Puterile revizioniste împotriva ordinii europene (III)

„Toate termenele au expirat”

În timp ce sovieticii și germanii făceau schimb de mesaje și puneau la cale maniera în care să se desfășoare sfârtecarea părților de est și nord ale României, guvernul de la București încă mai aștepta un semn de încurajare de la Berlin. Chiar în 25 iunie 1945, când Berlinul comunicase clar acordul său Moscovei, ambasadorul Fabricius informa Berlinul: „Prim-ministrul (Gheorghe Tătărescu, n.n.) m-a întrebat astăzi dacă nu am primit încă un răspuns la ultima sa ofertă. I-am răspuns negativ...”. La o serie de întrebări ale ambasadorului german, premierul a răspuns că, în cazul în care sovieticii ar emite pretenții asupra Basarabiei, „guvernul român și regele erau hotărâți să lupte mai degrabă decât să cedeze”. Mai mult, consemna Fabricius, Tătărescu se gândea probabil la un posibil „schimb de populații” cu URSS, întrucât cedarea Basarabiei ar însemna „trimiterea a două milioane de cetățeni de-ai lor în Rusia Sovietică, ca să nu mai vorbim despre toate celelalte pericole pe care această măsură le-ar atrage pentru regiunea Dunării, ca rezultat al pătrunderii rusești dincolo de Nistru”¹.

Odată obținut acordul german pentru ocuparea Basarabiei, Moscova s-a decis să facă totuși o mică concesie Berlinului, respectiv „să-și limiteze cererile la partea de nord a Bucovinei și orașul Cernăuți...”, după cum i-a comunicat Molotov lui Shulenburg în după amiaza zilei de 26 iunie 1940. Comisarul sovietic a mai precizat că guvernul URSS va adresa guvernului român pretențiile sale și „se așteaptă ca guvernul Reichului... să sfătuiască urgent guvernul de la București să se conformeze cererilor sovietice, deoarece, altfel, războiul va fi inevitabil”². Câteva ore mai târziu după primirea ambasadorului german, în cursul nopții de 26 iunie, ora 22.00, Molotov l-a invitat pe ministrul plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, „într-o chestiune de importanță principială pentru dezvoltarea relațiilor sovieto-române”. Molotov a dat citire Notei ultimative a guvernului sovietic, prin care solicita „rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice” și, concomitent, „transmiterea către URSS a nordului Bucovinei”. Răspunsul guvernului român era așteptat în cursul zilei de 27 iunie, adică în mai puțin de 24 de ore, având în vedere ora înaintată la care era transmis ultimatumul și posibilitățile tehnice limitate la vremea respectivă de comunicare cu guvernul de la București. În fața acestei prime obiecții firești formulate de reprezentantul român, Molotov răspunde ironic și cinic, în același timp: „termenul acordat guvernului român este întru totul suficient, România cunoscând această problemă de 22 de ani. URSS a așteptat destul de mult. Dacă răspunsul nu va întârzia și va fi pozitiv, problema se va soluționa pe cale pașnică. Guvernul sovietic nu poate să acorde nicio amânare. Toate termenele au expirat”³.

La 26 iunie, pregătirile militare sovietice pentru invadarea României erau definitivate. După informații din Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, până la data respectivă, pe Frontul de Sud, comandat de generalul Jukov, au fost concentrate 32 de divizii de infanterie, două divizii infanterie moto, șase divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, trei brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-șef, 14 regimente artilerie de corp și patru divizioane de artilerie, cu un efectiv total de 637 149 de militari, care așteptau doar semnalul de atac⁴. În plan politico-ideologic, în ultimele luni militarii sovietici masați spre frontiera cu România erau îndoctrinați sistematic cu lecții tematice care insistau asupra unor subiecte precum: „România pregătește o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roșie trebuie să o prevină cât mai curând”; „Acțiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României față de Uniunea Sovietică”; „Orice război purtat de statul muncitorilor și țăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc.

Așadar, în seara de 26 iunie 1940, URSS avea masați la frontiera României peste o jumătate de milion de soldați, pregătiți militar pentru agresiune și ideologic pentru jefuirea unei țări pașnice, iar Molotov își permitea să fie arogant și neînduplecat în fața încercărilor nefericitului diplomat român de a găsi elemente ale unui posibil dialog civilizat: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări”, după cum suna una din frazele Notei ultimative sovietice citite de Molotov. O amenințare plină de cinism și fariseism, care nu se deosebea cu nimic de ultimatumurile adresate până atunci de Hitler victimelor sale.

Ultimatumul transmis guvernului României de către guvernul sovietic a căzut ca un trăsnet la București. Nu atât prin noutatea sa, cât mai ales prin dimensiunea exagerată a pretențiilor și excluderea din start a oricăror discuții asupra acestora. Aproape concomitent, în noaptea de 26/27 iunie 1940, ambasadorul W. Fabricius transmitea printr-o Notă verbală adresată ministrului de externe român Ion Gigurtu, aflat în funcție de la 1 iunie, în locul lui Grigore Gafencu, mesajul guvernului de la Berlin, primit de la Ribbentrop, în legătură cu cererea ultimativă a Rusiei. În mod paradoxal, textul mesajului, departe de a fi formulat în termenii unui sfat prietenesc din partea unei țări în care, de mai bine de un an, România își pusese speranțe de susținere în fața URSS, pare mai degrabă un ultimatum în versiune germană, pentru acceptarea pretențiilor sovietice. Mai mult, deși agreaseră încă din 1939 revendicările Rusiei în privința Basarabiei, comunicarea germanilor încearcă să lase impresia că și ei ar fi fost surprinși de atitudinea Moscovei:

„Molotov comunică (faptul) că trupele sovietice trec mâine dimineață (28 iunie, n.n.) granița României, dacă guvernul român nu dă încă azi (27 iunie, n.n.) răspuns afirmativ la pretențiunile URSS... Acceptarea este, bineînțeles, în interesul României. În numele guvernului Reichului, (Ribbentrop) roagă... să sfătuiesc urgent guvernul român să primească condițiunile rusești fără nicio rezervă. Primirea ultimatumului este singurul lucru ce rămâne de făcut...” (Nota verbală din 26 iunie, noaptea)⁵.

Convocat de regele Carol al II-lea, în cursul dimineții de 27 iunie, în prezența primului ministru și a ministrului de externe ai României, ambasadorul Fabricius avea să raporteze în aceeași zi la Berlin impresiile sale: după citirea textului ultimatumului sovietic, regele „a făcut apel către Germania și către Führer. Deși știa foarte bine că mâinile noastre erau legate, cu siguranță existau anumite modalități de sprijinire a României, pentru că, așa cum a explicat la început, noi aveam o anumită responsabilitate pentru situația actuală”. Întrebat de Fabricius care va fi răspunsul către ruși, Carol al II-lea a precizat că acesta va depinde în principal de asistența din partea Germaniei și a solicitat ca Berlinul să exercite „o influență moderatoare asupra Ungariei și Bulgariei”. La citirea de către Fabricius a mesajului primit de la Ribbentrop pentru ministrul de externe român, amintit mai sus, „Regele a fost consternat. El a continuat critica politicii noastre. Cum puteau să-i ceară să cedeze o treime din teritoriul său fără luptă. La urma urmei, el obținuse cuvântul Führerului. Politica Reichului nu era de încredere”. Simțindu-se probabil ofensat, Fabricius l-a întrerupt pe rege și s-a retras, întrucât, afirmă el, „ca reprezentant al Reichului, n-am putut asculta astfel de cuvinte dure venite de la Majestatea Sa”⁶.

