Despre apropiere și distanțare (I)

1. Introducere. Anul trecut, când a venit în România, papa Francisc a amintit vorbele părintelui Cleopa care spunea că sfârșitul lumii va fi atunci când nu va mai fi cărare de la om la om... Am propovăduit mereu apropierea dintre oameni, uniunea, unirea, liantul social. După treizeci de ani, schimbăm iar paradigma, vorbim zilnic despre distanțare... Este adevărat că n-am exagerat cu apropierea dintre noi (mă gândesc cât de repede și nemarcat de români a trecut anul 2018...), este drept că am mai trecut prin crize, dar în anul 2020 șocul produs de „covid” pare major, profund, pare să zguduie moduri de a fi, simți, gândi, acționa. Nu a prevăzut nimeni această criză? Sau nu au fost ascultați cu folos cei care au prevăzut-o? Sau au fost evitate discursurile neliniștitoare și promovate cele „apreciative” (care spun că un scop e ușor de atins dacă aspiri la el, că binele poate veni dacă credem în el, dacă suntem optimiști...)? Se poate să nu fi fost ascultați cei care au prevestit dezastre, să fi fost „luați la ochi” cei care „puneau în gardă” și promovați cei care organizau evenimente vesele, călătorii exotice, „emisiuni de vis”...

Actuala criză nu e prima din istorie. Acum e la scară mondială și cred că cere cu adevărat revoluționarea cadrului nostru de inteligibilitate¹. Cred că actuala criză „sanitară” se leagă de democrație și democratizare. S-a tot făcut apologia libertății individuale, a individualismului care poate deveni egoism, opus altruismului. Democrația este aplicabilă într-un teritoriu, în interiorul unor frontiere, iar piața (bunurilor, capitalurilor, muncii etc.) tinde să nu aibă frontiere. Dacă există piețe planetare (înafara cadrelor naționale), democrația nu e planetară (nu există un stat de drept planetar). Criza actuală nu este (cu mult) mai dificilă decât cea din 2008, de exemplu, de aceea unii cred că „ce-a fost mai greu a trecut”, alții spun că n-am ieșit din criză sau că nu vom mai reveni la ce-a fost... Adevărul e că nu știm cu certitudine ce va urma. Până una-alta, se reglementează (la mai multe nivele), scăderea economică se agravează, angajații se așteaptă la scăderea veniturilor, se consumă ceva mai puțin ... Unele țări fac reforme și se dotează cu instrumente de reglementare pentru un veritabil proiect nou de societate, alte țări nu pot ieși din ideea „sistemului societal complex”, „golem” fără intenție sau țintă... Ar fi posibil să se facă din actuala criza sanitară o oportunitate, dar comunitățile, societățile nu au cum „să scape basma curată” din ea dacă oamenii concreți nu înțeleg că-i privește pe toți bunăstarea tuturor, că munca e singura justificare a însușirii averilor colosale, că timpul care trece este singurul bun cu adevărat rar...

