Profesorul și istoricul Ioan Scurtu la 80 de toamne

Originar dintr-o regiune încărcată de istorie și de amintirile lui Ion Creangă, profesorul Ioan Scurtu s-a născut la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, la 27 noiembrie 1940, în satul Dochia, jud. Neamț, într-o familie modestă de țărani, ai cărei strămoși cochetaseră un timp cu politica. Primii ani din viață i-a petrecut sub povara greutăților războiului și a anilor de după acesta, când i s-a întipărit gândul de a deveni profesor, ceea ce l-ar fi scăpat, în mintea lui de copil, de sărăcie, cum îi spunea și mama sa. Acest gând, parcă predestinat, i-a marcat întreaga copilărie și adolescența, care peste ani s-a transformat în realitate. Clasele primare și gimnaziale le-a urmat în satul natal, nu departe de Humuleștii marelui povestitor, iar cele liceale le-a început la Bacău, apoi le-a continuat și finalizat la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț.

La încheierea acestui ciclu de pregătire și obținerea Diplomei de maturitate, dorind să devină scriitor și fiind admirator al unor mari scriitori (Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu și a altora), urma, în viziunea sa, să frecventeze cursurile Facultății de Filologie din Iași. Nașul său, Dumitru Almaș, care îi era unchi din partea mamei și care îi cunoștea admirația pentru marii scriitori, i-a propus să dea admiterea la Universitatea din București, unde i se puteau îndeplini aceste dorințe. La îndemnul acestuia și al unora dintre profesorii de liceu, a hotărât să se înscrie, în cele din urmă, la Facultatea de Istorie din capitala țării, unde s-a remarcat, pe întreaga perioadă a facultății (1957-1962), ca un pasionat al aprofundării cunoașterii istoriei contemporane a românilor.

Înscris la cercul științific studențesc de istoria contemporană a României din cadrul facultății, a întocmit o serie de comunicări ce au fost discutate în ședințele acestuia, și apreciate de unii dintre profesorii săi. Astfel, la îndemnul profesorului Aron Petric, a elaborat o comunicare privitoare la primul guvern Sănătescu (23 august – 4 noiembrie 1944), prezentată la Sesiunea națională de comunicări științifice studențești, din 1961, care i-a adus Premiul întâi. Subiectul comunicării a fost apoi dezvoltat în teza de licență, în care erau prezentate unele puncte de vedere obiective asupra activității ministrului de justiție Lucrețiu Pătrășcanu. Cu toate că atunci acesta căzuse în dizgrația conducerii țării, îndrumătorul științific al lucrării a fost mulțumit de modul realist al tratării subiectului.

După încheierea cursurilor universitare a urmat, în mod obligatoriu, ca pentru toți absolvenții de învățământ universitar, satisfacerea stagiului militar timp de 90 de zile, într-o unitate din orașul Botoșani. Acum visul din copilărie era pe deplin îndeplinit, ajungând profesor la Institutul Pedagogic din Bacău, fiind și aproape de părinți, așa cum năzuia la sfârșitul studiilor universitare. Numai că sorții au hotărât să fie preparator universitar chiar la facultatea pe care deja o absolvise, alături de colegii Mircea Popa, Constantin Bușe, Gheorghe Vasilescu și Nicolae Isar. Tânărul preparator, neavând normă didactică, a fost inclus în colectivul de elaborare a istoriei Universității din București, care în 1964 împlinea o sută de ani de la înființare. Proiectul nu a fost finalizat în totalitate, realizându-se numai partea de până la anul 1918, iar volumul al II-lea, ce urma să fie elaborat de un colectiv în care era inclus și tânărul preparator Ioan Scurtu, cuprinzând perioada următoare până la 1964, nu a mai fost realizat din cauza opoziției tacite a unor profesori din cadrul Universității din București.