 Nemulțumirea evidentă a părții române față de lipsa oricărei reacții de susținere din partea Germaniei era comunicată, la jumătatea aceleiași zile de 27 iunie, și de reprezentantul României la Berlin, după cum consemnează un memorandum întocmit de secretarul de stat Weiszaecker: guvernul român era pregătit pentru negocieri cu rușii, dar „nu poate negocia sub presiunea unui ultimatum”. Diplomatul român, menționează documentul, „a înclinat să creadă din instrucțiunile de azi către Fabricius că lăsăm România complet în voia sorții”. El era în special preocupat dacă, în eventualitatea unui acord cu Rusia, „teritoriul românesc va fi la masa negocierilor, pentru a îndeplini pretențiile Ungariei și Bulgariei”. Oficialul german s-a eschivat de la orice răspuns (Memorandum din 27 iunie)⁷.

În după-amiaza zilei de 27 iunie 1940, regele Carol al II-lea l-a primit în audiență și pe un alt reprezentant german aflat în acele zile într-o vizită în România ca trimis special al lui Hitler. Este vorba de Manfred von Killinger, istoric militar și diplomat, viitor ambasador al Germaniei în România (1941-1944). Regele a folosit prilejul pentru a-și justifica politica din ultimii ani, într-o ultimă tentativă de a obține sprijin din partea Berlinului: „Uniunea Sovietică a adresat României un ultimatum, care este atât de strict încât eu nu pot să-l primesc (...). Pe timpul când Germania era angajată în Vest, eu am onorat continuu toate obligațiile față de Germania. Dumneavoastră nu îmi puteți face reproșuri că n-am lucrat în mod loial. Și în acest moment, rușii vor să atace România, de o manieră pe care numai bandele de jefuitori o pot folosi, însă eu vreau să o apăr”.

În fața acestor argumente, Killinger oferă un răspuns pe care țara sa îl dăduse de fapt încă din august 1939, când bătuse palma cu Stalin: „...înțeleg revolta Majestății Voastre..., însă... nu pot să fiu de acord... În situația de azi, nu poate fi vorba de rău sau de bine, cinstit sau necinstit, curajos sau fricos, ci numai de tare sau slab”⁸. Conștient sau involuntar, oficialul german utiliza același limbaj plin de cinism în care se exprima Stalin la Congresele PC(b)US din 1934 și 1939. La ordinea zilei este limbajul forței! Îl va folosi din nou Molotov în seara și noaptea de 27/28 iunie, în două întâlniri succesive cu reprezentantul României la Moscova, Gheorghe Davidescu.

În cadrul primei întâlniri (ora 23.00), reprezentantul român transmite răspunsul guvernului de la București, care îl înfurie pe Molotov, după cum consemnează stenograma întocmită de sovietici: el nu vede în acest răspuns acceptarea propunerilor URSS și „consideră că chiar mâine trupele sovietice trebuie să pășească pe teritoriul Basarabiei și al Bucovinei de Nord (...). Tovarășul Molotov subliniază că, dacă răspunsul românesc conține numai acordul asupra negocierilor, atunci el nu îl poate considera pozitiv. În declarația sovietică se vorbește despre transmiterea de teritoriu către Uniunea Sovietică, și nu despre negocieri”. Ca un ultim avertisment, Molotov mai afirmă că „se va consulta cu militarii”, după care va comunica „în scris” răspunsul sovietic⁹. De fapt, răspunsul era deja formulat dinainte, iar Molotov afirmase că „mișcarea de trupe trebuie să înceapă chiar mâine, astfel ca la 28 iunie unitățile sovietice să ocupe orașele Cernăuți, Chișinău, Akkerman (Cetatea Albă) și încă două, trei localități”. Ocuparea localităților respective figura la punctul 3 al celei de a doua Note ultimative a guvernului sovietic înmânată reprezentantului României în cursul aceleiași nopți de 27/28 iunie 1940, ora 1.25. De altfel, stenograma sovietică asupra celei de-a doua discuții a lui Molotov cu Gheorghe Davidescu consemnează cu exactitate elementul militar al amenințării ultimative a URSS: „Tovarășul Molotov spune că membrii guvernului său, în special militarii (s.n. – I.C.P.), sunt extrem de nemulțumiți de răspunsul guvernului român la declarația sovietică. Răspunsul creează impresia că în România nu se apreciază situația reală existentă la frontieră: acolo se află un mare număr de trupe și nu este de glumit” (s.n. – I.C.P.)¹⁰. Molotov știa despre ce vorbește, iar adevărul că cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei s-a făcut sub presiunea forței brute nu mai are nevoie de nicio demonstrație.

Părăsită din toate părțile, România se vede nevoită să cedeze în fața forței: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiunile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Nu toți românii (lideri politici și militari, dar mai ales cvasimajoritatea populației) au fost de acord cu poziția de cedare adoptată de guvernul și Coroana României. „Ne-am plecat în fața forței”, nota cu durere și reproș Grigore Gafencu în Jurnalul său, „fără s-o spunem și fără să stăruim asupra bunului nostru drept”. Cu toate acestea, Gafencu este nevoit să admită că România s-a găsit izolată în fața pretențiilor colosului sovietic deoarece „singurul nostru sprijin adevărat și real, forța anglo-franceză, s-a prăbușit”: „Sunt unii care se miră că ziua de 27 iunie ne-a găsit singuri. Ei uită că, puține zile înainte, s-a cufundat o lume întreagă. Am fost singuri fiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine (Germania și Italia, n.n.) nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte) și fiindcă cei care ne-au sprijinit întotdeauna (Franța, în primul rând, n.n.) nu mai erau în viață”¹¹.

Un șir nesfârșit de atrocități și violențe

Potrivit noului ultimatum sovietic, trupele românești trebuiau evacuate din Basarabia și nordul Bucovinei în decurs de patru zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00 (ora Moscovei), în timp ce răspunsul guvernului regal al României era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 (ora Moscovei)”, adică în circa 10 ore de la comunicatul rusesc. Trupele sovietice masate la frontiera română erau foarte grăbite să treacă la acțiune și erau pregătite pentru atac. În multe privințe, operațiunea de ocupare a Basarabiei și nordului Bucovinei poate fi considerată o veritabilă invazie militară.