De câteva mii de ani ne trăim viețile în colectivități mai restrânse sau mai largi. În unele, evenimentele vieții cotidiene nu prezintă însemnătate, iar oamenii își pregătesc viitorul mormânt, post-existența, consideră faptele și evenimentele cotidiene „iluzii”. În altele, se acordă atenție și faptelor, evenimentelor, ca pe baza lor să se asigure „pacea socială”. Viața normală în societate poate fi dobândită dacă oamenii își câștigă „pâinea cea de toate zilele” „cu sudoarea frunții”, dacă promovează rațiunea și experimentarea, dacă dezvoltă comerțul, dacă ies din izolarea economiei naturale, dacă intensifică relațiile de apropiere cu semenii din alte societăți... Nu toți am înțeles că totul e pierdut dacă același om (sau același „corp de oameni”) face legile, execută rezoluțiile publice și judecă diferendele. Nu toți am înțeles că egalitatea condițiilor și mobilitatea socială pot face ca relațiile între oameni să se stabilească mai ușor, fără multă „etichetă”, că instituțiile trebuie să incite oamenii să se întâlnească, să coopereze, să se asocieze. În unele societăți, „iubirea e principiu, ordinea e bază, progresul e scop”, oamenii sunt liberi, dar știu că există grade de libertate, de autonomie, de independență, mai ales multă responsabilitate, în altele nu. În „jocul social” oamenii societăților normale se apropie unii de alții, comunică, fac educație, cultură, se organizează, fac politică, produc, își petrec timpul liber, participă la practici religioase, iar instituțiile sociale (familia, biserica, administrația etc.) „cooperează” pentru funcționarea normală a societății. De la o „solidaritate mecanică”, specifică societății în care oamenii erau asemănători până la identitate, am construit, în timp, în multe locuri, o „solidaritate organică” ca să nu mai împărtășim toți aceeași credință, mentalitate, care nu ni se mai impune cu aceeași intensitate. Nu mai resimt constrângerile sociale cei care-și joacă rolurile conform valorilor, normelor, regulilor în vigoare. Cine manifestă dispreț față de reguli, față de legi este scos înafara grupului, comunității (este exclus sau se autoexclude). Dar regulile sunt acceptate și se automențin atunci când sunt clare, acceptate, când se știe că și cei care constrâng pot fi constrânși. Nimeni nu ar trebui să fie mai presus de reguli, de lege, ca să existe o „ordine” socială...

2. Despre apropiere. Am destrămat dictaturi, facem câte ceva pentru a preveni apariția altora, facem unele eforturi de (re)construcție socială, economică, politică, pentru eradicarea unor forme de nedreptate. Populația părea, până de curând, să fi devenit mai determinată, cu mai multă încredere în sine și cu abilități de rezistență, de re-unire, de uniune, cu speranța unei societăți libere și pacificate, în plină (re)organizare. Oamenii nu pot fi ținuți permanent în ascultare și supunere... Grupurile non-guvernamentale și instituțiile, familiile, organizațiile religioase, asociațiile culturale, cluburile sportive, instituțiile economice, comerciale, sindicatele, asociațiile studenților, partidele politice, organizațiile pentru drepturile omului, societățile muzicale, literare etc. au devenit importante fiindcă indivizii izolați nu pot avea impact semnificativ asupra societății. Oamenii trebuie împuterniciți ca să nu fie doar pioni, victime, să-și crească încrederea și stima de sine, capacitatea de a identifica abuzurile (guvernanților), corupția, nedreptățile de orice fel și de a reacționa.

