Cine e dușmanul poporului?

Mi-a semnalat cineva și am citit pe ecranul computerului un text care începe așa:

• România este pe locul 2 în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează, 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație;

• am pierdut 40 000 de medici (2007-2017), 84 000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare (61% femei);

• suntem sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada.

Sunt sigur că mulți, foarte mulți dintre dumneavoastră, care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri, ați avut de pătimit, și încă mai aveți, de pe urma jigodiilor care au creat această tragedie națională. Dar asta nu a început după căderea comunismului, ci doar s-a amplificat. Încă din comunism, barcagiii dădeau găuri în barca țării noastre. Oricare dintre dumneavoastră a trăit personal sau a văzut și poate povesti întâmplări asemănătoare cu ceea ce vă povestesc mai jos:

Cum așa, să exmatriculeze din Universitate un student conștiincios, tocmai în preajma examenului de stat? Asemenea exmatriculări se făcuseră deseori, însă doar în primii trei ani, sub Gheorghiu-Dej. Dar acum eram sub Ceaușescu, în primăvara anului 1966. Ne-au convocat pe toți studenții din anul cinci la o ședință UTM pentru niște noi excluderi. Ceremonia exmatriculării se desfășura astfel: în amfiteatru stăteau în prezidiu, la o masă lungă, acoperită cu o pânză roșie, niște imbecili. Unul dintre aceștia ne informa că studenții Cutare, Cutărescu și Cutăriță erau dușmanii poporului și începea să îi denigreze cu fraze clișeu, lipsite de sens logic și de realitate. Apoi întreba care dintre noi mai voia să ia cuvântul. Se ridicau unii din amfiteatru, desigur instruiți dinainte, și repetau cam aceleași cuvinte, ca o placă de patefon stricată. După asta, cei din prezidiu mai numeau pe cineva dintre noi să ia cuvântul. Dacă ăla, în loc să îi denigreze, cum era obligatoriu, îi apăra sau chiar dacă nu deschidea gura de speriat ce era, atunci și el era dușman al poporului. Apoi se trecea la votarea sentinței de exmatriculare a dușmanilor poporului. Dacă vreunul din amfiteatru vota contra sau se abținea, era și el dușman al poporului și era exmatriculat. Pentru exmatricularea studentelor, era mai simplu. Prezidiul ne informa că erau exmatriculate pentru imoralitate și urma direct trecerea la vot. Imorale erau considerate cele mai cuminți și mai serioase fete, care probabil că refuzaseră să fie batjocorite de cei ce dețineau puterea politică în Universitate. Sau poate că mama acelei fete refuzase să se culce cu cineva din puterea locală, iar acela informase cadrele de resort de la Universitate că acea studentă era dușman al poporului, întrucât era fiică a unei mame, care ea însăși era dușman al poporului. Prezența la aceste ședințe pentru excluderi era obligatorie. Cine era absent era dușmanul poporului. Eu băgasem de seamă că unii colegi sau colege nu veniseră niciodată la aceste adunări și totuși nu fuseseră considerați dușmani ai poporului și exmatriculați. Eu – care fusesem arestat și anchetat de Securitate pe când eram minor – îmi dădeam seama că respectivii colegi și colege de facultate erau informatorii Securității.

Adevărații dușmani ai poporului român erau jigodiile care îi acuzau pe oamenii corecți că ar fi dușmani. Ca hoții care strigă: „Prindeți hoțul!” Asta era o jalnică strategie marxist-leninistă pentru a elimina oamenii corecți din competiția socială și să îi înlocuiască cu lichele. Nu pot eu defini comunismul, dar am văzut cu toții că a răsturnat valorile, atât intelectuale cât și morale, și a promovat nulitățile, canaliile și profitorii de pe urma sistemului. Dar ce, în capitalism nu este la fel?

De data asta, la ședință, în pragul examenului de stat, am fost informați că dușmanul poporului era colegul nostru Sfăt Ioan. Cum tocmai el, care era cel mai serios, mai conștiincios și mai exemplar student? Înainte de a intra la facultate, el fusese muncitor la combinatul siderurgic de la Reșița. Oțelar. Sau parcă muncise la un atelier de reparații a vagoanelor la CFR, la Arad. N-are importanță. Deci intrase la facultate în procentajul de 90% din locuri rezervate celor cu originea socială sănătoasă. Ce aveau să-i reproșeze unuia cu origine muncitorească? Desigur că experiența anilor grei din industria grea îl făcuseră de era mai serios și mai conștiincios decât toți. Era tot timpul la sala de lectură a Universității, cu nasul în cărți și niciodată la vreun spectacol, la vreo distracție sau altă pierdere de timp. Singura lui distracție era la antrenament la clubul sportiv CFR. El era campion regional la box. Nu invita pe nimeni să vină când avea el vreun meci de box. Eu am observat că el era extrem de prudent și refuza să-și facă prieteni. Eu la fel, mă feream de prieteni ca de dușmani. Eram pățit. Din moment ce Sfăt nu avea prieteni, atunci pe cine deranjase el, de voiau să-l exmatriculeze din universitate? Pe ce motiv îl considerau dușmanul poporului? Am presupus că tocmai seriozitatea și conștiinciozitatea lui li se părea suspectă și deranja pe cineva, care o fi gândit cam așa: În ce scop este așa de serios și conștiincios? Ce urmărește cu asta? Nu cumva uneltește să răstoarne guvernul?