Încă înainte de expirarea termenului ultimativ, oricum impus într-o manieră care nu putea fi respectată practic, militarii sovietici au început forțarea Nistrului, făcându-și apariția în primele localități românești. În discuțiile din noaptea de 27/28 iunie, Molotov îi dăduse asigurări reprezentantului român că acțiunea de ocupare se va desfășura în trei-patru zile, iar, ca regulă, între trupele celor două părți să se păstreze în timpul deplasării o distanță de 5-10 kilometri, totul „în interesul menținerii ordinii”¹². În ziua de 28 iunie, la ora 11.00, când reprezentantul român a remis răspunsul guvernului de acceptare a ultimatumului, Molotov a reiterat că URSS nu poate prelungi termenul începerii ocupării, dar că pe parcurs ar putea fi admise eventuale prelungiri. Nici unul din aceste angajamente nu a fost respectat. Documente de arhivă, inclusiv sovietice, confirmă recurgerea la operațiuni de desant pentru ca trupe ale Armatei Roșii să ocupe în avans puncte cheie în diverse localități și în zonele de frontieră, astfel încât să poată „controla” retragerea armatei și a administrației românești. Pe lângă incitarea minoritarilor și a basarabenilor cu vederi de stânga la acțiuni de provocare și umilire a militarilor români în retragere, „carele de luptă sovietice blocau ieșirile din localități și, în poziție de tragere, somau trupele române să părăsească întregul armament, precum și materialele și animalele de tracțiune”¹³. Ecourile acestor practici au ajuns imediat și în Anglia, după cum consemnează chiar o serie de note informative ale structurilor militare sovietice, datate 02.07.1940: presa engleză, menționează documentele respective, „acordă o mare atenție ocupației Basarabiei”. Publicațiile britanice „subliniază în mod deosebit ritmul rapid de deplasare a Armatei Roșii și folosirea parașutiștilor și a desantului. În acest sens se manifestă temeri față de repetarea de către germani, în atacarea Angliei, a experienței Armatei Roșii de parașutare a unor unități de tancuri, așa cum s-a folosit în regiunea Reni și Bolgrad”¹⁴. Așadar, sovieticii își făceau un titlu de glorie privind operațiunile la care au recurs în decursul ocupării teritoriilor românești, ce puteau servi ca exemplu și pentru germani în acțiunile împotriva Angliei!

Chiar în ziua în care începea ocupația, care a coincis cu prima sa zi de mandat ca ministru al afacerilor străine (28 iunie – 4 iulie 1940), Constantin Argetoianu comunica Legației României la Moscova că, analizând harta anexată de sovietici la ultimatum, „rezultă că nu e vorba numai de Bucovina de Nord, ci de o suprafață mult mai întinsă, cuprinzând județul Cernăuți, Storojineț, o parte din județul Rădăuți și un colț din județul Dorohoi din Vechiul Regat. În ultimatum nu a fost vorba niciodată de Vechiul Regat și nici de partea de sud a Bucovinei. Vă rog să obțineți de urgență rectificarea liniei în condițiunile acceptate de noi, adică Basarabia și nordul Bucovinei locuit de ucraineni, regiune ce nu poate depăși spre sud hotarele județului Cernăuți”. În dimineața de 29 iunie, Argetoianu revenea cu o nouă telegramă și îi cerea reprezentantului român să solicite măsuri urgente din partea Moscovei pentru temperarea conducătorilor militari sovietici, deoarece „grave incidente sunt semnalate la Herța, în județul Dorohoi. Trupe sovietice au pătruns în localitate, au ucis un căpitan și mai multe persoane și au trecut mai departe cu 11 km de linia de demarcație pretinsă de URSS”¹⁵.

În privința liniei de demarcație, sovieticii au recurs în mod deliberat la trucuri spre a profita de imprecizia textului ultimatumului și a hărții anexate privind delimitarea teritoriilor pretinse. După cum informa reprezentantul României la Moscova, într-un raport din 29 iunie 1940, încă din momentul prezentării ultimatumului acesta îi ceruse lui Molotov o hartă militară amănunțită, însoțită de o notă cu traseul propus din cotă în cotă: „Din acea seară până azi” – preciza Gheorghe Davidescu – „am repetat de trei ori cererea mea de a mi se comunica amănunțit propunerea sovietică, arătând că, pe scara în care este întocmită harta (atașată inițial de Molotov, n.n.), grosimea liniei trasate cu creionul roșu cuprinde o fâșie de pământ de peste 10 km lățime”. Molotov a răspuns că aceste corecții se vor putea face ulterior și chiar s-a arătat dispus la un moment dat „să reexamineze linia în partea ei de răsărit”. La scurt timp, însă, el a comunicat că „guvernul sovietic consideră această linie ca acceptată definitiv”¹⁶. În aceeași zi de 29 iunie, ministrul Argetoianu revenea către reprezentantul său și semnala noi abuzuri și provocări majore pe toată linia de avansare a sovieticilor și solicita intervenția promptă a Moscovei pentru stoparea lor:

„Profitând de faptul că trupele noastre au respectat riguros consemnele lor, Sovietele au procedat la acte de ostilitate. Deși s-a stabilit ca evacuarea Basarabiei și a Bucovinei să fie efectuată în patru zile, în unele sectoare unitățile mecanizate sovietice au atins obiectivul final chiar în cursul acestei dimineți. Noi nu ne aflăm în stare de război cu Sovietele, ci efectuăm o evacuare pașnică; acte de război, ucideri și dezarmări sunt, prin urmare, incompatibile cu operațiunile în curs”¹⁷.

În fața avalanșei bolșevice, la 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea îl informa pe cancelarul Reichului, prin ambasadorul Fabricius, că „Evacuarea Basarabiei din nefericire a creat ocazia unor incidente deplorabile, în care trupele rusești ne-au insultat și ne-au dezarmat forțele și au împiedicat evacuarea lor. Sunt necesare o stabilitate excepțională și sânge rece pentru a evita o ciocnire de forțe”¹⁸.

Actele abuzive și represiunile declanșate de sovietici odată cu pătrunderea lor pe teritoriile românești sunt confirmate și de documente din arhivele de război ale NKVD. Numai în primele zile ale ocupației sovietice, după cum consemnează o notă informativă a NKVD din 3 iulie 1940, în Basarabia și nordul Bucovinei, grupurile operative ale organelor securității de stat au arestat 760 de persoane, îndeosebi „foști lucrători de la instituțiile de poliție și jandarmi”, dar și „oameni din satele din preajma frontierei”: 142 – în județele Hotin, Cernăuți și Bălți; 121 – în orașele Orhei, Soroca și Chișinău; 227 – în Akkerman (Cetatea Albă), Bender (Tighina), Comrat, Cahul, Bolgrad și Izmail; 270 – în satele din preajma frontierei. Potrivit altor documente întocmite de trupele de frontieră ale NKVD, până la data de 6 iulie 1940 detașamentele de grăniceri sovietici au arestat în Basarabia și nordul Bucovinei 244 de persoane, calificate ca agenți ai serviciilor de informații române, trădători, informatori, elemente contrarevoluționare¹⁹, acestea fiind încarcerate și supuse anchetelor care s-au soldat cel mai adesea cu execuții sau trimiterea în Gulag.