Am refuzat „balcanizarea”² (împărțirea țării sau a unei regiuni în multe și mărunte unități ostile) pentru a nu mai fi ridicate unele grupuri etnice sau religioase împotriva altora, pentru a nu mai fi favorizate unele regiuni în detrimentul altora. Am aclamat „americanizarea”³ care se referă la însușirea felului de a fi, de a se comporta al americanilor, am votat cu ambele mâini „europenizarea” fiindcă putem trece granițele fără verificări și putem găsi informații despre tot ce e european, fiindcă prin politica de coeziune se vizează reducerea disparităților și ajutorarea regiunilor rămase în urmă, se vizează reducerea decalajelor de dezvoltare în UE. Am fost mai puțin atenți și preocupați de ceea ce înseamnă cu adevărat „cetățenia europeană”, identitatea națională și valorile comune, caracteristicile culturale comune. Nimeni nu vede un „grup social românesc”, „societatea românească”, fiindcă acestea sunt modele construite de către „specialiștii științelor sociale și politice”, însă iubirea și respectul de sine și de celălalt, ura și deschiderea sufletească, conștiința colectivă sau lipsa ei, grija pentru celălalt sau indiferența față de el, schimburile reale sau fictive de cuvinte, de idei, bunuri, servicii, numai într-un asemenea grup sau o țară apar cu claritate. În copilărie am imitat, am reprodus ce fac alții, ni s-a sugerat ce să facem, ni s-a spus cum să ne comportăm. Apoi am aflat că e important să constituim grupuri, comunități funcționale, dacă vrem să ne îndeplinim aspirațiile, scopurile, interesele, că egalitatea facilitează interacțiunile, iar inegalitățile le îngreunează. Doar în grup participanții sunt interdependenți, comportamentul fiecăruia îl influențează pe al celuilalt, oamenii interacționează fiind intimi și apropiați (părinți-copii, soți, prieteni), apropiați (vecini, profesori și elevi). Numai în grupuri, comunități, atracția⁴ înseamnă sentimente, cogniții și comportamente (putând fi negativă sau pozitivă), și toate celelalte relații interumane sunt esențiale și importante pentru sănătatea fizică și mentală a membrilor. Oamenii pot suferi de depresie, anxietate, pot avea probleme de sănătate fără relațiile interpersonale, fără interacțiuni în grupuri. Cantitatea și calitatea relațiilor interumane permit dezvoltarea sinelui, a rețelelor sociale, a angajamentului, emoțiilor, culturii... Intersubiectivitatea face posibilă percepția comună a realității. Ca ființe individuale, putem cunoaște realitatea doar prin propriile noastre simțuri, deci realitatea fiecăruia e subiectivă. Realitatea socială este o înțelegere comună a ceea ce (ni) se întâmplă. Structura socială este construită din agregarea comportamentelor cotidiene. Modelele sunt imitate, repetate. Destrămarea intersubiectivității, separarea, distanțarea pot fi înspăimântătoare pentru oameni, fiindcă în viața socioumană cotidiană normală, oamenii s-au obișnuit să stea alături de alții, să-și cerceteze îmbrăcămintea, să se uite în ochii lor (cu o privire ostilă sau încrezătoare), să comunice, să acționeze laolaltă. Interacțiunile zilnice depind de ceea ce transmit prin intermediul corpului, feței, de ceea ce exprimă prin cuvinte. Oamenii fac schimb de informații și subînțelesuri prin mimică, prin gesturi, prin „limbajul corpului”. În unele societăți oamenii stau foarte aproape unii de alții în interacțiunile cotidiene, în altele, distanța intimă este de circa jumătate de metru, distanța personală este de aproximativ un metru, distanța socială este de 1,5-2 metri, distanța publică poate fi mai mare. Fără apropierea spațială (și măsurarea timpului, cronometrarea activităților cotidiene), grupurile, comunitățile, societățile nu ar putea exista. Interacțiunile cer „deschidere”, renunțare la „neatenția civilă”, pentru a produce impresii celorlalți, pentru a le urmări expresiile. Problema apropierii de ceilalți („să fim în rând cu lumea”, „să ne purtăm ca oamenii”) și a distanțării de ei se complică dacă e vorba de un grup de apartenență anume, de o comunitate izolată, sau de țările de referință cele mai diverse. „Definirea situațiilor” se obține prin interacțiunile cu ceilalți⁵. Etnometodologia lui Harold Garfinkel dezvăluie practici și raționamente care stau la baza acțiunii și interacțiunii. Nici cadrul acțiunii nu este definit în prealabil și stabil, spune Alfred Schutz, sociabilitatea umană ține de „nucleele de semnificații” care constituie motivele acțiunii (Georg Simmel a scris despre formele de sociabilitate, despre baza liantului social, socializare și cerințele vieții practice). Alți sociologi au insistat asupra importanței rutinelor⁶ (viața socială se bazează pe repetarea unor scheme de comportament de la o zi la alta, de la un an la altul; dacă facem o schimbare majoră în viața noastră se produce o modificare a rutinelor cotidiene, dar, urmărind să ne asigurăm un confort existențial, o „siguranță ontologică”, ne stabilim iar anumite obiceiuri, obișnuințe, „tabieturi”...)⁷. Antropologii, socio-psihologii se străduie să identifice factorii care influențează și dau sens și legăturilor de prietenie între adulți, între vârstnici (izolați, în carantină etc.). Teoreticieni sociali (precum, Fukuyama, 1995⁸) consideră încrederea esențială pentru producerea ordinii în societate, iar lipsa încrederii reciproce îngreunează acțiunile colective, reprezintă o pierdere economică, o pierdere pentru buna funcționare a sistemului politic⁹, dar încrederea reciprocă se construiește în timp, nu poate fi produsă la cerere și nu se menține prin „ordonanțe”...