Timp de patru ani s-a documentat asiduu asupra perioadei interbelice, studiind la Biblioteca Academiei Române conținutul ziarelor „Adevărul” și „Universul”, Enciclopedia României, ediția Dimitrie Gusti și alte lucrări, iar la Arhivele Statului, în mod deosebit, fondurile Președinției Consiliului de Miniștri și ale Casei Regale. Informațiile adunate în sute de fișe i-au dezvăluit o altă imagine a vieții social-politice și economico-culturale a României, decât cea oferită prin cursurile și dezbaterile de la seminarele din anii studenției. Rodul acestei munci l-a fructificat într-o comunicare despre alegerile parlamentare din decembrie 1937, prezentată în cadrul Catedrei de istoria României. Conținutul comunicării a iscat discuții aprinse între membrii catedrei, lucrarea fiind apreciată în final, interesantă, dar cu recomandarea de a mai reflecta asupra unor concluzii.

Anul 1966, când a devenit asistent universitar, încredințându-i-se conducerea seminarelor de istorie contemporană a României, a marcat pentru reputatul istoric începutul carierei de dascăl, pe care n-a abandonat-o până la pensionare, indiferent de funcțiile pe care le-a ocupat. În acest timp a devenit și doctor în istorie, cu tema Istoria Partidului Țărănesc (1918-1926), publicată în 1975 (ediția a II-a, în 2002). Îndeplinirea cu onestitate a sarcinilor ce-i reveneau la catedră, prestigiul de care se bucura în rândul studenților, seriozitatea și modul de analiză a diferitelor aspecte din istoria vieții politice contemporane a României, precum și aprecierile colegilor, l-au ajutat să urce, fără probleme, toate treptele universitare: lector în 1972, conferențiar în 1981 și, apoi, profesor universitar din 1991. De-a lungul acestei cariere a contribuit la formarea a zeci de generații de absolvenți în domeniul istoriei și arhivisticii, unii afirmându-se ca profesori de prestigiu sau cercetători de renume.

Concomitent, s-a impus în domeniul cercetării istoriei României contemporane ca o personalitate de notorietate prin creionarea unei imagini cât mai realiste a societății românești din perioada interbelică, publicând numeroase lucrări prestigioase, apreciate atât în țară cât și în străinătate, volume de documente care au marcat istoria interbelică românească, nemaivorbind de numeroasele studii și articole publicate într-o serie de reviste de specialitate, precum și mai multe interviuri privitoare la diferite aspecte ale istoriei recente sau mai îndepărtate. Dacă ar fi să notăm aici doar cărțile și articolele publicate, ne-ar trebui câteva zeci de pagini.

La acestea se adaugă îndeplinirea unor funcții în fruntea unor instituții importante, între care: director al Arhivelor Naționale, al Institutului de Istorie „N. Iorga”, al Institutului Revoluției Române din decembrie 1989, Președinte al Societății de Științe Istorice din România, Președinte al părții române din cadrul Comisiei româno-ruse, privind tezaurul României etc., la care se adaugă înființarea de instituții, dintre care amintim doar Facultatea de Arhivistică – atât de necesară formării personalului cu pregătire de specialitate în administrarea și gestionarea documentelor, ca parte a patrimoniului național. De asemenea, amintim că este membru titular fondator al Academiei Oamenilor de Știință din România, îndeplinind funcția de Președinte al Secției de Științe Istorice și Arheologie din cadrul acesteia.

Volumul impresionant de informații și profunda înțelegere și analiză a documentelor privitoare la viața politică, socială, economică și culturală a României contemporane i-au determinat pe responsabilii de la Academia Română să-i încredințeze coordonarea editării volumului VIII al Tratatului Istoria Românilor, având ca subtitlu România întregită (1918-1940), apărut în 2003.

Activitatea de profesor de elită al învățământului românesc și cercetător de notorietate al unei epoci fundamentale a istoriei noastre contemporane, evaluată de o operă istorică impresionantă, i-a fost răsplătită printr-o serie de diplome acordate de diverse instituții științifice, muzee, fundații, publicații etc., între care: Diploma și Placheta de Aur ale Academiei Oamenilor de Știință din România (2007), Diploma de Excelență a Societății de Științe Istorice din România (2010) etc., decorații, precum și titlul de doctor honoris causa al Universității Ovidius din Constanța (2007).

În pragul trecerii în deceniul al nouălea, îi dorim viață lungă, alături de familie și de cei dragi și apropiați, putere de muncă creativă încât să îmbogățească istoriografia românească cu noi lucrări și studii, în care să dovedească același simț al obiectivității și măsurii în căutarea adevărului istoric.