Un imbecil din prezidiu ne-a informat că Sfăt Ioan era dușmanul poporului și a recitat o serie de fraze fără sens. Apoi s-a uitat pe o hârtiuță și m-a numit pe mine să iau cuvântul. Nu mă cunoștea, nu m-a arătat cu degetul, ci a citit numele meu de pe hârtiuță. Deci primise sarcină să mă pună pe mine să vorbesc. A căzut cerul pe mine. Eram suficient de experimentat în situații dificile. Ritualul de inițiere a mea în viața adultă a început cu trezirea din somn de către patru ofițeri de Securitate în civil, care au spart ușa de la intrare și mi-au pus pistolul în piept. Tatăl meu de-al doilea, fost colonel din armata veche, s-a oferit să-l aresteze pe el în locul meu. El mai fusese ținut ani de zile închis pentru motive pe care nici el nu le cunoștea.

– Arestați-mă pe mine, că am mai fost arestat! Nu-l luați pe el, că e crud și n-o să supraviețuiască!

– Nu! De data asta arestăm copilul! Toată populația trebuie să treacă prin închisorile noastre.

Deci comandantul de Securitate Pupăză, care mă aresta cu ciracii lui, era conștient că eram copil. În același val de arestări, au ridicat mai mulți elevi și profesori sau preoți. Ne-au dus de la Caracal la Craiova. Acolo, am fost anchetat zilnic de către ofițeri de Securitate în uniforme sau în civil. Așa că aveam experiență să nu se vadă pe mine că îmi era frică. Acum, în anul cinci la facultate, într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că, dacă spuneam ceea ce gândeam despre colegul meu Sfăt Ioan, mă considerau și pe mine tot dușman al poporului. Mi-am dat seama că ăia planificaseră să mă scoată și pe mine dușman al poporului. Așa primiseră ordin. Am găsit soluția cum să scap din această încurcătură, fără să îmi calc pe conștiință. Rețineți formula, dacă cumva încă nu ați aplicat-o în situații dificile.

M-am ridicat și am spus răspicat:

– Da, colegul nostru Sfăt Ioan este dușmanul poporului.

Deci, nu negați, ci confirmați. I-ați băgat în cofă. Ăia din prezidiu au făcut ochii mari de uimire. Am priceput că nu s-au așteptat la acest răspuns. Am remarcat la ei un moment de derută. S-au privit între ei și nu erau mulțumiți de răspunsul meu. Așadar, mă numiseră așteptându-se că îl voi apăra, ca să treacă apoi la excluderea mea. M-au întrebat după ce mi-am dat seama că era dușmanul poporului.

– Toată lumea își dă seama de acest lucru.

– După ce își dă seama toată lumea? Și în ce fel se vede că e dușman al poporului?

– Păi toți, când vin la sala de lectură – unde întotdeauna e greu de găsit loc liber – în jurul lui Sfăt Ioan, pe o rază de câțiva metri, sunt locuri libere, din cauză că toți știu că el e dușmanul poporului. Care nu știe și vrea să se așeze în apropierea lui, nu se mai așază, pleacă, pentru că își dă seama că e dușmanul poporului.

– Și cum își dau ei seama așa repede că e dușmanul poporului?

– Păi fiindcă în jurul lui nu se poate respira, aerul din jurul lui e otrăvit și dușmănos.

– De ce e otrăvit?

– Păi, din cauză că trage tot timpul niște bășini dușmănoase.

Toți din amfiteatru au izbucnit în hohote de râs. Au izbucnit în râs chiar și imbecilii din prezidiu. Studenții râdeau și tropăiau. Până chiar și ăia din prezidiu se țineau cu mâinile de burtă și râdeau cu lacrimi. Studenții s-au ridicat și au părăsit aula în hohote de râs.

Ufff! Am scăpat de la ananghie. Ați reținut formula? Bagatelizarea prin umor.

În drum spre cămin, mă ajunge din urmă Sfăt Ioan, îmi pune mâna lui de oțel pe umăr și îmi mulțumește. Mi-a propus să vin la clubul lui și să facă din mine boxeur.

– Pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie să dai cu pumnul, a zis el.

N-am dat niciodată cu pumnul, ci am lovit cu cuvântul. Oricât de tare ai da cu pumnul, chiar dacă îl trimiți la podea pentru zece secunde, durerea îi trece. Dar o vorbă usturătoare poate să îl doară o viață întreagă. Pumnul nu ucide, dar cuvântul poate să ucidă.