Nu poate nimeni să ignore influența economicului în contextul transformărilor vieții socioumane actuale, dar nici mentalitatea. Mentalitatea e interpenetrată cu realul, cu istoria trecută, cu prezentul și face parte din condițiile și efectele (contradictorii ale) viitorului. Grupul depozitează „memoria colectivă”. Societatea nu este „ilogică”, „alogică”, „incoerentă”, deoarece, spunea Durkheim, conștiința colectivă stă deasupra contingențelor individuale și locale, reținând aspectul lor permanent, esențial. Numai că psihicul nu lucrează (doar) „la lumina zilei”. Frica, panica pe care le pot provoca unele „ordonanțe”, reguli, norme sociale nasc un „imaginar” care influențează comportamentul (individual și colectiv) și atunci, unii pot evada, alții se pot orienta spre utopii, spre lumi imaginare, spre „origini liniștitoare”... Toate persoanele, toate faptele istorice care pătrund în memoria colectivă se transformă în imagini, în simboluri, în morale. Realitatea și imaginarul transformă în „arhetipuri” evenimente, fapte, autori după ce se omit, se reduc, se pun în paranteză particularități, aspecte singulare. Conduitele, atitudinile, simțămintele pot fi determinate nu numai de condițiile (ne)(re)cunoscute ale vieții socio-economice, dar și de imaginile pe care și le fac oamenii despre realitatea în care trăiesc. Oamenii care ieri nu aveau nimic, iar astăzi au foarte mult se simt frustrați că nu au un anumit tip de mașină, de vilă..., mulți își imaginează că cei care au ajuns să aibă foarte mult sunt corupți, hoți... și așa se construiesc „dușmanii reformei”, „comploturile” etc. care provoacă bănuieli, iscă panică. Ceea ce credem poate determina ceea ce percepem ca real, poate determina „presimțămintele” a ceea ce putem face în realitate. Unele credințe sunt salutare, altele nesănătoase. O viață individuală construită pe baza unor opinii inadecvate sau eronate este sortită problemelor și necazurilor, o societate construită pe credințe inadecvate și eronate are probleme (noroc că și la nivelul societății „credințele pot fi schimbate”¹⁰...). Schimbările ce se produc în sensibilitatea, în reprezentările, în gândirea și imaginația individuală și colectivă articulate cu schimbările efective din realitatea vieții socioumane cotidiene trăite produc schimbări în viziunile asupra lumii, care produc schimbări în sensibilitatea, reprezentările, gândirea și imaginația individuală și colectivă... Realitatea s-a împletit cu legenda și trecutul (mereu reconstruit și restituit) transmis prin viu grai, prin predicatori, prin învățători, scriitori, ziariști, propagandiști, cu efectul „picăturii chinezești” asupra mentalului.