Dimensiunile violențelor și atrocităților comise de sovietici erau, de fapt, mult mai mari, iar despre consecințele lor se va afla în lunile următoare. Pe lângă arestările de care vorbesc documentele NKVD menționate mai sus, au fost dezarmați și arestați numeroși soldați și ofițeri români în cursul retragerii, contrar oricăror uzanțe internaționale în asemenea situații. La 15 iulie 1940, în discuțiile începute cu sovieticii la Odessa, delegația română atrăgea atenția asupra faptului că, din efectivele românești din Basarabia și nordul Bucovinei, autoritățile sovietice au reținut și pus sub pază, în mod cu totul nejustificat, peste 170 de ofițeri și 100 de subofițeri, care au fost supuși la munci și la un tratament vexatoriu. De la un lot de 28 de ofițeri și a unui preot militar, cărora li s-a permis să se evacueze în România, la 28 septembrie 1940, deci la trei luni de la ocupație, autoritățile române au putut afla că, între 9 iulie și 27 septembrie, ei au fost întemnițați la închisoarea centrală din Chișinău și supuși unui tratament de exterminare²⁰.

Alte atrocități și crime săvârșite de sovietici au fost descoperite de militarii români în vara anului 1941, după eliberarea nordului Bucovinei și a Basarabiei. Un Referat întocmit de Chestura Poliției Chișinău la scurt timp după eliberarea orașului consemna descoperirea a patru gropi comune cu 75 de cadavre în curtea Consulatului Italian din capitala Basarabiei:

„După cotropirea provinciei, organele NKVD-ului s-au instalat în localul Consulatului Italian din Chișinău (...), unde bolșevicii au și ales locul de tortură și de execuție. Din primele zile de la instalare au fost ridicate de acasă persoane cu acțiuni naționaliste, foști demnitari, oameni politici, membri ai partidelor de dreapta, descendenți ai ofițerilor din fosta armată țaristă, precum și deputați din fostul Sfat al Țării, martori din vremea proceselor comuniste și acuzatori, spunând familiilor că îi deportează în Siberia (...). În localul fostului Consulat Italian, în prezent complet ars, în fundul curții, într-un loc viran camuflat cu scânduri înalte, în parte arse, se găsesc mai multe gropi, unele proaspete, iar altele mai vechi, în care s-au găsit îngropați de-a valma mai mulți oameni politici executați. (…) S-au mai găsit șepci de elevi de liceu, haine străjerești, militare, insigne studențești, ghete, linguri, perii de dinți, perne și uniforme de la funcționarii Societății de Tramvaie Chișinău, toate acestea aruncate în gropile comune, pentru a dispărea toate urmele. Parte dintre victime erau foarte sumar îmbrăcate, ceea ce denotă că au fost ridicate noaptea din somn. S-a mai stabilit că victimele erau luate de acasă cu o mașină dubă, cu mai multe celule, care nu circula decât seara, fiind de culoare neagră și poreclită de locuitori Vulturul Negru, iar pe unde trecea băga groaza în cetățenii orașului”²¹.

În baza unor astfel de informații despre comportamentul trupelor de ocupație sovietice aflate sub comanda unică a generalului Gheorghi Jukov, istoricul militar american Robert Forczyk era îndreptățit să concluzioneze: „În iunie 1940, Jukov a condus o mai puțin cunoscută invazie a provinciei românești Basarabia, aflându-se pentru prima oară la comanda unei formațiuni de luptă la nivelul unui front și fiind implicat în agresiunile și crimele staliniste”²².

În urma ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, România pierdea un teritoriu de 50 762 km², cu o populație de circa 3,9 milioane locuitori, în marea lor majoritate români.

Calvarul României din vara tragicului an 1940 nu se încheiase însă. Peste două luni, celălalt „bătăuș” european, Germania nazistă, va impune ultimativ cedarea către Ungaria a nord-vestului Transilvaniei.

În ianuarie 1939, Serviciul Special de Informații (SSI) al României a elaborat un amplu studiu având ca temă „Expansiunea germană în sud-estul Europei către Gurile Dunării”, în care anticipa cu acuratețe că Germania și-a propus ca obiectiv „penetrația spre sud-est prin România, pentru a stăpâni gurile Dunării, a-și amenaja o bază puternică la Marea Neagră și a-și crea o puternică și largă bază de operații (strategică și economică), pentru ca să poată trece apoi la ultima și cea mai grea etapă în expansiunea sa spre est și spre sud”. Pentru aceasta, argumentau specialiștii SSI, Germania acționează intens pentru izolarea României și Poloniei de marile puteri din Apus, concomitent cu susținerea într-o formă mascată a revendicărilor teritoriale ale Ungariei și Bulgariei contra Statului român²³. Intențiile agresive ale Germaniei față de România erau verificate și confirmate prin alte informații obținute de cadre ale SSI în urma unor vizite și contacte confidențiale avute succesiv la Varșovia, Praga, Berlin, Londra și Paris, în perioada 3-20 martie 1939. Scopul urmărit de Germania prin expansiunea în România, menționa una dintre concluziile SSI, era nu doar „acapararea petrolului și grânelor, ci și realizarea unei situații strategice favorabile, care să-i permită să întreprindă acțiuni împotriva altor state”²⁴. Din acest motiv, una din recomandările experților către forurile de răspundere în Stat (studiul a fost înaintat și regelui Carol al II-lea) era ca România „să-și păstreze aceeași atitudine corectă față de toate statele în contra cărora niciodată nu a conspirat și nu a râvnit nimic, să provoace în atitudinea lor aceeași lealitate, aceeași sinceritate și același răsunet al simțămintelor sale de pace și de bună înțelegere”²⁵. România încă mai spera atunci într-o pace miraculoasă, singura posibilitate de salvare de la prăbușire.

„România, inamicul numărul unu al Ungariei”

Acțiunile ungare pentru contestarea și anularea prevederilor Tratatului de la Trianon au demarat înainte de 4 iunie 1920, când hotărârea Puterilor învingătoare a devenit definitivă și irevocabilă. Încă din 1919, după retragerea armatei române din Budapesta, amiralul Miklos Horthy declara: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”²⁶.

Declarația lui Horthy a reprezentat o direcție de acțiune a Budapestei față de România în toată perioada în care amiralul a exercitat funcția de regent al Ungariei (1920-1944). Timp de două decenii, în perioada interbelică, guvernanții unguri au declanșat și întreținut o amplă campanie de propagandă iredentistă, profund antiromânească, la scară europeană și, cu destulă abilitate, peste Ocean. Acțiunile Budapestei au cunoscut o intensificare deosebită după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov și declanșarea de către Germania nazistă și URSS a reașezărilor teritoriale în Europa Centrală și de Est, înregistrând o amplitudine maximă odată cu breșa făcută de sovietici prin raptul Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța. O scurtă privire asupra demersurilor diplomatice de culise, inițiate sau de care s-a folosit Budapesta în prima parte a anului 1940, este edificatoare.

