Un mare istoric și pedagog – Ioan Scurtu

Sunt unul dintre absolvenții Facultății de istorie a Universității București (promoția 1977), care a avut șansa de a-l fi cunoscut pe profesorul Ioan Scurtu, la cursul special și seminarul cu grupa de istorie contemporană a României, din ultimul an de studii încheiate cu susținerea, sub îndrumarea magistrului, a lucrării de licență cu tema Problemele apărării independenței și suveranității în programele principalelor partide politice din România în perioada interbelică. Debutul meu publicistic se datorează tot prof. Ioan Scurtu, grație căruia un articol-sinteză din lucrarea sus-menționată a apărut în volumul Din lupta poporului român pentru independență, editat de Universitatea București, în anul 1977, la aniversarea a 100 de ani de la cucerirea Independenței de Stat a României. De-a lungul anilor, am beneficiat de sprijinul generos al Domniei Sale în diverse momente importante ale activității mele în domeniul cercetării istoriografice: Doctorat, concursuri de promovare în gradul de cercetător, lansarea unor cărți proprii, prefața la una dintre acestea etc.

Ca profesor, domnul Ioan Scurtu atrăgea atenția de la început prin felul simplu și natural de a vorbi, rostirea rară și apăsată a cuvintelor, cu o voce domoală, cursurile sale captând, însă, auditoriul prin bogăția de date și idei, cât și prin exactitatea inginerească aș spune, rigoarea și acuratețea expunerii. Nu căuta artificii oratorice de natură să impresioneze, nici nu era nevoie; discursul său, prin însăși felul în care era construit, informațiile istorice transmise, modul organizat, gradual și sistematic în care le prezenta, într-o ordine logică și cronologică impecabilă, reușind să captiveze pe auditori. Expunerea era sobră, fără divagații, decât în măsura în care acestea erau absolut necesare. Prof. Ioan Scurtu știa să strecoare în discursul său, mici povestiri sau „nostimade” cu iz anecdotic despre diverse personaje și întâmplări, cel mai adesea din perioada interbelică, sub forma unor acolade sau paranteze, ele fiind în fapt tot informații cu caracter istoric, dar care prin natura lor reușeau să învioreze expunerea academică, iar auditoriul să devină numai ochi și urechi la cele povestite de magistru. Trebuie remarcat că și materia pe care o preda prof. Ioan Scurtu era adecvată unor asemenea procedee abile de a stârni interesul de cunoaștere al studenților. Istoria adevărată a României în perioada contemporană suscita, cred, o curiozitate epistemică mai mare din partea studenților decât, poate, alte perioade din istoria națională, mai ales după o vreme, când aceasta fusese ocultată sau crunt mistificată în epoca de tristă amintire a lui Mihail Roller et co.

Pentru noi, studenții, chestiunile privind viața politică din perioada antecomunistă, a democrației pluraliste din România interbelică, desfășurarea unor evenimente de seamă din acea epocă, figurile unor personalități proeminente ale vieții politice erau lucruri de mare interes, ale căror subtile înțelesuri căutam să le descifrăm în discuțiile de la seminar cu profesorul nostru, care, la vremea acea, deja, se dovedea un cunoscător de excepție a surselor de informații în materie, îndeosebi a celor bazate pe documentele de arhivă.

A fost o adevărată revelație lectura lucrării Din viața politică a României. Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc. 1918-1926, pe care prof. Ioan Scurtu a publicat-o la Editura Litera, în anul 1975, fiind prima monografie a unui istoric român din perioada comunistă, consacrată unui partid „burghez”. Am studiat și conspectat, cu „vârful de ac”, cum se spune, această lucrare, iar apoi celelalte volume referitoare la istoria Partidului Național-Țărănesc, monarhia în România ș.a., care au apărut în anii următori, sub semnătura prof. Ioan Scurtu și care s-au dovedit modele de exegeze științifice pentru cercetarea istoriografică.

Prof. Ioan Scurtu a dovedit calități manageriale deosebite ca director și îndrumător al unor instituții și sectoare de învățământ și cultural-științifice de o mare însemnătate pe plan național. Ca director general al Arhivelor Naționale ale României (1991-1996), prof. Ioan Scurtu a pus bazele și a coordonat colecții de documente, transformând Arhivele Naționale într-o instituție modernă, de prestigiu deschisă cercetătorilor români și străini. A fost fondator și primul decan al Facultății de Arhivistică din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” (1992-1994), decan (1991-1992, 2007-2008) și prorector la Universitatea „Spiru Haret” (2004-2007).

La aniversarea a 80 de ani de viață a profesorului Ioan Scurtu, nu-mi rămâne decât să-i urez multă sănătate, viață îndelungată, cu bucurii și fericire, alături de toți cei dragi și apropiați, precum și multă putere de muncă, în vederea materializării tuturor proiectelor și aspirațiilor sale.