3. Despre aprop(r)ierea virtuală. Persoane și grupuri ale „societăților de consum” sunt influențate și informate de mass-media (filmul, televiziunea, radioul, ziarele, revistele, publicitatea, internetul și alte noi tehnologii informaționale și comunicaționale). Mai ales la ora actuală este mare influența lor asupra politicii, valorilor și idealurilor. Ele oferă modele de sex, gen, sfaturi privind moda, stilurile de viață, modele de comportament bun și rău, mesaje morale și ideologice etc., toate scăldate în cele mai diverse forme de divertisment (entertainment) popular... A fost criticată „industria culturală”, dar fiind controlată de imperative publicitare și comerciale, ea pătrunde până în intimitatea vieții private unde află care sunt gusturile ce „trebuie să fie în ton” cu cel dominant. Proliferarea NTIC¹¹ a produs subiecți fragmentați, estetizați, cufundați în priveliști, sunete, spectacole ale „satului global”. Farmaciile și mall-urile oferă din abundență lucruri de cumpărat celebrate prin campanii publicitare care le dau aură magică, divină. Anumite mașini, haine semnifică acum poziția în ierarhia societății consumului. Cei ahtiați după lux primesc recompense ademenitoare. George Ritzer scria despre „macdonaldizare” (1996) pentru a marca accelerarea influenței rațiunii instrumentale prin raționalizarea modelului de consum. Doar fundalul sociocultural și diferențele dintre tiparele de consum fac să fie multiple traiectoriile procesului de macdonaldizare, spunea el¹². Influența „culturii consumului” schimbă identități prin intermediul „spațiilor pentru consumatori” (în centre comerciale, gări, autogări, aeroporturi, parcuri de distracții etc.), unde e organizat un permanent spectacol al bucuriei consumului (așa se face că și în timpul epidemiilor și pandemiilor acestea rămân deschise...). Să nu uităm cumpărăturile online, alte noi moduri de consum, noi tipuri de semnificații și identități, chiar asociate cu pirateria, bruiajul cultural, campaniile și boicoturilor împotriva lor...

Ar trebui să știm mai multe despre NTIC – care promovează apropierea și distanțarea – despre mecanismele producției lor (de exemplu, limbajul televiziunii, diferitele tipuri de difuzare, rolul camerelor, al luminilor, al înregistrării sunetului, al efectelor speciale etc.). Am asociat mereu „globalizarea” cu integrarea economică și politică la scară globală, uitând că aceasta are și o dimensiune culturală esențială în care mass-media joacă rol central. Nu e vorba doar de „alterarea simțului individual al identității”, pe lângă dereglementarea piețelor naționale, liberalizarea comerțului și investițiilor. E vorba că NTIC trec frontierele naționale, în timp ce culturile naționale sunt eclipsate, statele naționale devin mai puțin omogene decât se credeau și își pierd autoritatea culturală – timp în care suveranitatea le este schimbată de politica economică și de globalizare. Omenirea (mai corect, părți ale ei) are acces la enorma producție de informații și de divertisment care se revarsă peste ea (spectatoare a unor evenimente media globale (Jocurile Olimpice, 11 septembrie 2001 din SUA etc.). În contextul „conectivității complexe”, mass-media transcend spațiul și timpul, oferă acces la „rețelele globale”. Unui film făcut la Hollywood i se face publicitate și marketing la nivel global, limba – adică engleza – este un factor fundamental în globalizarea pieței media, „anglosfera” domină regiunile geolingvistice (anglofilii și anglofonii pot urmări CNN sau BBC oriunde s-ar afla). Numeroase state naționale s-au angajat să elimine barierele dintre toate sectoarele, inclusiv mass-media, așa că se exportă filme, emisiuni TV, clipuri muzicale la prețuri foarte mici. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) încă dezbătea (în anii 1970) tema „imperialismului cultural”, acum vorbește despre importanța „diversității culturale”¹³...

