Hora este neam cu ora?; De la ce cuvânt provine „per” din „perne” și „perine”?; Nu cumva îndemnul „scoală!” a dat naștere la „școală”?

Hora este neam cu ora?

incitantă întrebare –
„Hora este neam cu ora” –
spun izvoare literare.
 
Hora – presupun că știi –
este dansul ce adună
bătrâni, tineri și copii,
să danseze împreună,
într-o săltăreață roată,
făcând pașii toți odată.
 
Cele 60 de minute,
care numără o oră,
poartă nume similare-n
șapte limbi mai cunoscute
(presupun că în mai multe...)
Vi-l redau pe fiecare:
orë e în albaneză, în română este oră,
în italiană – ora, iar în spaniolă – hora,
tot așa în portugheză,
heure răsună în franceză
şi hour e în engleză.
 
S-ar putea din limba greacă
ora - hora să se tragă:
În vremurile pomenite
în povești, legende, mituri,
zeițele de anotimpuri
au fost hore denumite,
căci participau la hore
urmărind pe dansatorii
care le cereau de toate:
belșug, ploi, fertilitate...
 
... Dau o fugă în trecut
să văd cum s-au petrecut
lucrurile menționate...

Stă un simplu ceas solar
pe un loc orizontal:
o prăjină-n centru-nfiptă
și marcaje-n roată strictă.
Are loc un ritual:
mamă, tată, frate, soră
și prieteni, și vecini
(care încă nu-s creștini)
se rotesc ritmic, bătând
cu picioarele-n pământ
și strigând și chiuind,
ca să îi audă zeii,
le vorbesc, apoi, cerând
sănătate la părinți,
să-i ferească de toți răii...
spun și alte rugăminți
toți ca unul, rând pe rând.
 
Dansu-acesta, unul sfânt,
îndrăgit de-al meu popor,
denumit apoi și horă,
cam cât credeți că dura?
Poate că exact o oră –
până umbra se muta
la marcajul următor.
 
După câteva milenii,
moldovenii și muntenii,
ardelenii și oltenii,
tropotind și chiuind,
dar și strigături zicând,
se învârt și azi în horă,
bătrâni, tineri și copii,
pe la nunți și cumetrii.
Iureșul nebun al horei,
poate să dureze ore –
doar se schimbă dansatorii,
căci e greu mai mult de-o oră
să dansezi cu foc o horă,
de aceea, pasămite,
acea oră și cu hora
sunt cuvinte înrudite...

De la ce cuvânt provine „per” din „perne” și „perine”?

Stau în voie, rezemată
de o pernă decorată
cu-ornamente naționale,
și îmi vine dintr-odată
o năstrușnică-întrebare:
În ce timpuri abisale
a fost confecționată
prima pernă, perna moale?

După multă studiere,
am ajuns la o-ncheiere:

În epoca pietrei, încă,
oameni-și ciopleau în stâncă
un loc drept – un fel de vatră,
relaxării destinată;
și, din lemn sau tot din piatră,
modelau o pernă... tare,
iar în ea scobeau un loc
pentru părul strâns în coc –
pe atunci, mai fiecare,
avea păr bogat și mare.

Într-o zi, un individ,
alergând, la vânătoare,
după niște căprioare,
dintr-odată, s-a trezit
că i-i părul încâlcit
într-un măceș din calea-i
și rămase... priponit!

Omul, foarte mâniat,
frecă două bețișoare,
obținu o flăcăruie
și-și pârli părul bogat,
ca să scape de prinsoare.

Seara, se culcă în pat...
Unde-i părul? Părul nu e!
Ce să-și pună-acum sub cap?

A ieșit, a adunat
niște iarbă mai uscată
și apoi a-ndesit-o
într-o piele jerpelită –
prima pernă moale-i gata!

Dimineață, doi vecini
l-au privit și-au prins a râde:
– Prea arăți caraghios!
El le-a spus: – Nu sunt frumos,
dar acum putea-voi prinde
animale și prin spini –
păru-i scurt, nu mă anin!
Și... m-am odihnit din plin
inspirând miros de fân...
Vă îndemn, faceți și voi...
– Ce să facem?
– Perne moi!
– Perne moi?!... grăiră-ortacii.
Dar de ce să nu ne facem?!
Suntem harnici amândoi,
pletele ni-s lungi și grele,
vor fi bune, de le tundem,
niște piei de lup să umplem,
și-apoi să dormim pe ele...

Iată-așa au apărut
alte două perne moi!
Cum se-ntâmplă pe la noi,
vestea părului cel scurt
și a pernelor din piei
s-a împrăștiat, e-hei!...
Și pe toată geografia
a-nceput pernomania.