12 februarie 1940: Reprezentantul Ungariei la Washington îi comunică lui Sumner Welles, subsecretar de stat și consilier politic al președintelui F.D. Roosevelt, că are instrucțiuni de la Budapesta să întrebe „dacă Guvernul SUA va fi pregătit la timpul potrivit” să acționeze pentru a convinge România că ar fi de dorit, „spre propriul ei interes, să ajungă la o înțelegere cu Ungaria pentru rectificarea frontierei cu Transilvania”. Ministrul ungar a mai precizat că guvernul său, deși nu are deocamdată în vedere recurgerea la vreo măsură de forță, totuși, „își va rezerva dreptul de acțiune deplină în eventualitatea în care România urma să facă concesii teritoriale altei națiuni”²⁷.

1 iunie 1940: La o declarație a premierului român Gheorghe Tătărescu privind dorința de a realiza „o cooperare mai strânsă cu Germania”, ministrul de externe german transmite legației de la București să comunice următorul răspuns: „În cazul în care guvernul român dorește să lucreze pentru pacificare și o soluție definitivă a problemelor din Balcani, s-ar pune în mod firesc întrebarea dacă și în ce măsură România ar putea fi dispusă să accepte orice cereri revizioniste făcute de vecinii ei, ca, de exemplu, de către Rusia în problema Basarabiei”²⁸.

11 iunie 1940: Ministrul de externe ungar Csaky Istvan, la o întrebare despre România a reprezentantului plenipotențiar al URSS la Budapesta, Nikolai I. Șaronov, a răspuns că „până în ultimul timp, poziția României a fost îndoielnică și că el dispune de informații că aliații se pregăteau să provoace acolo o lovitură de palat, dar trebuie să avem în vedere că, în prezența unei armate de o jumătate de milion de oameni ar fi greu (...). În fine, spune Csaky, România este înconjurată din trei părți și asta nu-i permite să ducă o politică aventuristă. Românii știu foarte bine acest lucru”²⁹.

20 iunie 1940: Ambasadorul italian la Moscova, A. Rosso, primit de V. Molotov, prezintă o declarație a guvernului lui Mussolini care, asemenea Germaniei, dorește relații de colaborare cu URSS. În declarație este inclusă și următoarea mențiune: „Guvernul italian știe că, din timpul războiului din 1914-1918, între unele dintre țările dunărene și balcanice sunt deschise chestiuni teritoriale: cererile Ungariei față de România în problema Transilvaniei și cererile Bulgariei față de România în problema Dobrogei. Guvernul italian știe de asemenea că rămâne deschisă problema Basarabiei, despre care guvernul sovietic a făcut o declarație... În fața acestor probleme, ... Italia nu este interesată nemijlocit, ci numai indirect...”³⁰.

22 iunie 1940: Însărcinatul cu afaceri al URSS în Italia, I.V. Gorelkin, este primit de ministrul de externe G. Ciano, care reafirmă poziția guvernului său, condusă, potrivit declarației sale, de „ideea păstrării păcii în Balcani, de dorința de a ajuta reglementarea chestiunilor delicate referitoare la Transilvania, Basarabia, Dobrogea pe cale pașnică. Ciano se exprimă ironic despre garanțiile Angliei acordate României”³¹.

24 iunie 1940: Un document intern de poziție din cadrul MAE german, la punctul 3 sugerează ministrului Ribbentrop să adreseze „o cerere imediată Ungariei și Bulgariei ca, în eventualitatea unei soluții pașnice sau violente a chestiunii Basarabiei, ele să-și păstreze în continuare starea de pace... În același timp, declarația generală de bune intenții față de aspirațiile naționale ale Ungariei și Bulgariei”³².

26 iunie 1940: Ministrul de externe al Ungariei, Chaky Istvan îi comunică reprezentantului guvernului german la Budapesta că, la Szombathely și Pecs, „s-a decis să fie aduse Corpurile de Armată III și IV, pentru a întări puterea de război. Șeful Statului Major General a justificat necesitatea acestei măsuri prin rapoarte noi, tulburătoare de la frontiera ruso-română, unde, în ultimele 48 de ore, soldaților ruși li se dădeau hărți cu Basarabia. Chaky consideră că ar trebui să existe discuții secrete între autoritățile militare competente germane și maghiare cu privire la măsurile prezente și posibil viitoare. Este o chestiune de precauție și de dorința de a fi gata de acțiune imediată dacă este necesar. Chaky a solicitat ca toate informațiile să fie păstrate strict secret”³³.

28 iunie 1940: La 27 iunie, reprezentantul Germaniei la Budapesta este invitat în biroul primului ministru ungar, unde Consiliul de Miniștri era în ședință. Cu acest prilej, ministrul de externe Chaky afirmă că ar urma „consecințe imprevizibile” dacă România va face „concesii teritoriale” numai unuia dintre vecini (URSS, n.n.), nu și Ungariei. Reprezentantului german i se cere să solicite de la Berlin răspuns la următoarele trei întrebări:

„(1) Își mai dorește guvernul german ca Ungaria să continue atitudinea ei de expectativă?

(2) Poate Ungaria, în acest caz, să se aștepte ca Puterile Axei (Germania) să fie de acord să susțină cererile Ungariei adresate României?

(3) Care va fi poziția puterilor Axei (Germania) în cazul în care Ungaria va fi obligată să intervină cu forța armelor, de exemplu în cazul unei revoluții în Transilvania?”³⁴.

29 iunie 1940: Primit de V.G. Dekanozov, adjunct al comisarului poporului pentru afaceri externe, trimisul Ungariei la Moscova,
J. Kristoffy „și-a exprimat marea satisfacție cu privire la acțiunea noastră din Basarabia și Bucovina de Nord. El a citit cu satisfacție articolele din „Pravda” consacrate chestiunii anexării Basarabiei și a Bucovinei de Nord la URSS”. Diplomatul ungur a mai adăugat: „așa cum se știe, și Ungaria are pretenții teritoriale față de România și deosebirea este numai în faptul că Uniunea Sovietică deja și-a rezolvat problema, iar Ungaria încă nu”. A mai întrebat „cum ar vedea Uniunea Sovietică dacă aceste pretenții ar fi prezentate României de către Ungaria”³⁵.

5 iulie 1940: Comisarul poporului pentru afaceri externe, V. Molotov, îi comunică reprezentantului sovietic la Budapesta, N. I. Șaronov: „Pe 3 iulie, Kristoffy (reprezentantul Ungariei la Moscova, n.n.), la însărcinarea guvernului ungar, m-a întrebat dacă guvernul sovietic nu poate să influențeze Iugoslavia pentru a-și păstra calmul în cazul în care Ungaria ar fi nevoită să intre în conflict cu România (...). Pe 4 iulie l-am chemat pe Kristoffy (...), care a spus că aseară, după discuția cu mine, a primit instrucțiuni să întrebe oficial guvernul sovietic despre poziția URSS față de Ungaria dacă ultima va fi atrasă într-un conflict cu România”.