Ulterior mi-au spus cei din redacția revistei „Orizont” că idioții de la UTM nu aveau nimic cu Sfăt Ioan, el era doar trambulina ălora ca să se ajungă la mine și să mă excludă. De ce? Iată de ce: Academicianul Gh. Ivănescu ceruse de la minister să înființeze un post pentru mine și se aprobase. Un alt profesor era nașul unui coleg de-al meu. Nașul avea nevoie de postul acesta ca să îl dea finului său. Finul obținuse întotdeauna notele maxime la toți profesorii, deși era o figură tristă, un nătăfleață, cu care nu vorbea nimeni. Așa își făceau profesorii servicii reciproce. Nașul aranjase cu organizația UTM să mă excludă din facultate, ca să poată da postul meu finului său. Sfăt Ioan era doar un pretext, ca să ajungă la mine. Nașul lui Nătăfleață nu a reușit să mă excludă, cu cozile lui de topor de la UTM. Imbecilii de la UTM nu au perseverat pentru a îl exclude pe Sfăt Ioan și nici pentru a mă exclude pe mine, deoarece nu primiseră această sarcină de la Securitate și nici de la partid, ci de la un profesor oarecare, ce nu era chiar un oarecare, ci un deținător al puterii în Universitate.

Așa profitau oportuniștii de sistemul politic, pentru a își atinge scopurile personale. Nașul a profitat de faptul că îmi era îndrumător la lucrarea de diplomă și a aplicat altă strategie. Nu a vrut să se uite la lucrarea mea pentru examenul de Stat. Mă amâna de pe o zi pe alta, deși se apropia examenul. Nu m-am putut prezenta la examen, din cauză că el nu a vrut să se uite la lucrarea mea. Fără examen de stat, nu puteam ocupa postul creat pentru mine. Nașul și-a împins finul în acest post. Am nimerit la coada listei pentru repartiții, după cei ce obținuseră cele mai mici note în toată facultatea și la examenul de stat. Am ajuns profesor de română într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe, cam actualul județ Covasna. Totuși, m-am bucurat că am scăpat de postul creat pentru mine. Nu îmi plăcea să fiu la remorca nimănui, nici chiar remorcat la academicianul ce îmi crease acel post. El mă remarcase pentru că scrisesem un articol despre o etimologie. Decanul voise să mă exmatriculeze pentru că eu propuneam o altă etimologie decât cea din Dicționarul Academiei. Toți profesorii votaseră cum voia decanul, numai academicianul m-a salvat, spunând că el era de acord cu etimologia mea. Ulterior mi-a publicat-o Academicianul Iorgu Iordan în revista Academiei, „Limba română” nr. 6, 1970.

Cei din redacția de la „Orizont” auziseră de porcăria pe care mi-o făcuse îndrumătorul. După un an de profesorat la țară, îndrumătorul iarăși, tot nu a avut timp să se uite pe lucrarea mea. Nu mai avea niciun avantaj din asta, dar așa îi plăcea lui, să îmi facă rău. Atunci, am dactilografiat-o fără să îi mai spun lui și am depus-o la secretariat. M-am prezentat la examenul de stat și l-am luat. Sper că ați remarcat ce trebuie făcut când vi se pun piedici: Treceți peste piedici! Treceți bariera pe deasupra sau pe dedesubt! Și nu așteptați un an, cum am așteptat eu ! Cei de la „Orizont”, revoltați de porcăria pe care mi-o făcuse îndrumătorul, mi-au publicat fragmente din lucrarea de diplomă în „Orizont” nr. 10, 1967, chiar în spațiul unde îndrumătorul ăla știa că era planificat să îi publice lui un articol. Frumoasă bucurie i-au făcut.

Îi sunt recunoscător celui care mi-a furat postul creat pentru mine, cât și colegului care l-a primit cadou de la nașul său. Aș putea să le precizez numele, însă nu aș vrea să mă înțeleagă cineva greșit și să creadă că fac atacuri la persoană și îi ponegresc. Dimpotrivă, chiar le mulțumesc și le sunt recunoscător. Datorită lor, eu am avut o cu totul altă viață, un parcurs cu mult mai interesant și care m-a îmbogățit sufletește. Toți cei care mi-au pus piedici și obstacole mi-au făcut bine împotriva voinței lor. Răul făcut de ei s-a întors spre binele meu și m-au împins spre mai bine. Nu am pentru ce să îi invidiez pe cei blegi din fire și protejați, care au primit totul servit pe o tavă de argint. Îi deplâng și îmi e milă de ei, pentru că nu se pot descurca singuri, fără ajutorul altora și fără șmecherii. Îi las să se mistuie în tristețea lor. Mă bucur pentru că am avut ocaziile pe care le-am avut, când rele și când bune, încât am murit și am înviat de mai multe ori și am luat-o de la capăt, de la zero. Am murit de atâtea ori, încât am devenit imun.