Andrei Mudrea. Artă și context

Andrei Mudrea este bine cunoscut în Republica Moldova și peste hotarele ei datorită lucrărilor sale remarcabile din diverse genuri ale artelor plastice: pictură, grafică, sculptură și artă-obiect.

Biografia sa, până la un punct, nu diferă cu mult de cea a intelectualilor basarabeni, care s-au format în anii ’70. El s-a născut la 29 aprilie 1954 în Mitocul Vechi, Orhei. Din 1969 până în 1973 a studiat la Școala de Arte Plastice „I. Repin”, actualmente Colegiul Republican de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chișinău. Din 1975 a lucrat și a studiat pictura în atelierul lui Mihai Grecu. Începând cu același an și până în 1985, a fost profesor la Școala de Arte Plastice pentru copii din orașul Orhei. A debutat în 1978 cu tablourile Mama și Casa părintească (tehnică mixtă, alb pe alb), iar din anul 1978 și până în prezent participă la toate expozițiile organizate de Uniunea Artiștilor Plastici din Republica Moldova, precum și la multiple expoziții de peste hotare. Tablourile și art-obiectele artistului se află în numeroase colecții publice și în colecții particulare în mai multe țări, autorul fiind înalt apreciat și bucurându-se de o mare popularitate în mediul artistic basarabean.

Și totuși există o diferență a modului în care s-a impus Andrei Mudrea. În anii ’70 proiecția ideologică asupra artelor în spațiul ex-sovietic fiind evidentă, curajul artiștilor era îndreptat spre păstrarea libertății de gândire, astfel încât a înțelege arta lui Andrei Mudrea înseamnă a înțelege sistemul cultural în care i-a fost dat să se înscrie. Precizăm că pictorul s-a afirmat în cadrul unei generații a artiștilor plastici din care fac parte Andrei Sârbu, Dmitri Peicev, Tudor Zbârnea și alții. Amintim că după invazia ex-Uniunii Sovietice în Cehoslovacia orice orientare spre modernitatea occidentală era taxată drept act de trădare a idealurilor comunismului sovietic. În aceste condiții este cât se poate de clar că, fără susținerea substanțială din partea înainte-mergătorilor cu merite incontestabile în domeniu, șansele tinerilor de a se afirma erau minime. Un astfel de îndrumător s-a dovedit a fi pictorul Mihai Grecu. Mudrea, și colegii săi de generație, care s-au format la școala lui Mihai Grecu, au fost niște norocoși, situația în artele plastice dovedindu-se a fi întrucâtva mai bună, în comparație cu cea din literatură și din teatru, unde afirmarea tinerelor talente a fost poate mai anevoioasă. Îmi amintesc, în acest context, mărturisirile dureroase ale actorului Mihai Iorga, bunăoară, care, într-un interviu acordat pentru emisiunea „Un pământ și două ceruri”, pe care o realizez la postul de Radio România Chișinău, îmi spunea că generația sa de actori a eșuat din cauza restricțiilor impuse după expulzarea regizorului Ion Ungureanu de la conducerea Teatrului „Luceafărul” și din viața teatrală basarabeană a acelor ani. Tinerii sosiți ulterior la Chișinău, după absolvirea studiilor de actorie la Moscova, au fost marginalizați, fără a li se oferi vreo șansă de afirmare. Să mai amintim, de asemenea, cu cât greu vedeau lumina tiparului acele plachete de versuri din colecția „Debut”, prin care, până la urmă, a răzbătut promoția șaptezeciștilor.

Bineînțeles, Andrei Mudrea, care făcea parte din cercul lui Mihai Grecu, alături de care „și-a asumat riscul disidenței” (Nicolae Guțu), a avut de îndurat de pe urma persecuțiilor care se țineau lanț. Anume în aceste condiții avea să o cunoască pe Leonida Lari, care, împreună cu soțul ei Mihai Iorga, au găzduit familia Mudrea în apartamentul lor modest. Acest tip de solidaritate intelectuală exemplară a avut un rol incontestabil în încurajarea spiritului novator în artă, pe care îl împărtășea, de altfel, și poeta Leonida Lari, învinuită de abstracționism. Persecuția și marginalizarea celor orientați spre inovare era vădită și în artele plastice, însă aici totuși aerul „revoluționar” occidental pătrundea mai lesne, această situație explicându-se prin rolul pe care l-au avut relațiile de prietenie cu oamenii de creație din Moscova și din Republicile Baltice, care erau supranumite „Occidentul Uniunii Sovietice”.