În aceeași zi de 5 iulie în care primea telegrama de la Molotov, reprezentantul plenipotențiar al URSS în Ungaria, N.I. Șaronov, notează în jurnalul său: „Am fost la ministrul adjunct al afacerilor externe Wornle, care, după ce m-a salutat în legătură cu anexarea Basarabiei la URSS, a spus că ei se bucură de asta mai mult decât oricare alt stat, pentru că pentru ei asta înseamnă lichidarea principiului integrității României (s.n. – I.C.P.) și o mai ușoară posibilitate de a continua ceea ce noi am început”³⁶.

10 iulie 1940: Întâlnire decisivă ungaro-germano-italiană la Hitler (München). Participă: cancelarul Germaniei și Ribbentrop, ministrul de externe italian Ciano, primul ministru maghiar, contele Teleki, și ministrul său de externe, contele Chaky. Stenograma convorbirii de două ore, întocmită de translatorul german Paul Otto Schmidt, consemnează:

„Contele Teleki a făcut în primul rând o expunere politică, istorică, etnografică foarte lungă și, apelând la argumentele ungare obișnuite, a justificat cererea revizionistă a Ungariei în privința Transilvaniei, căreia poporul maghiar îi acordă mai multă importanță decât oricărui alt teritoriu pierdut în 1919 (s.n. – I.C.P.)... Când contele Teleki a menționat că Ungaria era pregătită să facă sacrificii de dragul dorinței Puterilor Axei de a menține pacea în bazinul Dunării și în Balcani, Führerul a răspuns că Puterile Axei nu cereau Ungariei să facă niciun fel de sacrificiu (...). Führerul a întrebat direct pe Teleki dacă Ungaria era absolut sigură că ar putea învinge România în cazul în care nicio altă putere nu va interveni în conflict. Contele Teleki și contele Chaky au ezitat vizibil înainte de a răspunde și apoi au afirmat că ei credeau că ar putea lupta cu succes împotriva României, dacă acțiunea ar avea loc într-un moment favorabil. (...) Führerul a răspuns că o astfel de acțiune pe care Ungaria o avea în vedere pentru România trebuia să fie examinată cu foarte multă seriozitate... Cel mai bine ar fi dacă ungurii ar încerca să-și atingă obiectivul în etape separate și prin negocieri. Führerul a declarat că regele Carol făcea eforturi foarte mari pentru o politică strânsă cu Germania. Regele Carol chiar îi scrisese o scrisoare la care nu primise încă niciun răspuns. El va profita de oportunitate ca să-l informeze pe regele României că o condiție prealabilă pentru stabilirea colaborării germano-române pe care și-o dorea era soluționarea cererilor revizioniste ale vecinilor săi (s.n. – I.C.P.)... Contele Teleki și contele Chaky au mulțumit pentru această nouă dovadă de prietenie sinceră a Germaniei pentru Ungaria”³⁷.

15 iulie 1940: Hitler și-a onorat rapid această promisiune, iar printr-o scrisoare din 15 iulie 1940 îi cerea lui Carol al II-lea să consimtă la concesii teritoriale față de Ungaria și să se încadreze integral în „noua ordine” europeană preconizată de el:

„Oferta României de a avea în viitor o atitudine prietenească față de Germania nu poate fi decât salutată de Germania” – îi scria Hitler lui Carol al II-lea – „cu atât mai mult cu cât, din păcate, din trecut și până în ultimul timp – și aceasta reiese în mod irecuzabil din documentele găsite (după ocuparea Parisului și căderea Franței) – atitudinea politicii oficiale românești față de Reich a fost puțin amicală, ba chiar dușmănoasă... Orice încercare de a evita pericolele care amenință țara dumneavoastră, prin manevre tactice de orice fel, trebuie să fie și va fi sortită eșecului. Mai devreme sau mai târziu – și probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”³⁸.

 O amenințare fără perdea, echivalentă cu un veritabil ultimatum adresat suveranului român, mai brutal, cel puțin sub aspect formal, decât notele ultimative sovietice. Amenințările Führerului nu se opreau însă aici. El era acum convins că regele Carol al II-lea promovase până de curând o politică „puțin amicală, ba chiar dușmănoasă” față de Germania și pentru aceasta trebuia să plătească.

„Împinsă de împrejurări să-și schimbe politica”

Prima consecință gravă a agresiunii sovietice și a ruperii unei părți importante din trupul țării a fost renunțarea de către România la politica de echilibru și reorientarea sa totală spre Germania. Încă din 1 iulie 1940, când calvarul instituirii ocupației rusești în Basarabia și nordul Bucovinei era încă în curs de desfășurare, Consiliul de Miniștri al României, întrunit sub președinția lui Gheorghe Tătărescu, a hotărât să renunțe la garanțiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, cu precizarea că această nouă orientare a politicii externe este determinată de actuala ordine europeană în curs de așezare. La prima vedere părea un gest mai degrabă formal, având în vedere situația în care se găseau atunci cei doi garanți ai României – Franța și Anglia. Din păcate, nu era numai atât. O zi mai târziu, la 2 iulie, într-o comunicare adresată lui Hitler prin intermediul ambasadorului Fabricius, regele Carol al II-lea informa nu doar despre abuzurile rușilor în timpul operațiunii de ocupație și despre renunțarea la garanțiile oferite de Anglia și Franța, ci și despre dorința unei colaborări strânse cu Germania în toate domeniile. Suveranul român solicita în mod expres asistența, ajutorul și protecția Führerului „în aceste vremuri de încercări”. Ca prim semnal al dorinței de consolidare a colaborării cu Germania, regele solicita lui Hitler „să trimită o misiune militară la București”³⁹. La 4 iulie, în România se formează un nou guvern cu orientare net progermană, condus de Ion Gigurtu și având în componența sa pe Horia Sima, șeful organizației legionare „Garda de fier”.

Dintr-o singură lovitură, URSS reușise trista performanță, nedorită poate la Moscova, de a împinge România direct și total în brațele Germaniei. În mod tragic, avertismentele lui Titulescu adresate Franței și Angliei în 1933, ca protest împotriva Pactului revizionist avansat la timpul respectiv de Mussolini, se adevereau punct cu punct. În cazul oricărei tentative din partea Franței și Angliei de aderare la politica revizionistă, sublinia Titulescu, statele Micii Înțelegeri ar fi „împinse de împrejurări să-și schimbe politica” și, mai mult, acestea „s-ar apropia în mod fatal de Germania”⁴⁰. În iunie 1940, nu doar că Franța și Anglia nu mai erau în măsură să ofere sprijin României, dar și Mica Înțelegere era deja sfărâmată, după ocuparea Cehoslovaciei de către Germania și încercările Iugoslaviei de a se apropia de Italia. Amenințată din două părți de doi agresori la fel de malefici (Germania nazistă și URSS), România trăia drama unei țări mici care nu mai are opțiuni de salvare decât alinierea la unul dintre ei, considerat că ar putea fi mai puțin periculos decât celălalt. Cazul său nu era singular și se înscrie în cadrul unei paradigme comportamentale tipice țărilor mici care caută să contrabalanseze o amenințare iminentă și primejdioasă din partea unui stat revizionist.

