească, iar limba școlii și a bisericii este cea străină și neînțeleasă. De aceea, credința și știința sunt străine Basarabiei țărănești. Politica de rusificare forțată a adus la ură și dispreț pentru tot ce, în mod nefiresc, se oferă în școală ca spirit rusesc și cultură rusească. Școala rusă a fost aceea care a cultivat ura și indiferentismul, din care a crescut curentul de astăzi, lipsit de patriotism. Dacă Rusia până astăzi nu este iubită în provinciile mărginașe, cauza este că ceea ce s-a prezentat acolo ca rusesc nu merită niciun fel de iubire și, în realitate, nu a fost esența spiritului rusesc sau a concepției rusești de stat. Temelia culturii, prima condiție a progresului este predarea în limba maternă, singura limbă înțeleasă. Ca orice organism, întra-adevăr vital, limba moldovenească, insesizabilă, nebiruită și de nedezrădăcinat, s-a păstrat intactă în mijlocul populației basarabene. Ea este motor puternic, un fond enorm de energie potențială pentru viitoarea dezvoltare culturală a provinciei. Această limbă se poate utiliza și trebuie utilizată, dar în mod precaut, cu mâinile libere și iubitoare, pentru a dezvolta această putere în chip just și pentru a-i da direcția cuvenită. Altfel, alții vor utiliza această forță inepuizabilă a energiei naționale. Altfel, alții vor îndruma-o în albia tăinuită, îngustă, cotitoare și subminătoare a revoluției. Și atunci energia națională va seca, cheltuindu-se în luptă iregulată și aducând numai rău și nenorocire. Și noi deja vedem mugurii răi ai acestei posibilități. Propaganda revoluționară în Basarabia se silește a fi pe înțelesul norodului, vorbindu-i-se în limba lui firească și cunoscută. Promisiunile irealizabile, în chip ispititor, i se cântă prin sunetele materne moldovenești. Anume în această limbă s-au tipărit diferite foi periodice și episodice ale propagandei din stânga (traducerile manifestului de la Vîborg, gazete etc.). De aceea, dialectele alogene din provinciile mărginașe ale Rusiei, ca niște unelte culturale de o putere incomensurabilă, trebuie să capete libertatea necesară”.

– Câtă dragoste sinceră față de limba română, chiar dacă o numește diplomatic „moldovenească”, pentru a adormi vigilența rușilor!, observă, de data aceasta sincer entuziasmată, Speranța.

– Într-adevăr, „Marele Nanu” era un iscusit diplomat, un intelectual care conștientiza limitele posibilului și dorea din tot sufletul să ocrotească în mod real și eficient neamul din care se trăgea, aprob eu.

Vreau să-ți amintesc, iubite cititor, că bunicul Nichita mărturisea ceva mai sus, încă pe la începutul dezvăluirilor sale, că Nanu Pavel avea și talent de scriitor. Dar, chiar dacă n-a lăsat altă operă decât o descriere a arborelui genealogic al Diceștilor în manuscris, el n-a renunțat definitiv la creație. Dimpotrivă, Pavel Dicescu s-a manifestat (altfel nici nu se putea!) și în domeniul publicisticii. În numărul din 16/29 octombrie 1905 al ziarului chișinăuian „Bessarabeț”, el a publicat articolul intitulat Câteva cuvinte în legătură cu apropiatele alegeri în Duma de Stat. Pe lângă alte probleme sociale pe care le-a abordat, Pavel Dicescu s-a referit și la problema națională din cadrul imperiului acvilei bicefale, menționând următoarele idei:

„Observând în structura statului rus o diversitate mare sub aspect confesional, social, etnografic, birocrația noastră a apreciat această diversitate drept un element periculos pentru stat, de aceea a și hotărât să-l suprime repede și fără rămășiți, de dragul uniformității orânduirii de stat și uniformității naționalității – a celei rusești. Din lipsă de forme culturale superioare de stat, birocrația a găsit necesar să aducă Rusia la același numitor cu ajutorul gramaticii rusești și alte șabloane asemănătoare fără viață. Ca urmare, s-a produs o mare amărăciune, rămânând aceleași deosebiri etnografice și de altă natură, dar umilite și iritate, o slabă conexiune dintre părțile imperiului și o indiferență generală față de soarta statului. Odată cu renunțarea la asemenea teorii și redarea drepturilor pe care le au minoritățile naționale de la natură, de la Dumnezeu, va dispare de la sine intensitatea problemei naționale. Este necesar să se înceteze de a privi la naționalități ca la obiecte pasibile de suprimat, iar naționalitățile nu trebuie să degenereze în partide politice, întrucât lor atunci le fuge de sub picioare terenul natural și legal și ele trec în sfera aventurilor politice. Privarea unei naționalități de dreptul de a-și dezvolta gândirea și sentimentele în limba maternă, propunându-i în schimb gramatica rusească, este echivalentă cu încetarea completă a dezvoltării ei intelectuale și spirituale”.

... Parcă-l aud pe bunicul cum povestea patetic, cu date concrete de prin ziarele timpului:

– Atitudinea patriotică și curajoasă în abordarea problemei naționale a determinat Adunarea Zemstvei Guberniale a Basarabiei să-l aleagă, la 25 martie 1906, pe Nanu Pavel membru al Consiliului de Stat al Imperiului Rus...

– Atât de puternic era simțul patriotic al nobilimii basarabene?!, l-am întrerupt eu, mirându-mă sincer, în timp ce bunicul prinse a răsfoi, nervos, un ziar îngălbenit și bănuiam că va urma o relatare importantă și neplăcută totodată.

– Nu toți ca unul erau patrioți, căci nu există pădure fără uscături, răspunse cu tristețe în voce bunicul, apoi reluă: – În legătură cu alegerea lui Nanu Pavel în această înaltă funcție imperială, ziarul chișinăuian „Drug”, al cărui redactor-editor era monarhistul Pavel Crușevan, prieten de odinioară al nanului, a informat cititorii de limba rusă că, la 25 martie, și-a desfășurat lucrările Adunarea Extraordinară a Zemstvei Guberniale a Basarabiei, convocată pentru alegerea unui membru al Consiliului de Stat din partea zemstvei basarabene, adunare prezidată de Pavel Dicescu, mareșalul nobilimii din județul Chișinău. Dintre cei trei candidați propuși pentru această demnitate – G.N. Krupenski, C. T. Cazimir și P. V. Dicescu – cele mai multe voturi le-a întrunit Pavel Dicescu...

Apoi, găsind rândurile pe care le căuta în ziarul din fața sa, bunicul se întoarse spre mine și zise revoltat, traducând din rusă în română:

– Iată cum comenta ziarul această alegere: „Consiliul de Stat va câștiga în persoana lui P. V. Dicescu un românofil fervent, care, se prea poate, foarte energic va simpatiza cu toate autonomiile, începând cu autonomia Basarabiei, deși, după părerea noastră, ar fi mai loial de-a dreptul să fie ridicată problema privind alipirea Basarabiei la România”.

La prima vedere, ar părea că este o caracterizare pozitivă a patriotului Pavel Dicescu. În acel context politic imperial însă, era un comentariu de-a dreptul sarcastic și foarte dăunător mișcării naționale din Basarabia. Adică, pe de o parte, Crușevan da în vileag concepțiile patriotice naționaliste ale lui Dicescu, iar, pe de altă parte, îl prezenta drept un om periculos politicii naționalismului velicorus al Consiliului de Stat.

– Nu-i destul că furiosul Stolâpin a pornit să reprime violent mișcările naționale din periferiile Imperiului Rus, iată că și tu, român de-al nostru, torni gaz pe foc!, porni să-l mustre Dicescu pe Crușevan, imediat cum trecuse pragul redacției ziarului „Drug” .