De precizat că, pe plan european, spre finele anilor șaptezeci, se vorbea despre sfârșitul picturii, de-a lungul anilor ’80 critica de artă, aflată sub influența efectelor avangardei, discutând insistent acest subiect, pentru ca ulterior, după 2000, să nu se mai discute atât despre moartea picturii, cât despre „renașterea” ei. Are loc un fel de coborâre a artei de pe soclu, acest proces de „desacralizare” fiind unul asumat de către artiștii plastici. Anume pe această cale merge și maestrul Mihai Grecu, trăgându-i după sine și pe tinerii temerari din categoria cărora făcea parte și Andrei Mudrea.

Educat în spiritul curajului, atât de necesar unui artist, Andrei Mudrea, cu începere din anii ’90, va pleda pentru experiment în artă. La mijloc poate fi vorba și de perioada gorbaciovistă, perestroika și glasnosti, care, fără doar și poate, au lăsat urme în gândirea și în mentalitatea oamenilor de creație. Experimentul care până atunci răzbătea cu greu în prim-planul preocupărilor artiștilor începea să aibă sorți de izbândă, trecând de pe planul marginal pe unul mai avansat, deschizând calea interferențelor, a melanjului tehnicilor în pictură. Pictorul orheian va lucra insistent la interferența dintre discipline, arta pentru el nelimitându-se doar la o „meserie”. Lucrând la frontiera dintre mai multe discipline, în care pictura, sculptura, ingineria etc. se asociază între ele, Andrei Mudrea scoate la lumină aspecte ținute mult timp la index. Lucrări precum cele inspirate din Biblie – Ritual (1998), Iconoclastul (1987), Blagoslovire (1989), Ducerea crucii (1998), sau din istoria dramatică a românilor basarabeni: Amintiri despre Siberia (1980), Flori în noapte (1986), Orfelinatul, Sârmă ghimpată, Dialog (1987), Eclipsă (1988), Despărțirea Luminii de Întuneric (1989) – sunt o dovadă clară a procedeelor plastice puse în acord cu un anumit mesaj încărcat de semnificație simbolică. Descoperirea spiritualității, adevărul subiectului, care e universal și atemporal, deblocarea imaginii trecutului, scrierea și rescrierea trecutului, toate acestea vorbesc despre un alt fel de raportare a artistului la celălalt, care acum înseamnă raportarea la propria istorie, la istoria poporului.

Arta lui Andrei Mudrea te pune pe gânduri, te îndeamnă să reflectezi, să te conectezi la anumite momente legate de istoria neamului din care faci parte, dar, deopotrivă, și la istoria culturală a lumii. Ea se înscrie într-o paradigmă a artei contemporane, care constă în reconfigurarea sensului normalității, statutul artistului și al consumatorului de artă schimbându-se. Ne aflăm într-un univers în care are loc transgresiunea frontierelor, experimentarea între artă și non-artă, astfel încât opera nu rezidă în obiectul propriu-zis (așa ca în arta clasică și în cea modernă), ci în ansamblul discursului pe care ni-l propune autorul, trăsătura caracteristică a artei contemporane fiind ruptura cu formele familiare ale artei. Aici trebuie să mai adăugăm conflictul cu sistemul de valori dominant în perioada sovietică și recursul la istoria necontrafăcută, relativ recentă, a Basarabiei, care include și interzicerea valorilor religioase, și foametea organizată, și deportările. Așa se explică, la un moment dat, construcția socială a lucrărilor sale. Cât privește diversificarea incredibilă a materialului cu care lucrează artistul, ea demonstrează tendința spre hibridizare a artei la ora actuală, opera în arta contemporană din care face parte și cea a lui Andrei Mudrea, integrând propriul context.

În perioada mai recentă a creației sale, plasticianul își rezervă dreptul re-fabricării obiectelor, amuzându-se pe seama contextului în care acestea sunt plasate. Este evidentă aici ruptura cu arta modernă, care comunică, în mod predominant, trăirile interioare ale artistului, accentul fiind pus acum pe individualizare, pe modelul care structurează gândirea, pe discursul provocat de obiectul luat din contextul cotidian, obișnuit, ordinar și pus într-un context artistic.