Intrată pe panta cedărilor și a încercărilor de a intra cu orice preț în grațiile Germaniei, conducerea română decide, la 11 iulie 1940, retragerea din Liga Națiunilor, o măsură mai degrabă simbolică, dar de o mare gravitate, care semnifica, practic, renunțarea la o politică externă principială de două decenii pusă în slujba securității colective, salvgardării păcii și respingerii cu fermitate a dictatului forței și a recurgerii la forță în Europa. Abia acum Moscova ar fi putut să afirme că România și-a schimbat într-adevăr orientarea tradițională, dar agresiunea URSS era una din cauzele principale ale acestei degringolade tragice. Măsurile guvernului român vizând atragerea interesului Berlinului pentru o colaborare strânsă cu Germania vor continua și se vor amplifica în perioada următoare. Primit de ministrul de externe al Reichului, la 26 iulie 1940, primul ministru român Ion Gigurtu, însoțit de ministrul de externe Mihail Manoilescu, dădea asigurări ferme că, în plan economic, România „se afla în întregime în sfera de interese germană”. Oficialii români sperau astfel că „Germaniei nu avea cum să-i fie indiferent dacă România era mai mare sau mai mică, sau dacă era umilită”. În fața Führerului, care a primit delegația română în aceeași zi, Gigurtu anunța că „România și-a planificat să reorganizeze totul după modelul german”, inclusiv „să-și adapteze agricultura la necesitățile germane, în așa fel încât să creeze o comunitate de interese cu Germania”⁴¹. Speranțele conducătorilor români în mărinimia Führerului și în „simțul de justiție” al acestuia erau simple amăgiri. Germanii cunoșteau bine situația grea a României, la care contribuiseră din plin, iar acum nu se mai mulțumeau doar cu declarații de intenții. Ei erau siguri că impunerea unui control total asupra României nu mai are cum să le scape, iar revendicările teritoriale ale vecinilor erau considerate o presiune în plus pentru a-și atinge propriile interese.

În fapt, conducătorii naziști continuau jocul dublu în raporturile cu România, unul din beneficiarii tratatelor de după Primul Război Mondial al cărui teritoriu, în viziunea lor, trebuia ciopârțit. Pentru moment, să notăm totuși că, în iulie 1940, în pofida tonului agresiv, în poziția Germaniei față de România se schimbase ceva în perioada ce a urmat înțelegerilor de la Moscova, din august 1939. Angajată masiv în războiul din Vest și, totodată, deranjată tot mai des de pretențiile crescânde și comportamentul imprevizibil al Moscovei, Germania începea să regândească locul ce urma să fie atribuit României, ale cărei resurse, mai ales petrolul și cerealele, deveniseră de o importanță covârșitoare pentru continuarea planurilor Berlinului. Hitler era satisfăcut că, prin presiunile asupra României, reușise să determine cedările teritoriale față de Rusia fără confruntări armate care ar fi putut degenera într-un conflict mai larg în această zonă, nedorit atunci de Germania. Pe de altă parte, în opinia sa, România nu plătise îndeajuns pentru conduita din anii anteriori, mai ales pentru „așa-numita politică Titulescu”, asociată permanent cu orientarea preponderentă spre Franța și Anglia, aspecte reproșate cu orice ocazie de conducătorii naziști, inclusiv în discuțiile cu Gigurtu și Manoilescu din 26 iulie 1940. Cu acel prilej, Ribbentrop și Hitler nu au lăsat nicio posibilitate de manevră celor doi lideri români în privința necesității imperative ca România să consimtă de urgență la cedări teritoriale față de Ungaria și Bulgaria. În finalul discuțiilor, după cum consemnează documentele germane, Ribbentrop „a accentuat încă o dată românilor că, dacă nu se va găsi în curând o soluție la problemele nerezolvate cu Ungaria și Bulgaria, vor fi consecințe grave”⁴². Hitler s-a dovedit mai abil, încercând să lase impresia că Germania nu este atât de mult interesată de chestiunile românești. În ce privește noile cedări teritoriale, sfatul Führerului era că „trebuie să i se explice poporului român că era nevoie să accepte sacrificii pentru a evita noi tensiuni, în interesul bunăstării economice și financiare, care putea fi întemeiată doar pe stabilitate politică și pace”. De îndată ce o asemenea „stare de liniște și stabilitate” va fi asigurată, Führerul promitea că, împreună cu Italia, ar putea oferi României „un fel de garanție”⁴³. Scopul lui Hitler era ca și de această dată să se evite o eventuală confruntare militară româno-ungară, care ar fi obligat Germania să intervină și ar fi afectat în mod grav fluxul livrărilor de petrol și cereale din România.

După unele încercări de negocieri româno-ungare, desfășurate la Turnu-Severin (16-24 august) și încheiate fără rezultate datorită pretențiilor exagerate ale Budapestei, Germania și Italia au decis să „arbitreze” în mod direct și tranșant diferendul dintre cele două țări. În discuțiile cu Gigurtu și Manoilescu, din 26 iulie, Führerul a subliniat că „va trebui să se găsească un compromis între fostele și actualele posesiuni”. Referindu-se la „cererea inițială a Ungariei de restaurare a frontierei de acum 1000 de ani de pe timpul regelui Ștefan”, Hitler a admis că „astfel de lucruri erau, desigur, imposibile”. În acest context, Ribbentrop a intervenit cu precizarea că „maghiarii doreau să recupereze jumătate din teritoriul pierdut în 1919”. Liderii români susțineau că „noua frontieră ar trebui să fie trasată în așa fel încât Ungaria și România să rămână cu același număr de cetățeni din cealaltă țară pe teritoriul lor, astfel ca situația să poată fi clarificată complet printr-un schimb ulterior al acestor elemente de populație străină”⁴⁴. Germania dorea să dea satisfacție într-o măsură destul de importantă Ungariei, oricum mai mult decât era dispusă România să ofere prin tratative, dar ceva mai mică totuși decât pretențiile maximale maghiare. În acest scop, și-a luat alături și Italia, care de mai bine de un deceniu susținea extrem de vocal pretențiile revizioniste ale Ungariei. În același timp, Berlinul a găsit de cuviință să atenționeze Roma asupra unor eventuale inițiative de a atrage și Rusia în tranșarea acestor probleme. După ce Axa a intervenit pentru a determina Ungaria, Bulgaria și România să treacă la negocieri directe, „nu mi se pare în interesul nostru, pe moment, să-i aducem pe ruși în această discuție sub nicio formă”, îi comunica Ribbentrop lui Ciano, la 16 august 1940. Orice eventuală implicare a Rusiei, accentua Ribbentrop, „nu numai că nu ar facilita încheierea unui acord între aceste trei țări ci, dimpotrivă, ar complica și mai mult lucrurile”, între altele și pentru faptul că „o astfel de intervenție ar avea tendința de a introduce factorul ideologic în chestiunea revizuirii pur teritoriale”⁴⁵.