Și totuși, în timp ce Internetul și televiziunea globală par să spună totul și să ne arate de toate, continuăm să ne temem de falsificarea informațiilor, de „fake news”, de contagiunea fanatismului... Ce e cu imaginile situațiilor care ajung la noi în timp real? Cum de sunt camere peste tot, iar certitudini nicăieri? Sau nu mai există rumori, zvonuri? Sau nu mai există rețetele propagandei (a repeta, a simplifica, a demoniza)? Teama de dezinformare¹⁴ este proporțională cu suprainformarea¹⁵... „De când cu pandemia”, media interactive au o capacitate mai mare de a facilita „comunicarea orizontală”¹⁶, dar puterea lor nu constă în influența directă asupra publicului, ci în credința specialiștilor comunicării (și a decidenților politici) că el poate fi influențat. Cu alte cuvinte, puterea mass-media nu constă atât în capacitatea de „a modela mințile”, cât în capacitatea de a convinge elitele (din mass-media, din politică) că mintea publicului poate fi modelată... În acest sens, o inovație importantă este digitalizarea (adică transformarea tuturor tipurilor de informații, sunete și imagini, într-un sistem unificat bazat pe 1 și 0, care pot fi combinate în fel și chip). Instrumentele electronice și camerele au devenit atât de sofisticate încât și amatorii pot face înregistrări de calitate care pot uimi¹⁷, chiar și amatorii știu că informațiile vizuale sunt mai lesne luate ca fragmente ale realității în sine, chiar și ei pot genera informații vizuale false prin imagini inventate, manipulate, prin imagini scoase din context...

Note:

¹ Atât timp cât analiza şi acţiunea sunt bazate pe „necesitatea transpunerii principiilor liberalismului” sau pe „orientarea nost algică spre statul comunist”, nu pot fi întreprinse acţiuni fezabile pentru depăşirea crizei. Criza actuală nu poate fi explicată doar prin opoziţia dintre „clase sociale” sau categorii socioprofesionale, doar prin „emergenţa iraţională a fricii şi panicii”, doar prin „accesul inegal la informaţie” sau prin „lipsa de rigurozitate a reglementatorilor, nici prin mondializare etc.

² Todorova, M. (1997) Imagining the Balkans, Oxford University Press

³ „Americanization” în Oxford Dictionary sau (http://www.blackwellpublishing...0New%20Keywords/Globalization.pdf.)

⁴ Byrne, D. (1971), The attraction paradigm Academic Press, New York

⁵ Goffman, E. (1959), The Presentation of Self in Everyday Life

⁶ Giddens, A. (1991) Modernity and Self-identity: Self and Society in the Late Modern Age, Polity Press, Cambridge

⁷ Coleman, J. (1961) The adolescent society: The social life of the teenager and its impact on education, Free Press of Glencoe, New York

⁸ Fukuyama, F. (1995), Human Nature and the Reconstitution of Social Order Free Press

⁹ Arrow, K. (1974) Les limites de l’organisation Norton, New York

¹⁰ „Mitul unităţii” întreţine sentimentul de societate coerentă, în care voinţa socială şi cea individuală se potenţează reciproc, în care oamenii au „voinţa de unificare morală”, „voinţa de unificare religioasă”. Dacă teama, nesiguranţa cotidiană devin accentuate, fiind amplificate de mass-media, oamenii ajung să creadă în „mitul conspiraţiei”, în „obsesia complotului”, „convingerea trădării”... Uneori cel (cei) care conspiră, complotează, trădează etc. poartă nume, alteori se vorbeşte de-o „listă”, de cele mai multe ori „se zice că ceva există”, „răul ascuns”. „Mitul conspiraţiei” a dus la persecuţiile Inchiziţiei, la arderea pe rug a „vrăjitoarelor”, la „vânătoarea de terorişti” în decembrie 1989...

¹¹ Noi Tehnologii Informaționale și Comunicaționale

¹² Baudrillard, J. (1975) The Mirror of production, Telos Press, Saint-Louis; Debord, G. (1992) La Société du spectacle, Gallimard, Paris; Ritzer, G. (1996), The McDonaldization of society Revue française de sociologie, 1996, 37-3, pp. 480-481 etc.