...Unii, ca să-și facă perne,
îndesat-au, în piei, pene...
Și există un temei
că aceste-au fost femei,
fiindcă ele jumuleau,
migăloase, răbdătoare,
tot felul de zburătoare,
pe care le aduceau
soții, de la vânătoare.

Alții însă le-au umplut
cu ce-n preajmă au avut,
cum se povestește,-n glumă,
într-un cânt de voie bună:
„Douăzeci de perne moi,
toate pline cu gunoi,
douăzeci de perne mari,
toate pline cu țânțari,
douăzeci de perne mici,
toate pline cu furnici...”

... Îmi imaginez o scenă
în epoca mea, modernă...
Market specializat.
Intru să procur o pernă
și văd șirul prezentat,
astăzi, mult evoluat:
perne-umplute cu bumbac,
sau cu lână, puf ori pene,
sau cu rumeguș de lemne,
cu talas de pin, de brad,
sau cu aer (airbag),
perne cu mătase, latex,
cu spumă memoratoare,
cu burete și cu fibre,
perne joase, perne-nalte,
perne-nguste, perne late,
perne moi, de forme simple
(pătrate, dreptunghiulare),
perne-flori și perne-soare,
multe perne-inimioare...

Pernele pot fi alese
în funcție de interese:
ortopedice, cu sare,
sau cu sâmburi de cireșe,
cu bile de silicon...
pentru cap, pentru picioare,
pentru somn în avion,
pentru mers pe cal, călare,
pentru pisicuța dragă,
pentru pici, pentru gravide,
pentru cei care se roagă,
perne pur decorative...

Cum în sala de vânzare
nu-i înghesuială mare,
pentru ca să-i fac atenți
pe clienții cei prezenți,
am „scăpat” niște monede:

– Dragi prieteni, vreau să spun
că o pernă-i lucru bun...
Știu că multă lume crede
că din „pene” vine „perne”
și o fi adevărat,
căci, precum am studiat,
din sanscrită (1), plus latină (2),
avem termenul „perină” –
(1) „pero” (pană) și plus (2) „ină”,
(care-nseamnă fabricat).

... Dar și „peri” (1), cu-același „ină” (2) –
din română (1), din latină (2),
compun termenul „perină”.
Ignoratul „i” dispare
(au pățit așa și alte
sunete neaccentuate,
neavând roluri principale
în cuvintele formate).

Nu știm dacă-ntr-adevăr
„pernă” vine de la „păr”...
(poate fi și de la „piatră”,
care, în franceză,-i pierre!)
Nu știm, dar putem admite,
judecând că înainte,
„perna”-piatră de pe vatră
avea dăltuit un loc
pentru părul strâns în coc!...

Asta-i toată poezia
cu pernele și pernomania.

Nu cumva îndemnul „scoală!” a dat naștere la „școală”?

„Hai, copile, haide scoală,
fiindcă ai de mers la școală,
du-te, du-mami și învață!”
venea mama să îmi spună
cândva, dis-de-dimineață.

Eu mă întrebam întruna:
„Nu cumva îndemnu-acesta
de trezire, dezmorțeală
a născut cuvântul «școală»,
iar, ulterior, «sculare»
l-a creat și pe «școlarii»?”

Devenind puțin mai mare,
am deschis dicționare
și-am găsit trei sinonime
pentru verbul „a scula”,
care merg la fel de bine
și pentru „a învăța”.
Verbul „a (se) deștepta”,
corespunde chiar perfect:
„Scoală, să te faci deștept –
te deștepți, de mergi la școală”.
„A urca”, „a (se) înălța” –
eu mi le explic așa:
poți fi în ascensiune –
urci pe treapta socială
și te-nalți în ochii lumii,
dacă ai și tu o școală.
De aceea, putem spune
că acei numiți „școlarii”
sunt pe treapta de sculare,
deșteptare, înălțare.

Dar savanții informează
„școala” are altă bază:
vine din latină – „schola”,
sau din greaca veche – „scholé”
și era la început
un loc, spațiu cunoscut
unde se-ntâlneau doar culții,
pentru agere discuții.

Mai târziu, părinții care
vedeau că odrasla lor
nu le este de-ajutor
la munci simple, ordinare,
însă-i place să asculte
conversații vii, profunde,
ca să nu șadă degeaba,
o lăsau acolo unde
se-adunau persoane culte
și plecau grăbiți la treabă.

În urma descoperirii
convenabilei soluții
ce constă în contopirea
oamenilor înțelepți
cu necopții descendenți
ai diverșilor lor semeni,
spații largi pentru discuții
au ajuns, peste o vreme
locuri pentru instruire.

Azi, cu-atâtea instituții,
destinate instruirii,
în întreaga omenire,
n-ai motiv de trândăvire!

... Hai, copile, haide, scoală
și grăbește-te la școală!