Acceptând „arbitrajul” Germaniei și Italiei, delegația României a plecat la Viena, la finele lunii august 1940, cu așteptări semnificative în ce privește „simțul de justiție” al Führerului, după cum se exprimase de curând premierul Gigurtu în discuțiile de la Salzburg. Cu atât mai mari au fost dezamăgirea și disperarea care i-a cuprins pe liderii români când au aflat condițiile stabilite de Hitler și Mussolini. La 29 august, ministrul Reichului, în prezența lui Ciano, îi comunica ministrului de externe român că „Transilvania este o problemă ce afectează nu numai interesele celor două țări vizate în mod direct ci, în mod indirect, și interesele Puterilor Axei”. Drept urmare, menționa Ribbentrop, după ce s-au consultat, Führerul și Mussolini au decis rapid „să găsească o soluție definitivă la problemă” sau, după cum se exprimase dictatorul italian, reglementarea stabilită „va trebui să fie atât de solidă încât să reziste uzurii timpului”⁴⁶. „Arbitrajul” urma să fie „acceptat fără nicio rezervă și condiție sau respins”. În caz contrar, amenințau Ribbentrop și Ciano, „consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. România se afla în mod clar în fața unui nou ultimatum brutal, iar „respingerea echivala cu anihilarea statului român și împărțirea teritoriului său”, după cum apreciau istoricii Constantin și Dinu C. Giurescu⁴⁷.

La doar două luni de la dramaticele evenimente care au sfâșiat România sub amenințarea ultimatumurilor rusești, Consiliul de coroană se întrunea din nou, în noaptea de 29 spre 30 august 1940 și, „luând în deliberare comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian, a hotărât acceptarea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare”, după cum preciza comunicatul oficial. În acest fel, după discuții și scene dramatice desfășurate la Palatul Belvedere din Viena, Ribbentrop și Ciano au impus semnarea, la 30 august, a textului convenit în limbile germană și italiană privind „hotărârea arbitrală” și să o accepte ca pe o „soluționare definitivă” a chestiunii transilvănene. Cu același prilej, printr-un schimb de scrisori, Germania și Italia își asumau, începând din 30 august, „garanția pentru integritatea și inviolabilitatea teritoriului național românesc”, atât cât mai rămânea după ciopârțirile suferite din partea puterilor revizioniste. Sub dictat, în decurs de două luni, România se văzuse silită să cedeze 94 254 kmp din teritoriul său (50 762 kmp, în favoarea URSS și 43 492 kmp, în favoarea Ungariei), precum și o populație totalizând circa 6,5 milioane locuitori, în majoritate români. Sub dictatul puterilor revizioniste, dezmembrarea României Mari se finaliza prin convenția româno-bulgară încheiată la Craiova, la 6 septembrie 1940, prin care România a cedat Bulgariei Cadrilaterul (locuit de 152 000 bulgari și 150 000 turco-tătari). Schimbul de populații care a urmat s-a soldat cu evacuarea a 110 000 de români și repatrierea a 65 000 de bulgari. La sfârșitul acțiunilor de dezmembrare, suprafața României a fost redusă cu 100 293 kmp (31,4%), rămânând de 194 756 kmp, ceea ce reprezenta 68,6% din teritoriul de după Marea Unire. Pentru România, acestea reprezentau pierderi dramatice și echivalau cu o tragedie. Pentru Germania însă, România ciopârțită continua să reprezinte o zonă de resurse indispensabile care trebuia protejată cu orice preț.

Note:

¹ V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 296-297.

² Ibidem, p. 298-299.

³ Ibidem, p. 303.

⁴ Ion Șișcanu, Premise false, efecte dezastruoase..., ed. cit., p. XXXV.

⁵ V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 304.

⁶ Ibidem, p. 311-312.

⁷ Ibidem, p. 320-321.

⁸ Textul integral al convorbirii regelui Carol al II-lea cu Manfred von Killinger este reprodus în Ioan C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Molotov-Ribbentrop și urmările lui pentru România, Editura Semne, București, 2017, p. 410-413.

⁹ V. Surza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 316-320.

¹⁰ Ibidem, p. 305.

¹¹ Ibidem, p. 342.

¹² Ibidem, p. 318

¹³ Ion Șișcanu, Premise false, efecte dezastruoase..., ed. cit., p. XXXVII.

¹⁴ V. Surza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 339.

¹⁵ Ibidem, p. 326, 330.

¹⁶ Ibidem, p. 333.

¹⁷ Ibidem.

¹⁸ Ibidem, p. 337-338.

¹⁹ Ibidem, p. 351.

²⁰ Ion Șișcanu, Premise false, efecte dezastruoase..., ed. cit., p. XXXVIII.

²¹ Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu. 1941-1944. Documente și Materiale, Tipocart Print, Chișinău, 2015, p. 61-63.

²² Robert Forczyk (2012/2014), Gheorghi Konstantinovici Jukov, Editura Litera, București, p. 36.

²³ C. Troncotă (2004), Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, p. 229-237.

²⁴ Ibidem, p. 238

²⁵ Ibidem, p.236.

²⁶ Florin Constantiniu (1997), O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, p. 307.

²⁷ V. Sturza (2016), Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, Editura Litera, București, p. 266-267 (Memorandum al Departamentului de Stat al SUA).

²⁸ Ibidem, p. 278-279.

²⁹ Ibidem, p. 280 (Document din arhivele diplomatice sovietice).

³⁰ Ibidem, p. 282-283.

³¹ Ibidem.

³² Ibidem, p. 289-290.

³³ Ibidem, p. 298.

³⁴ Ibidem, p. 323-325 (Document din arhivele diplomatice germane).

³⁵ Ibidem, p. 334.

³⁶ Ibidem, p. 344-345 și 350 (Documente sovietice).

³⁷ Ibidem, p.

³⁸ Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu (1975), Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ediția a II-a, Editura Albatros, București, p. 775.

³⁹ V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, op. cit., p. 338.

⁴⁰ Nicolae Titulescu (1992), Documente confidențiale, Editura Academiei Române, București, p. 50.

⁴¹ V. Sturza, op. cit., p. 354-355.

⁴² Ibidem.

⁴³ Ibidem, p. 358.

⁴⁴ Ibidem, p. 358-359.

⁴⁵ Ibidem, p. 362.

⁴⁶ Ibidem, p. 366-369.

⁴⁷ Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 776.