¹³ Castells, M. (1997) The Power of Identity. Blackwell, Malden

¹⁴ Vladimir Volkoff a scris o Mică istorie a dezinformării în care postula: un fapt nu este informație, poate deveni informație atunci când un informator informează pe unul ce se informează. Informațiile nu sunt niciodată sută la sută adevărate. Nu există obiectivitate în informație. Dezinformarea nu înseamnă „reținerea informațiilor”, ci „furnizarea de informații falsificate”. Dezinformarea este manipularea opiniei publice, în scopuri politice etc. De fapt, ”tehnicile de manipulare a opiniei publice” ne sunt ”lăsate moștenire” de către Sun-Tzî: arta supremă a războiului este aceea de a supune inamicul fără luptă; această artă se bazează pe înșelăciune; cel mai important e să ataci planurile inamicului, să discreditezi tot ceea ce este bun în țara adversă, să răspândești discordie și certuri între cetățenii acelei țări, să ridici tinerii împotriva bătrânilor, să-i ridiculizezi tradițiile... Dezinformarea folosind imaginile e mai eficientă decât dezinformarea care folosește doar cuvântul, ne spune Mucchiéli (importantă nu este realitatea vieții, ci ceea ce cred oamenii; nu există manipulare televizuală eficientă fără cunoașterea perfectă a grupului de manipulat și a membrilor săi etc.). O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr, spunea Goebbels. Drama Occidentului este aceea că e suprainformată, spunea Soljenițin.

¹⁵ De mult timp asistăm la o expansiune spectaculoasă a relațiilor (reale, virtuale, imaginare) în care este angajat individul. Această extindere este în mare parte atribuibilă NTIC și efectele ei se văd în viața de zi cu zi, în extinderea și complexificarea repertoriului modurilor de a fi, atitudinilor, valorilor, opiniilor, stilurilor. La nivel interpersonal, starea de saturație duce la o scădere a sensului autenticității, a timpului și a atenției acordate unei relații concrete; rezultatul este o pierdere a intensității emoționale, a atașamentului și angajamentului. La nivel societal, „cuget, deci exist” (al lui Descartes) e înlocuit treptat de „sunt conectat, deci sunt”...

¹⁶ Benhabib, S. (1996) „Toward a Deliberative Model of Democratic Legitimacy”, în S. Benhabib (ed.) Democracy and Difference: Contesting the Boundaries of the Political, Princeton University Press.

¹⁷ Federico Mayor, fost director general al UNESCO, observa că viitorul societăților democratice se bazează parțial pe dezvoltarea și consolidarea mass-media libere, independente și pluraliste atât în sectorul public, cât și în cel privat, deoarece libertatea de comunicare facilitează diseminarea cunoștințelor și valorilor... Cu toate acestea, evoluția tehnologică e însoțită de încercări continue de a controla informațiile ...

Bibliografie selectivă:

Arrow K., Les limites de l’organisation, Norton, New York, 1974.

Baudrillard J., The Mirror of production, Telos Press, Saint-Louis, 1975).

Benhabib S. Toward a Deliberative Model of Democratic Legitimacy, în S. Benhabib (ed.) Democracy and Difference: Contesting the Boundaries of the Political, Princeton University Press, 1996.

Byrne D., The attraction paradigm, Academic Press, New York, 1971.

Castells M., The Power of Identity, Blackwell, 1997.

Coleman J. The adolescent society: The social life of the teenager and its impact on education, Free Press of Glencoe, New York, 1961.

Debord G., La Société du spectacle, Gallimard, Paris, 1992.

Forse M. L’Analyse structurelle du changement social: le modèle Louis Dirn, PUF, coll. Sociologies d’aujourd’hui, 1991.

Fukuyama F., Human Nature and the Reconstitution of Social Order, Free Press, 1995.

Giddens A., Modernity and Self-identity: Self and Society in the Late Modern Age, Polity Press, Cambridge, 1991).

Goffman E., The Presentation of Self in Everyday Life, 1959.

http://www.blackwellpublishing...0New%20Keywords/Globalization.pdf.)

Park RE, The concept of social distance, în „Journal of Applied Sociology”, No.8, 1924, p. 339-441.

Ritzer G., The McDonaldization of society, în „Revue française de sociologie”, 1996, 37-3, p. 480-481.

Todorova M., Imagining the Balkans, Oxford University Press, 1997.