Se cunoșteau de multă vreme. O perioadă au fost chiar buni prieteni. Deseori își împărtășeau cu sinceritate opiniile privind situația basarabenilor. Nu o singură dată au polemizat „la cuțite”, totuși căzând mai apoi de comun acord că este absolut necesar să fie utilizată limba română în școală și în biserică, iar rusa să fie doar limba oficială a administrației țariste. Dar, de la un timp, Pavel Crușevan abandonase cercul pro-național moldovenesc și trecuse în tabăra pro-rușilor monarhiști. Cine ca cine, dar agerul Pavel Dicescu observase imediat această schimbare.

– Eu, stimabile Dicescu, nu pot ignora realitatea politică actuală, începu Crușevan să răspundă la reproșul amicului său de cândva. Nu vezi cum se zbate guvernatorul Alexei Haruzin să pună stavilă răspândirii românismului în Basarabia?

– Păi, el are dispoziție de la Sankt Petersburg! Dar pe tine cine naiba te obligă să fii contra consângenilor tăi? se aprinse proaspăt alesul în Consiliul de Stat al Imperiului Rus.

Crușevan luă o mică pauză de gândire, apoi, galben la față de mânie, izbucni:

– Cum crezi, a fost incendiată întâmplător tipografia ziarului „Basarabia” al lui Stere? Oare au fost confiscate accidental mai multe numere ale acestui ziar pro-român? Eu nu vreau să pățesc la fel cu ziarele mele rusești „Drug” și „Bessarabeț”...

– Mai ales, când ele sunt finanțate clandestin de Jandarmeria Gubernială!, i-a tăiat-o prompt Pavel Dicescu.

„Uite, bărbosul naibii, știe și acest lucru”, gândi cu răutate Crușevan, apoi aruncă ultimul său argument:

– Nu mă finanțează jandarmeria, ci deputații noștri din Duma de Stat. Pavel Krupenski și Nicolae Șoltuz mă susțin cu bani.

– E clar cu tine!, răbufni supărat Pavel Dicescu. Dacă te-ai înhămat cu alde Șoltuz, înseamnă că ai trecut definitiv în tabăra șovină a naționaliștilor velicoruși, care ne consideră pe noi, moldovenii, popor de mâna a doua și trâmbițează întruna că Rusia este doar pentru ruși. Halal de așa prieteni ca tine!

După această discuție aprinsă, relațiile dintre Dicescu și Crușevan au devenit mai mult decât glaciale. Totuși, sprijinit consecvent și cu ardoare de aripa moderată a nobilimii național-democrate, Pavel Dicescu a continuat să fie membru al Consiliului de Stat și la începutul lunii februarie 1907, când s-au desfășurat alegerile în Duma a II-a de Stat a Rusiei. Concomitent, în Basarabia el era mareșal gubernial interimar al nobilimii și mareșal al nobilimii din județul Chișinău. Pe lângă aceste funcții, Pavel Dicescu mai era și președinte al Comisiei Științifice Guberniale a Arhivelor Basarabiei, avându-l ca adjunct pe istoricul Ioan Halippa, fratele mai mare al lui Pantelimon Halippa, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România, președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918...

Speranța nu poate răbda și, reamintindu-mi că se aține mereu în preajma mea, intervine cu o îndreptățită concluzie:

– Având în jurul său asemenea înaintași ca Pavel Dicescu și Ioan Halippa, nu-i de mirare că tânărul Pan Halippa s-a „contaminat” de patriotism și s-a dedat cu trup și suflet cauzei naționale a basarabenilor.

...Stimat de nobilii basarabeni pentru înțelepciune nativă și devotament sincer față de cauza națională a băștinașilor, susținut activ de către ei, Pavel Dicescu a desfășurat, în anii 1908-1909, o activitate curajoasă, chiar eroică, în funcția de membru al Consiliului Imperial, străduindu-se să ia apărarea națiunilor mici. El era admirat de reprezentanții naționalităților „periferice” pentru lupta sa contra politicii de rusificare forțată. Curios lucru, însă argumentele și tezele lui „naționaliste” erau luate în seamă de intelectualii ruși, iar promotorii Revoluției din Februarie și, mai ales, acei ai așa-zisei Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, chiar s-au înarmat cu ele pentru a cuceri simpatia minorităților naționale.